un articol de Gheorghe PIENESCU 

Editor  filolog, înscriindu-și numele alături de cel al altui emerit filolog, Iancu Fischer, pe o ediție din scrierile lui Anton Pann (1963) și, singur, nu însă fără anume afinități, pe o reeditare critică pe nedrept uitatelor Suvenire contimpurane de George Sion (1956 si 1973), autor al unei esențiale monografii despre Antim Ivireanu și vremea sa (1962), al primei și unicei antologii substanțiale reflectând imaginile Bucureștilor în literatură (1962), al primei tălmăciri critice a monografiei lui Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemiri (1960 si 1973) și a numeroaselor traduceri din literaturile latină (Proza istorică latină, 1962), franceză (Scaron, Romanțul istoric, 1967; Casanova, Memorii, 1970 ; Raymond Quènon, Amicul meu Pierrot, 1971) austriacă (Reiner Maria Rilke, Auguste Rodin, 1970) ș.a. , Radu Albala – căci despre el este vorba în această succintă fișă de dicționar - , al cărui chip îmi evoca portretul lui Mateiu Caragiale schițat de creionul lui Marcel Iancu și a cărui înfățișare, de o eleganță distantă, distonantă și ostentativ accentuată, în anii uniformatizării proletare, prin nelipsitu-i papion și nelipsita-i pălărie, sugera ochiului atent un cert sentiment de noblesse de cape al personajului. Acest real personaj, căruia i-am fost contemporan și, o vreme, coleg de redacție, s-a distins și ca personalitate a literaturii românești, prin povestirile adunate ultima oară în volumul Femeia de la miezul-nopții (1994), dupa ce fuseseră editate mai înainte, parțial, sub titlurile Desculțe și Făpturile Paradisului. Pre-textul lor a fost, pare-se, încercarea de a « termina », printr-o povestire proprie, intitulată In deal, pe Militari, narațiunea lui Mateiu Caragiale, Sub pecetea tainei, narațiune socotită de câțiva comentatori, pe nedrept cuvânt, ca « neterminată ». Oricum, prilejul de a o « termina » era, pentru un fervent admirator al Crailor de Curtea Veche, ca Radu Albala, un bun prilej de a-și încerca penița în stilul matein. Incercare temerară, pe care spre deosebire de « concurentul »  său, Eugen Bălan, aventurat și el în acest eseu, Radu Albala a reușit-o cu brio. Atuurile lui au fost, fără îndoială, o autentică, pătimașă și foarte bine documentată cetățenie bucureșteană, o sensibilitate și o inteligență superior rafinate printr-o excepțională cultură, un deosebit har de povestitor intelectual, stăpân al unui vocabular bogat și miezos și al unei scriituri de o desăvârșită acuratețe. Si, desigur, nu în ultimul rând, posesor al unei structuri artistice înrudite cu structura artistică a lui Mateiu Caragiale. Datorită tuturor acestor calități fundamentale, Radu Albala a intuit ca narațiunea « neterminată » a lui Mateiu Caragiale, fiind înscrisă « sub pecetea tainei », nu putea fi « terminată » altminteri decât printr-o continuare care doar ar sugera o probabilă « des-tăinuire », menținând-o, însă, în fond, neterminată, deci menținându-i taina nedestăinuită.