Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoțat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Același cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situați geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranțele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topește vara atunci când căldura unește cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de semințe scuipate de cei care stau de vorbă în fața blocului, câteva buruieni murdare și din loc în loc, înșirați în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbușit de mirosul mașinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjește ceapă, de roșiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, și așa mai departe.
Apartamentul fiind orientat spre sud, lumina pătrunde din belșug evidențiind unghiurile strâmbe și burțile pereților, accentuând lucrul făcut de mântuială, la normă. Vara, lumina este fierbinte, dureroasă, fără milă. Praful alb de ciment și noroi uscat ridicat de vehicole pe șosea, preluat de vânt, intră și el nestingherit prin golurile umplute cu ziare de la baza ferestrelor. În fasciculele de raze solare ce țâșnesc printre faldurile perdelelor, mișcarea haotică a particulelor de praf devine amenințătoare; un război ai cărui participanți, căzuți, se depun cu viteza trecerii timpului într-un strat gros de părăsire deprimantă, peste mobilier, statuete, vase galle, draperii de catifea decolorată de soare, perne brodate pătate cu cafea, papuci și obiecte de îmbrăcăminte risipite peste tot. Poate este o încercare de a izola trecutul de prezent; deși prezentul devine atât de repede trecut. Prezent, trecut, amintire, nimic. O traiectorie ce se usucă ca o dâră de noroi la soare, până devine praful ce se pulverizează în timpul de după amintiri, acolo, unde nu mai locuiește nimeni.
Un apartament ticsit ca un depozit de antichități. Mobila veche este înghesuită, chircită, acoperită de vase de porțelan și cristal. Unele ciobite, cu burțile strânse în păienjenișul lipiturilor; dar nu contează, e porțelan de Sevres și sticlă de Murano. Delicatei vitrine Ludovic XVI, i s-a spart un geam de cristal, dar astăzi nimeni nu mai știe să facă așa ceva: un geam curb... Paharele astea de pe rafturile ei, care cântă atunci când le atingi, paharele astea subțiri ca foița de ceapă sunt Bacara. Bătrânul e mândru de obiectele lui de colecție. Pereții camerelor, inclusiv holul, sunt acoperiți de tablouri și desene cu ramele sparte, decojite, cu pânzele murdărite de muște; dar sunt pictate de maeștri. Covoarele au rămas aproape doar urzeală, modelul pe alocuri de-abia se distinge; sunt însă Buhara originale, te asigură bătrânul, nedumerit de nepriceperea și indiferența atât de rarilor vizitatori ce mai îi trec pragul. Câte o vecină ce îi aduce colivă, când face vreun parastas sau vecinul de dedesubt, dacă cumva l-a inundat. Statui de bronz își ridică brațele pe post de cuiere de haine, aproape acoperite integral de halate, paltoane, pardesie demodate chiar și un prosop plușat. O umbrelă cu tijă foarte lungă și mâner de fildeș, stă stigheră într-un colț, sprijinită de un piedestal de marmoră roz. Pe el un teanc de farfurii de porțelan de sevres murdare, cu resturi de pâine și oase curățate bine, se străduiesc să-și mențină echilibrul alături de un bust de copil, din lemn. Aerul este sufocant, ferestrele nemaifiind deschise de multă vreme, s-au impregnat cu mirosul de praf, de lemn vechi, de boarfe nespălate, sintetizând mirosul de casă de bătrân.
