MEMOIRS

România Promoției 66 la liceul Spiru Haret

Creation Category: 

 

O carte de tip nou, ce nu s-ar fi putut scrie fară ajutorul Internetului. O carte care are 40 de autori, colegii din promotia 1966 de la liceul Spiru Haret din Bucuresti.  O carte scrisă interactiv, online, de la distantă, autorii fiind răspândiți în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, trecând prin Nigeria, Israel și cel puțin șapte tări europene, pe lângă România. O carte cu valoare de document, amuzantă si emotionantă. Editorii cărtii sunt elevii Mihai Vasilescu si Nick Lerescu. Andrei Pleșu (coleg de clasă cu autorii) i-a făcut cărții un splendid "cuvânt însoțitor" intitulat “Trecute Vieți de Domni și de Domnițe”. Pe coperta spate, volumul are "testimonials" de la Andrei Pleșu, Răzvan Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu. Lansarea oficială a cărtii are loc pe 13 Septembrie 2011 la librăria Carturești.

Gheorghe I. Brătianu: Un Savant și un Soldat - prezentare de Prof Dr. Ion Toderașcu

Creation Category: 

 

În cadrul serilor culturale romanești organizate de Societatea Viitorul Român (VRS) în California de Sud, la Los Angeles, pe 30 aprilie a vorbit Prof. Dr. Ion Toderașcu, Profesor Emerit, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași despre istoricul și politicianul Gheorghe I. Brătianu: ”Un savant și un Soldat”.

Articol de Anca Adumitroaie, Director Cultural VRS

Postarea articolului, introducere și editarea postării de Ileana Costea, fostă Vice Președintă a VRS, Profesor la California State University, Northridge

Fotografii: Virgil Adumitroaie, Vice-Președinte a VRS, Inginer Jet Propulsion Laboratories si Ileana Costea, Prof. CSUN

Revoluția trăită - București, 21 Decembrie 1989, articol de Doina Țetcu

Creation Category: 

 

 

Martor al revoluției care a început chiar sub ferestrele apartamentului ei, Doina Țetcu ne povestește evenimentele trăite și simțite de ea în aceea zi.

 

Puternic și emoționant!

 

 

Și eu am văzut revoluția și am trăit-o. Mai întâi am privit ca la teatru de la balcon. Știți că revoluția a început sub geamurile mele? Să nu-mi spuneți că nu a fost revoluție! O fi fost și altceva, dar după 21 decembrie. Am fost acolo! După ora 12, când au fost primele semne de organizare, tinerii care s-au adunat în fața sălii Dalles s-au retras către Universitate și s-au întors mai mulți. La 4 erau deja foarte mulți. Au venit și muncitorii!Și au strigat și au scandat și au spus „Tatăl nostru”.


Secretul longevității. Florica Nicolescu, specialist în psihologia copilului a împlinit 100 de ani

Creation Category: 

Articol scris de:

Profesor Dr. Ileana Costea (CSU, Northridge, SUA) și

Doina Țetcu, Diplomat in Fizică Atomică (București, România)

 

La Râmnicu Vâlcea, pe 7 octombrie 2010, Florica Nicolescu (Stafiescu), prietenă de o viață și colaboratoarea Dr. Florica Bagdasar în domeniul psihologiei copilului cu dizabilități, a împlinit 100 de ani ! Ca să fie alături de fiul ei care locuiește in Noua Zeelandă, Florica Nicolescu și-a sărbătorit ziua pe Skype, pe internet. 

Mulți dintre cei ce lucrează în domeniul psihologiei copilului îi poartă admirație și recunoștință doamnei Florica Nicolescu. Deși Florica Nicolescu nu a fost cunoscută public. Explicația: Doi ani în închisoare, fără mandat de arestare, fără judecată, fără sentință de condamnare și apoi 10 ani de interzicere în practicarea profesiei.

Florica Nicolescu va rămâne în mintea și sufletul celor care au cunoscut-o ca un deosebit dascăl care a știut să lucreze cu copiii. Impresionant este faptul că acei copii de care s-a ocupat, pas cu pas, și pe care i-a învățat să se poarte cu normalitate în viața de zi cu zi, recunosc că ea i-a făcut „om”. 

