Le livre de poèmes «L’Aristocratie du grouillement» a été lancé en 2008 à la maison d’éditions Napoca Star Cluj-Napoca.

Dès le début on observe un esthétisme bipolaire  d’un poète d’une nouvelle génération qui communique par la poésie mais aussi laisse «parler» les images. Le volume est illustré avec de remarquables photos prises par l’artiste Raluca Bradea.

Le monde virtuel, l’Internet, le quotidien, dans un contexte mondialiste, donnent une note de fraîcheur  juvénile à l’ensemble. On sent une mutation, comme si l’écrivain écrivait avec aisance sur l’écran ou sur la pellicule d’un œil numérique.

Il compose en osmose avec Raluca Blaj  des «courts-métrages» ou «des documentaires» avec une encre sympathique (cigarette avec fumée d’abricots : « les abricots parlaient entre eux/avec les retraités aux fils de la patrie avec l’air…. .….parfois, après l’amour, les cigarettes/sentent le verger/la pluie, le savoir…»)

Dans la  Fabrique des épingles: «je décrivais le fou fatigué avec une bouteille de Cola/égaré à la maternité d’une métropole».

Pour Paul Blaj la poésie est un flash immédiat du présent – un click troublé ambigu, rarement violent: Personnification d’automne: «…j’aime énormément l’immédiat/sous la douche ; en voiture, dans l’église, en histoire,/dans les clichés  du bonheur….».

Ce sont les mots d’un pacifiste convaincu qui «adore les bruits que fait la Paix»…

Le Poète monte les différents versants de la poésie, explore des vallées et des montagnes d’un certain Présent réinventé par lui-même, qu’il veut saisir, conscient qu’il sera perdu dans l’instant qui suit, car par définition un «tel événement» ne se répéter a jamais à l’identique:

La Fuite de titre : «le microbus s’approche, mais c’était 37, pendant que certains montaient /je me rappelais comment j’apprenais au fauteuil sur lequel je mets ma serviette/ chaque jour qu’il soupire, je regardais aux fenêtres des HLM /alentour, parce que d’habitude le linge à sécher /me rappelait des tes joues par-dessus mes cheveux dans le vent».

L’amour et l’érotisme se croisent dans le volume avec finesse, pareil pour le désir et la sexualité; Le livre est traversé par un frisson doux, sensuel, tendre. L’auteur «se transporte» avec ses mots. Leurs «superficies» troublent notre propre intimité, comme si le désir et la beauté que l’auteur réunit dans le thème de l’amour sont dans une fusion complète : Exact au milieu d’un baiser :

 «j’aime dormir du côté /heureux du lit, j’ai dit «  exactement au milieu du premier baiser» où dans le poème Le désordre est une tristesse : «…je me disais tendu sur un trottoir mouillé/ivre de la chaleur de tes habits simples/sois la mienne, reine des miettes…»

Ce sont de vers jubilatoires d’un poète qui trouve par ses mots sa façon d’Exister dans ce monde.

Le mot poétique l’aide percevoir mieux, même  si la substance de la vie n’est pas faite que de poésie.

Fabrique d’épingles: «les livres pas encore lus me fatiguent/je les regarde comment ils restent  dans leur coin / innocents /je me regarde alors que je ne bouge pas dans mon coin /innocent…»

On entend  une voix de l’Espace Roumain, pour lequel  le poète nourrit une fascination profonde, une certaine magie  «plane» à la Garcia Marquez (filon à creuser, ses cent ans de solitude pourraient s’appeler  Muritoria online, car le monde moderne «grouille» par là…

Je veux un monde sans : «je me demande ce qu’il cherchait à l’église auprès du /père de son père au même moment de temps en temps le vieux /se retournant doucement vers le sang de son sang/lui disait :ces ombres sont mortes pour des idées,/s’il fallait mourir, tu mourrais  pourquoi toi, hein Marcel?»

Paul Blaj a été salué par des auteurs remarquables comme Constanta Buzea ou  Constantin Abaluta.

La poétesse roumaine l’a découvert et lui a écrit en 1997, qu'elle le trouvait «intéressé par les lectures et avec une culture qui s’annoncent solides, ça se voit dans les thèmes, le style, dans la joie du jeu subtil avec les mots, dans l’air du vocabulaire».

Le poème «L’Aristocratie du grouillement» est un vrai manifeste littéraire qui réunit à lui tout seul les qualités reconnues par de tas de critiques roumains: silencieux, tendre, avec une force intérieure, ironique, mélancolique jusqu’à la dépression, opposé à l’égocentrisme …

Le Poète  est dans un permanent aller /retour dans sa jeune vie, vers l’Eden  de l’enfance, le chaud et le froid, il est perçu comme un de meilleurs produits de l’école de Tecuci, d’où est issue la poétesse Marlena Braester, à laquelle il  dédie un émouvant poème…

«Avec ces pensées, un jeune homme vous salue écœuré/, d’une voiture qui l’ aime en cachette parce qu’il /lui a fait le plein …» . Paul Blaj pratique l’art sublime de la poésie, de son mystère, provoque son lecteur en lui faisant  chercher ses énigmes, car il porte la clé de la poésie en soi.