Ce poate schimba noaptea, ce poate schimba ziua, atunci când ele sunt componentele aceleiași monotonii, aceluiași timp inutil și dezarmant în mersul său plat, egal, distructiv. Toate zilele sunt asemănătoare, doar numele lor se schimbă, încă și încă, până când memoria bătrânului pierde ordinea lor și interesul pentru denumirea lor și pentru ele în general. Ce contează dacă e luni sau sâmbătă? Doar anotimpurile se mai diferențiază în așteptarea instinctivă a primăverii, ca și cum ea ar mai aduce ceva în plus. Ea vine aducând doar un an în plus. Un alt an gol ce ia puțin câte puțin din tot ce a rămas încă ne luat de anul care a trecut. Și într-o dimineață te trezești că nu poți să te scoli din pat decât după lungi și nereușite încercări, sprijinindu-te pe un cot și căutând să te împingi pe călcâie și să îți târăști picioarele pe cearceaf ca să ajungi jos, acolo unde te așteaptă papucii. Și aplecându-te să ridici ceva, ce ți-a zburat pur și simplu din mâna ce nu a fost în stare să îl apuce, constați că genunchiul este prins în ghearele unui crab mare cât rotula ta. Nu-l vezi, doar îl simți dureros cum te strânge, suficient pentru a te face să gemi, și a înțelege că nu mai este deloc ușor pentru tine să revii la poziția inițială de ființă bipedă. Te agăți de orice este mai aproape de tine și doar după un efort susținut al brațelor, ajungi sus din nou, gâfâind obosit. Ce este te întrebi? Dar ce poate fi decât timpul ce se strecoară încet pe ușa pe care nu mai intră decât arareori cineva, poate ca să citească contorul sau să-ți aducă o reclamă la vre-un produs de care sigur nu ai nevoie. Apoi tăcerea, căci și radioul și televizorul sunt tot tăcere pentru tine. Nu ți se adresează și nu mai interesează părerea ta. Lumea nu mai este și a ta; lumea te-a scos din ea de mult.
E ziua mea, mormăie bătrânul. Câți ani împlinesc? Ce contează. Nu mai țin minte, pentru că nu mai vreau să știu. Ce vrei să uiți cu adevărat, uiți. Nu țineam minte nici când eram mai tânăr zilele de naștere ale copiilor sau ale nevesti-mi. Da ce, ei știau când e ziua mea? Parcă la început se mai străduiau să îmi zică acolo un la mulți ani, și pentru asta aveau pretenții cu toții, la cadouri de ziua lor. Uite așa! Eu nu țineam minte și nu le luam nimic... Să-i fac în necaz nevesti-mi, acritura, și să îi văd pe cei doi plozi râzgâiați smiorcăindu-se. Prea îi învățase să se poarte urât cu mine.
Cred că m-aș simți deprimat dacă aș face socoteala anilor, pentru că au trecut destui. Timpul își ia masa zilnică din trupul meu. La început a fost mai frugală, dar cum foamea vine mâncând, a mușcat mai mult, mai cu poftă. A tras pielea de pe obraji alungindu-i ca două pungi de hârciog. A ghemotocit-o pe lângă ochi ca pe o hârtie din care a supt bomboana. A tras și din păr cât a putut. Din firele pe care nu a reușit să le smulgă a furat culoarea. Vocea a căpătat o nuanță caracteristică, ca o ștampilă sonoră pe care ți-a pus-o ca să se cunoască până și la telefon că-i aparții de multă vreme. O voce de om bătrân. Nu, nu mai ești al tău. Nu mai ai nimic. Nimic, nimic.
Sună telefonul! Cine-și poate aminti despre mine ceea ce nici eu nu-mi amintesc? Oare azi împlinesc niște ani? Poate că nu astăzi. Poate mâine sau luna viitoare; sau luna care vine după luna viitoare... Probabil cel care sună a greșit numărul... Sau poate vrea ceva! Dar ce mai poate să vrea cineva de la mine? Toată lumea știe că nu mai am nimic de dat. S-a dat tot. S-a închis magazinul de vechituri. Au rămas doar amintirile; dar de ele nu mă despart. Deși câte o dată nici măcar eu nu le mai vreau. Mă deprimă. Așa că gata. Gata!
Sună telefonul! Stăruie. N-am să răspund. De ce aș răspunde? Sunt un melc în cochilie; am tras căpăcelul, sunt la iernat. O lungă hibernare. Iarna asta va fi tot mai rece, se anunță... Timpul! Timpul va consuma încet, pe îndelete, în liniște tot ce trebuie să consume... până când el însuși va deveni un labirint pentru o amintire. O amintire care se va pierde repede, dacă nu ai lăsat ceva pentru care meriți să fii pomenit. De bine, de rău, depinde de tine și de ceilalți, care au fost și care vor fi.
Sună telefonul! Din nou? Voi merge totuși să răspund. Dacă a greșit numărul careva, măcar să știe, să nu mai sune degeaba. Poate are ceva important de anunțat, cuiva important pentru el. Poate are nevoie urgentă de ajutor, poate se teme că cineva drag lui, are nevoie de ajutor. Sau poate pur și simplu vrea să știe dacă cineva mai trăiește. De ce? Asta-i treaba lui. Poate este un nepot ce vrea să afle când are șansa să se mute în casa ta, în cazul în care ești pe aproape de ducă. Poate să fie fosta nevastă, care vrea să verifice dacă te-a ajuns blestemul aruncat cândva. Când? Când ea a plecat. De ce să-ți fi mers ție bine, dacă ei i-a mers rău. Și câte și mai câte... O iubită din tinerețe pe care deși o iubeai, chiar o iubeai, totuși ai părăsit-o. Pentru ce? Acum ți se pare o prostie. Atunci ți se părea important. Tu erai tânăr și aveai mare nevoie de bani. Dar când nu ai avut tu nevoie de bani? Așa că trebuie să recunoști: ai fost slab. Te-ai lăsat cumpărat. Și ăsta a fost doar începutul... Halal avocat.
- Alo.., aloo, alo! Deja închisese când am răspuns. Mai bine. Așa pot crede că cineva a vrut să îmi ureze mie, la mulți ani. Cine? Cineva. Nu contează cine. Poate cineva și-a mai amintit de mine. Poate cineva singur, ca și mine. Singurătatea este urâtă pentru că tu cu tine, te plictisești. Te poți plictisi și în compania altora. Pot spune asta ca o consolare. Ce noutăți, ce lucruri pe care nu le știi și care sunt interesante îți poți spune tu, ție? Nimic. Și dacă nimic nu e nou, apare plitiseala... Poți să pleci să te plimbi prin oraș; să privești la alții, să asiști și să surprinzi crâmpeie din viața lor. Dar cât poți să colinzi în propria tăcere, ca să poți auzi zgomotele vieții celorlalți? Obosești curând și te întorci, încercând să înjghebezi vreo conversație cu careva în troleibuz. Dar nimeni nu are chef de tine, ba te mai și repede vreunul: „tataiee.., mai taci naiba din gură, că ne doare capul”. Ajungi din nou acasă și o dată închisă ușa după tine, realizezi că de fapt lumea de afară ți-a închis ușa în nas. Și din nou simți cât ești de singur și cât de mult ți-ai dori alături prezența cuiva. A cuiva ce ți-a fost drag, care avea răbdare să te asculte, care ar fi avut grijă de tine. Deschizi televizorul căutând ceva care să-ți capteze atenția. Vrei ceva la timpul prezent. O transmisiune în direct care să-ți creeze iluzia că participi și tu alături de alții, nu are importanță la ce, dar ești și tu împreună cu ei, nu ești singur doar tu cu tine. Și filmele sunt bune: te proiectează în alt loc și în altul și în altă poveste, care nu e a ta, dar uiți de prezent. În fond tot ce faci, de asta faci ca să uiți de prezent și să nu te gândești la viitor. Dacă nu găsești nimic interesant pentru tine la televizor și nu mai ai nicio carte bună prin preajmă, căci ai citit tot ce se putea citi și nici nu mai ai chef de altfel, de lectură, îți încerci norocul printre amintiri. Dar te deprimă și mai mult... De fapt constați că ești un sac cenușiu plin cu amintiri și gânduri, ce se târșie pe podea în lungul drum către baie. Apoi aprinderea comutatorului cu grijă, ca și cum nu ai vrea să deranjezi pe cineva, deși în afară de tine nu mai este nimeni în casă. Acolo, în deplină intimitate, să tragi apa după viața ta, considerând a fi singurul gest pe care îl merită. Dar e un gest ce a devenit deja banal. Ai dori atunci să faci un gest vizibil de la distanță: să dai foc la tot, trecut, prezent și mai ales viitor. De ce la viitor? Pentru că știi că vei asista neputincios la implozia propriului trup și firește a minții. Mintea se va coborî în sine până la nivelul copilăriei mai întâi. Apoi, mai departe până la dispariția completă. Trupul se va strânge și el ca un fruct uscat și afumat până ce va deveni o dizgrațioasă mumie, încă vie. Sau poate se va umfla, după caz, ca o larvă de insectă oribilă prin gigantescul ei. În ambele cazuri imaginea constituie pentru privitor un veritabil coșmar.