Desenele coperților, la ambele volume, sunt realizate de BIANCA OSNAGA.

Autoare de studii erudite (Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, Ed. Arania, Brașov, 2002), prozatoare (Fatimata, roman, Ed. Arania, Brașov, 1995), poetă (Spre al nouălea cer, Ed. Pastel, Brașov, 2008, Anotimp fără nume, Ed. Pastel, Brașov, 2008, 7x7 poeme de iubire, Ed. Pastel, Brașov, 2009), Mihaela Malea Stroe dovedește prin parcursul său exemplar și discret că un autor își are locul său în literatură fără a juca tot timpul un rol de prim-plan ostentativ pe piața valorilor. Ceea ce este vizibil azi  în presa literară (până aproape de scandal) nu este neapărat o valoare sigură.

Poeta traversează cu un indubitabil talent podul suspendat al pericolelor și contemplărilor de tot felul din cotidian: «Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez,/ Când prepar viitoare-amintire/ A mesei de prânz – șnitel de pui, cu varză călită,/ Sau, la micul dejun,/Amintire de cornuri proaspete și cafea cu lapte…»(Poem domestic).

Autoarea preferă o anumită vigoare, o conduită de femeie modernă, curajoasă, ce refuză să cedeze panicii existențiale, în fața implacabilei angoase a separației trecătoare ori definitive, tragice: «Prin ce har al privirii tale/ Prăpăstiile negre ale trecutului meu/ S-au deprins, dintr-odată, de mine?/ Și s-au făcut abur sau imponderabil cântec de leagăn/ Sau altceva…» (Întrebări). 

În volumele 7x7 poeme de iubire și Anotimp fără nume lirismul este privilegiat. Poeta se lasă adesea transportată de fluviul amintirilor și al dorinței, dar evită melodrama cu un substrat fin de autoironie. Sentimentele sale puternice, deși pudice, o poartă spre o confesiune care ne «spune» că, de când lumea, dragostea poate fi cea mai dulce și cea mai amară în același timp. Poeta traversează paradoxurile existenței și scrie cu o cerneală densă, filozofică «ses quatre vérités». Simplitatea căutată este revolta unei rebele care întoarce voit spatele «suveranității poetice».

Aceasta voce care se vrea anonimă, este de fapt secretă, gravă și plină de mister. Abstracția unor versuri nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară. Unele poeme divulgă adevăruri tragice, dar și sentimentul care transcende moartea transportând eul liric de la un abis de dureri spre înalțimile visărilor mistice: «Fără vis,/ Ce ne-am face, Doamne, ce ne-am face ?/ De ce am slăvi ziua de ieri?/ Cu ce speranțe am colora ziua de azi ?/ Cum am iubi ziua de mâine ?// Veghea din vis – dreptul la neodihnă,/ Neîntâmplătoarea noastră pace…» (Vegherea din vis).

Autoarea practică ori reportajul în direct ori o penumbră, o arrière-scène, care palpită ca un foc ce se stinge, ca o misterioasă suferință: «Mi-e dor de tine ca de începuturi,/ Și ca de pruncul legănat în pântec// Veghere-mi sunt și somnul, și foamea,/ Și setea și tăcerea/ Cândva, cumva, în mine, ceva s-a întâmplat/ De patima otrăvii e vinovată mierea/ Numai atunci și dacă/ Tot stupul e trucat.» (Dor pur și simplu).

Autoarea merge la esențial, fără exces de vorbe, ridică liniștea dintre și din cuvinte la rangul de meditație filozofică: «De-atâta căutare-ai nimerit/ La pragul visului întâlcuit/ Pe unde numai eu puteam să umblu// O să te leg la ochi cu vălul nopții/ Spre ziurel de ziuă să te duc/ Și, sub umbrarul frunzelor de nuc,/ Să pipăim alegoria sorții» (Întâlnire).

Poeta trăiește echilibrul între corporalitate și mintea sa sensibilă, iar această înțelepciune se transformă în autentice insule de poezie directă, confesivă: «Iubirea aceasta, aparent imposibilă,/  Ființează mai presus de lege și de păcat/ Și, doar spre a se face vizibilă,/ A împrumutat, într-o seară,/ Trupul meu de femeie,/ Trupul tău de bărbat.» (Iubirea în sine însăși) sau «Mai rămân cu tine, iubite, în preajma ta mai rămân,/ Să păstoresc mieii nimănui –

Cuvintele pribege, însetate, flămânde, rănite/ Pe care le-a prins noaptea pe drum,/ Poemele orfane, fără adăpost și fără stăpân» (Poemul statornicei iubiri).