Faptul că mintea ni se evaporă ca apa la foc, este probabil un semn de milă: să nu mai vedem cum am ajuns; dar nu mai contează.
Poate pe un piroman îl fascinează focul pentru că își vede viața acolo cum arde. Își vede trecutul cu greșelile pe care nu și le va ierta cu adevărat niciodată. Prezentul în care este profund nefericit și un viitor fără viitor. Ce rămâne? Decât ca focul care îți arde inima să țâșnească afară și să-și arate dimensiunea. O speranță deșartă că așa vei scăpa de suferințe.
Ce este ciudat, este faptul că deși ai vrea să se termine totul mai repede, cu cât te apropii mai mult de final, cu atât o teamă necontrolabilă te cuprinde. Ai senzația că simți în nări respirația puturoasă a morții. Apoi te gândești că poate să fie a ta. Și respirația ta miroase a putreziciune. Te gândești că moartea a pătruns deja în tine, și te mai ține, împotriva dorinței tale raționale, doar voința absurdă și necontrolabilă pe care o ai, de a trăi. Vrei să trăiești în continuare. Oricum numai să mai trăiești puțin. Să mai vezi soarele, chiar dacă de la fereastră, să mai auzi zgomotul lumii, fie el și numai de la televizor, să mai speri că va veni cineva drag să te vadă.
Decât asemenea gânduri, ia mai bine să iasă el afară și să meargă, cât mai poate, la o agenție de pelerinaje. Să vadă dacă se mai organizează ceva, pe undeva, la un preț rezonabil, firește. Ar fi un motiv să mai vorbească cu cineva. Discuțiile cu el însuși au reușit să îl deprime și să îl plictisească.
A pornit-o pe jos, căci nu era departe o astfel de agenție. Merge iute pentru un bătrânel, sau mai bine zis se străduie. Merge ușor înclinat, cu capul și bustul mai în față, deoarece dorința din minte este înaintea putinței picioarelor de a o îndeplini și dintr-o inconștientă încercare de a despica aerul pentru a facilita înaintarea. O mână a dus-o la spate pentru a-și ține mai bine echilibrul și a nu-și încurca prin balansul brațului pașii mărunți. Se zorește printre trecători. La un moment dat, atent la denivelările drumului și nu la cei de pe drum, se ciocnește de o doamnă.
- O, pardon! Scuzați-mă vă rog! Știți drumul e prost, numai gropi. Ăștia de la primărie trebuiau să aibă grijă să-l refacă. Dar ce le pasă lor! S-au văzut aleși și asta-i.
- Nu face nimic domnule se mai întâmplă. Îi acceptă scuzele doamna, zâmbindu-i amabil.
Ridică mai atent capul la auzul vocii ce i se pare cunoscută. Își potrivește mai bine ochelarii ce-i alunecaseră pe nas în urma impactului cu persoana aceea cu zâmbet frumos... Un zâmbet frumos așa ca al... Nu se poate! Nu s-au mai văzut de treizeci și... de ani, dar ea este. Aceeași ochi albaștri luminoși, același surâs cald; aceeași coafură cu părul strâns la spate, numai că este acum blond cenușiu.
- Anica! Bâiguie el, emoționat ca atunci când se ducea la dentist.
- Poftim? Ne cunoaștem? Nu prea cred, probabil mă confundați cu altcineva. Ba da,.. ba da,.. cred că ne cunoaștem. Valentin!!!? Ce mai faci?!
- Ce să fac, mă rog, bine. Cu viața, cu nimic altceva deosebit. Simte că îi este rușine. Nu se poate lăuda cu nimic în fața ei, pentru că nu a făcut nimic deosebit. Este un pensionar fără importanță, un cod numeric oarecare. Ce mai contează acum, că a avut nu știu ce funcții de conducere, în niște întreprinderi care nu mai există. Față de planurile pe care și le făcuse atunci în tinerețe, când avea impresia că totul este ușor pentru un tip atât de deștept cum era el, acum se simte mic și umilit. Tinerețea aceea când ai impresia că tu ești centrul universului și te asemeni lui Dumnezeu. Tu ești mai deștept decât oricine, tu ești capabil să faci orice: să schimbi lumea dacă este nevoie; și după capul tău este nevoie, pentru că toți sunt niște proști și fără tine nu s-ar mai roti Pământul. Dar ce ai fost în stare să faci? Să te dai mare la un pahar de bere la prieteni și la câte o gâsculiță înebunită după sex. Atunci? Atunci... se lăuda cu ce va va ajunge el în viitor. Acum, că acest viitor a trecut, în acest timp prezent care i-a mai rămas, își dă seama că nu are nimic de spus despre el. Nu, nu e măgulitor în a deveni conștient de faptul că nu ai făcut nimic; atâta doar, ai trăit. - Ce faci tu? Cum o duci? Văd că ești aproape neschimbată! Ce zic eu arăți ca o adevărată doamnă: elegantă, cochetă – i-a spus el, privind-o admirativ, în timp ce scene vechi, din tinerețe îl furnicau dureros prin inimă. Ce fusese ea? Fată-n casă la ei. Ce o mai muștruluia maică-sa... căci era afurisită, trebuia să recunoască, mama lui. Când i se păruse că era cât pe ce să se înfiripe ceva serios între ei, o expediase. Îi găsise loc de muncă la un doctor tânăr, proaspăt însurat. Și se gândea că după atâția ani, uite-o aproape la fel de plină de viață. S-a gândit la fosta lui soție cu aerele ei de parvenită, cu gafele de țoapă, dintr-o familie la fel de modestă ca origine, dar fata tovarășului Prim de la județ. „O partidă, zicea maică-sa, fie-i țărâna ușoară, asta om te face...” Și ce l-a făcut? Un mameluc, un ratat. Mare minune că nu a ajuns și bețiv; norocul lui că nu putea suferi alcoolul. Apoi ea s-a cărat în Canada cu băieții ei, căci practic întotdeauna i-a învrăjbit contra lui. Mai bine; oricum era o scorpie. Dar de băieți îi pare rău; el este un străin pentru ei.
- Ce tot spui?! Am îmbătrânit. Asta fac. Altfel încerc să exist, să supraviețuiesc, făcând câte ceva care să aibă o oarecare utilitate și pentru alții. Fac rochii de mireasă și nu aș spune că-mi merge rău. Rău mi-a mers până să mă apuc de așa ceva. Se vând bine. Dar, povestește-mi despre tine, presupun că ai avut o viață interesantă și plină de realizări; începuseși în forță...