Acest foc sacru al sentimentelor străbătând poemele este o nevoie viscerală de a nu mai «ieși» din această poveste care încrucișează un trecut incandescent și un prezent al sacrificiului de sine. Ca și cum nu se iese din moartea unui sentiment decât pe jumătate vie!

Bucuria și suferința curg în venele textului, autoarea nu se ferește să utilizeze aripi de înger, risipite printre «arcuri și săgeți» de care panoplia unei feministe (și feminine) nu duce lipsă: «Mi-e sete, mai degrabă, mi-e sete de o stare/ Starea de arc-săgeată/ Țintind cu pleoape strânse, convenția din normă» (Aparent pesimistă, Penelopa).

În Revelion cu mine însămi (excelent poem!): «Făpturile astea (amintirile dureroase – n.n.), mi-am zis, cu siguranță au sânge albastru/ și de cât altruism au dat dovadă/ Venind, din cine știe ce tragedie antică/ Până aici în postmodernism, să mă viziteze, să mă vadă…», rețeta este un amestec fin: un gram de tristețe, un gram de vitalitate, un gram de adevăr pur…

Anotimp fără nume conține poeme în care magia vieții, a dragostei (himere senine și emoționante) sunt prezente. Interesant este că poeta ne prezintă variante în franceză, engleză (traduse de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu) și germană (în traducerea scriitorului Hans Bergel), dovedind originalitate și un gust estetic rafinat…

Pe fondul haosului contemporan, poeta se apleacă în margine de faleză și decide să facă față furtunii, o înfruntă, știe să trăiască, știe să moară, sub scutul nobil al inspirației poetice.

Eșec ori reușită, poeta nu le opune, căci are inteligența analizei (la rece?!) a unui suflet care se mișcă fără încetare, se integrează universului. Este o vizionară lucidă, dar și sensibilă, a realului: «O replică finală nu e definitivă/ Și-nțelegând nimicul nu intri în derivă./ După un punct urmează /Alt punct și puncte… puncte…/ Și virgule, și alte uimiri și întrebări,/ Și paranteze pline, ori goale/ – pătrate sau rotunde – / Și puncte cardinale, și cele patru zări/ – patru să fie oare ? – / Neliniștea din verbe: a vrea, a ști, a cere, a da, a dărui/ Și râsul, plânsul, viața și moartea/ Și durerea…» (Sfielnica silabă).

Mihaela Malea Stroe privește în față o lume de aici ori de niciunde, jumătate în umbră, dar mai ales în lumină, împarte « războiul și pacea » care o locuiesc.

Poezia este un va-et-vient între trăiri, emoții, fapte din trecut și din prezentul apropiat, și printr-un limbaj lapidar, ca niște pietre lansate împotriva blazaților, poeta surprinde destine care trec de la individual la general-uman și crede în supraviețuire.

Autoarea ghicește, detectează animalitatea, monstruozitatea și abjecția… Poemele sale sunt ale binelui și ale răului, ale atâtor realități vizibile unui poet omniprezent care militează în partidul speranței, grandoarea vieții depășește orice curs, cât de tragic al existenței.

În aceste «poeme de zile mari» ( parafrazând un titlu din volum), rezidă firul conducător al creației actuale a poetei: «Ziua aceea în care/ Nu știu cum, nici de ce, prin ce mister,/ S-a deschis o fereastră a lumii spre cer/ Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim…»

Mihaela Malea Stroe lasă să se întrevadă o stare de spirit uneori exuberantă, dar cel mai adesea reținută, discretă ca intimitatea marilor rezistențe la vidul existențial interior. Dacă nostalgia traversează aceste strofe, autoarea, folozofând, nu se lasă doborâtă de iremediabil.

Servite de o expresie concisă și subtilă aceste versuri sunt ale unei poete «aproape fericite» care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipsește profunzimea melancoliei .

Angela Nache MAMIER

          Ceea ce m-a atras de la început  a fost tonul detașat al autorului, neimplicarea, un point de vue dramatic, o privire din spatele personajelor pe care le manevrează atent.

              Plecată de mai mult timp din țară (la doi ani după Revoluție) și stabilită în Franța, Angela Nache-Mamier este profesoară de limba franceză la un colegiu din Frontignan, și ...un personaj al culturii locale, făcînd parte dintr-o societate de scriitori grupați în jurul Editurii Clapass (din Millau), iar ea și-a ales să rămînă româncă, să-și reprezinte prima țară.  

  „Donc j’ai choisi de rester un écrivain roumain et j’essaie de continuer d’ici mon apport à la culture roumaine ou en général, comme tant d’autres Roumains très connus en France  Anna de Noailles, Elvire Popesco, Brancusi,Tristan Tzara,Georges Enesco,Victor Brauner, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Cioran, Paul Celan.” 

Nu este singură acolo, într-o pagină de jurnal povestește cu umor cum la o întîlnire, din 8 scriitori 3 erau români, iar unul dintre scriitorii francezi îi spunea că editorul său din Paris este român...