- Eu?! Ce pot să spun? Sunt pensionar, singur... și atât. – Îi răspunse, în vreme ce o speranță prinde să-și mijească cornițele în mintea sa: poate... ar interesa-o persoana lui? Pe el sigur l-ar interesa să mai fie cineva în viața lui. Să îl asculte când are chef să vorbească; și Doamne ce chef are după atâta tăcere să vorbească cu cineva. Ar mai fi și partea practică deloc de neglijat: curățenie, bucătărie, cineva care să cheme Salvarea, ferească sfântul, dacă e cazul; și la vârsta asta poate să fie cazul oricând. Și uită-te la ea chiar că nu arată rău. E elegantă, sa stilat. Când o cunoscuse, venea la curățenie în casă. O plăcuse căci era tare frumușică și veselă, dar nu se punea în discuție să se însoare cu una ca ea. Ar fi făcut maică-sa infarct.
- Nu ai familie, copii? Știu că aveai niște planuri foarte ambițioase... – l-a întrebat Anica cu o notă de slabă ironie.
- Ba da, dar nu a ținut. Nu ne înțelegeam. Pe vremea lui Ceaușescu îți era frică să divorțezi: ai fi fost un om terminat... profesional. Am divorțat după revoluție, și nevastă-mea cu băieții, au plecat în Canada. Avea ea acolo o rudă. Copiii reușise să-i facă să fie doar copiii ei; eu eram exclus. – Îi povestește și în același timp se gândește: e clar, cred că o interesez. În fond era clar că pe atunci mă plăcea. Avea și de ce: eram un tip bine, simpatic, cel mai bun dansator; toate femeile oftau după mine, de ce n-ar fi oftat și o slujnicuță. Dar uite-o acum, zici că-i o doamnă sadea.
- Îmi pare rău pentru tine și pentru visele tale! - Îl compătimește și chiar îi era milă de el.
- Dar tu ai copii? Sigur te-ai căsătorit și presupun că ești fericită.- o întreabă el, frământat să afle dacă are vre-o șansă.
- Nu! Nu am copii și sunt văduvă. I-a răspuns ea cu o notă de tristețe. Dar răspunsul ei l-a umplut de bucurie.
- Cum așa!!– Era de-a dreptul fericit. Asta înseamnă că e singură și fără obligații, gospodină era, mai și câștigă ceva... Este prea absorbit în contemplarea propriilor gânduri despre soarta care i-a adus din nou împreună, după atâția ani, acum când fiecare este singur și ar avea nevoie de un ajutor.
Ea îl privește zâmbind cu puțină satisfacție, gândind la rândul ei, că el nu văzuse pe vremuri în ea, decât o țărăncuță proastă și săracă. O fată cu care puteai să te culci eventual, în lipsă de altceva, dar nimic mai mult. Fusese umilită. Visase multă vreme să-și ia revanșa față de durerea pe care i-a provocat-o. Apoi totul s-a estompat cu trecerea timpului. Când o bătea bărbat-su, se gândea că pe o nepricopsită ca ea, nu ar fi luat-o altul. Dacă l-ar fi lăsat, nu ar mai avut pe cine să găsească și ce s-ar fi făcut singură. Așa că neavând de ales, trebuia să rabde. Acum, repurtase și ea o victorie, măcar față de bătrânelul ăsta. Ar fi trebuit să se bucure. Avusese și ea după atâtea necazuri o șansă cu rochiile alea de mireasă. Și a avut noroc cu domnul Carol, pe care îl întâlnise în autobus, când fugise din locul acela blestemat. Într-adevăr blestemat loc. Fusese acolo și un accident feroviar. O femeie murise lovită de tren. Văzuse la televizorul din atelierul de croitorie. Își recunoscuse șalul. Dar nu i-a venit de loc chef să se mai întoarcă acolo după un șal, care mai ajunsese și lângă un mort. Cine știe de câtă vreme o fi fost șalul acolo pe șine, pentru că i se păruse murdar. Nu credea să fi fost moarta, cerșetoarea din gară, mai ales că se întâmplase accidentul la câteva luni, după ce pierduse ea șalul. Dar cine știe ce o fi putut să se întâmple! Deși era curioasă, frica de superstiții era mai mare și după ea, acolo era un loc foarte ciudat.
Un om foarte cumsecade acest Carol. Dacă i-a mers afacerea s-au mutat în capitală. A fost corect și a luat-o ca parteneră în afaceri; în fond ea era cu confecționatul rochiilor, oricât de complicate ar fi fost. Așa că nu mai e nici ea o amărâtă de croitoreasă; e patroană. Poate spune că muncește, dar și câștigă și cu bani câte nu poți face. Uite că s-a întors de o lună în București. Are o garsonieră, mică, plătește rate, dar e a ei. O să o sune și pe doamna Ana să vadă ce o mai face și să-i povestească despre pățaniile ei.
Carol are familia lui; un băiat în străinătate, care-l ajută cu materiale străine pentru rochii, e din prima căsătorie. A mai fost însurat încă o dată, dar la-a părăsit și aia pentru unul ce lucra la o bancă. Acum nu mai avea deloc de gând să se însoare și îl înțelegea. Nu îl mai interesau femeile, la vârsta lui. Dar erau foarte buni prieteni, putea să spună. Știa că se putea baza pe el la nevoie. Bătrânelul acesta cu expresia lui sinceră de admirație față de ea, chiar că îi făcea milă. Să încerce o apropiere? Să se mai vadă pentru a-și da seama dacă merită să-i acorde puțină atenție? Dar avea oare nevoie acum, când în sfârșit putea să spună că era și ea pe picioarele ei, să se complice cu existența altcuiva? I-ar fi fost de ajutor cu ceva sau ar fi îngreunat-o cu o povară în plus: să suporte existența unui bătrân plictisitor, enervant, cu tabieturile lui, cu absurditățile lui, cu angoasele lui...? Nu. Avea și ea obiceiurile ei, modul de a-și conduce viața; nu mai suporta amestecul nimănui.
Un tovarăș pentru a merge la pelerinaje în țară, poate și în străinătate, cu siguranță i-ar fi fost necesar. Și pare destul de îngrijit; nu i-ar fi rușine cu el, totuși. Nu semăna cu bătrânii aceia neglijent și ponosit îmbrăcați. Mai trebuie spălată cămașa și bine periate hainele, dar are o figură de intelectual; barba meticulos aranjată, chiar îi vine bine. A rămas totuși un tip prezentabil. Alături de el, chiar că ar fi o adevărată doamnă. Ar face impresie bună, ca pereche. Acum, era chiar atât de disperat de speriată de singurătate, încât să accepte prezența oricui, poate nu tocmai potrivit? Dar cine o obligă să accepte? Mai era și Carol... dar oricum, Carol avea și el metehnele lui; umbla toată ziua prin țară după comenzi, nu îi plăcea să fie cicălit, era încăpățânat, îi plăcea berea și nu mai punea nici un preț pe femei. Îi spusese clar că el nu mai are de gând să se însoare. Dar omul poate să-și mai schimbe ideile. Carol era întreprinzător. Valentin, mai decorativ cu aspectul lui de intelectual ce a avut o funcție superioară. Deci?
- Mă duc la Agenția de pelerinaje. Aș dori să mă înscriu în vreunul... Nu te-ar interesa și pe tine? – o întreabă el timid.
- Poate.., - îi răspunse ea, - dar depinde unde.
- Ce te-ar interesa mai special? – continuă el cu o voce puțin mai sigură.
- Nu știu. Am să mă mai gândesc. - Îi răspunse ea pe un ton devenit mai acru.
- Îmi vei comunica și mie? - O întreabă el rugător.
- Poate...
- Păi, cum aș putea afla? – tonul lui era speriat; se gândea: nu, ea nu vrea să mă mai vadă, a vorbit așa într-o doară și eu m-am grăbit să interpretez greșit și să-mi fac vise... N-a fost nimic, alte speranțe deșarte și atât. Ia să vad mai bine ce pelerinaje sunt afișate... se înclină spre ea într-un salut ceremonios de la revedere. Ea-i zâmbi:
- Știi,.. am să-ți dau o carte de vizită, dacă vrei poți să mă suni.
Amelia Mociulschi