Pentru cât de optimistă și pozitivă a fost toată viața ei și a rămas, ai crede că doamna Florica Nicolescu a beneficiat de o viață liniștită, plină de mulțumire. Rămâi și mai uimit de vitalitatea și entuziasmul ei și prin faptul că a putut ajunge până la 100 de ani, când știi că a făcut doi ani grei de pușcărie.   

 

Doi ani în închisoare, fără mandat de arestare,fără judecată, fără sentință de condamnare.

 

Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1940-1944), de Burschi GRUDER

Creation Category: 

 

 


De anii petrecuti la liceul evreiesc "Cultura B" imi amin­tesc ca de o perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.
Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noas­tra abia luase nastere, nu avea un local potrivit si cla­se­le erau adapostite in diferite case mici, imprastiate in­tr-un intreg cartier.
Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mir­cea Voda in care mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de gimnastica a so­cietatii "Aurora", de pe strada Aurora, aproape de Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla. Lumina electrica ar­dea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura fe­restruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe matematicianul Kreindler, pe domnisoara Façon care ne preda istoria si pe o profesoara de romana al ca­rei nume nu l-am retinut, o blonda tanara si fru­moa­sa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridi­cat pe neasteptate si a realizat ce s-a intamplat in ho­ho­tele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz pe "rau­fa­cator", care se rosise ca o sfecla, i-a spus "Sa nu mai faci" si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!
Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cla­dire nelocuita, imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe vremuri o gradina in­­flo­ri­toare. Casa apartinea unui evreu bogat care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie impotriva le­gilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire spre folosinta scolii noastre si atunci clasele im­­pras­tiate dupa cum am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apar­ta­ment era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate clasele si cancelaria.
Cladirea in care eram adapostiti fusese o somp­tuoa­sa locuinta. De la peronul de la intrare, unde pro­ba­bil pe vremuri opreau trasuri elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o imensa oglin­da de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga, un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea printr-un luminator din tavan, de­co­rat ca un vitraliu cu sticle colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble frumos de­co­rate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau ur­mele bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lem­ne rare si tapete fanate care altadata fusesera stralu­ci­toa­re. Acum devenisera salile noastre de clasa.
Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am in­­­vatat un an. Acolo l-am avut profesor de romana pe Mi­hail Sebastian si tot acolo, in mijlocul unei ore, usa cla­sei noastre s-a deschis si directorul scolii, insotit de cati­va profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca ur­mare a unui proces si a unei perioade de detentie in celu­la condamnatilor la moarte, perioada in care cei apro­piati lor facusera tot ce le fusese cu putinta ca sa-i sca­pe de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut un mo­ment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a ramas stapana pe incapere toata dimineata.
Tot acolo am primit primele lectii de educatie se­xua­la. Directorul scolii avea un frate medic si a intro­dus aceste ore la clasa celor de varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in care din cand in cand ni se facea si un "control periodic". Clasa se golea, noi ieseam pe balconul interior si eram stri­gati in ordine alfabetica sa intram unul cate unul in cla­sa goala, unde, asezat pe o banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam "nevolnicul ma­du­lar" pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boa­la venerica. Dupa ce toti treceam de aceasta etapa pe­nibila, ne reasezam in banci si medicul ne explica cu ar­gumente din cele mai convingatoare ca materia se­mi­nala are o compozitie la fel de nobila ca cea a cre­ie­ru­lui, ca e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai as­teptam. Profesorul nostru era medic generalist.
Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de educatie sexuala. Era un medic de "der­mato-venerice" cu cabinet, care ne spunea ca stiin­ta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in con­se­cinta, ne sfatuia "sa ne vedem de treaba". Pe cine sa crezi?
In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Ma­mu­lari cu Sfantul Ion Nou, se afla o mica scoala primara des­tinata copiilor evrei, o cladire scunda cu o curte lun­ga despartita de trotuar printr-un gard inalt de scan­duri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand tre­ceam pe acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni mari, barbati si femei care as­teptau, asezati pe tot felul de bagaje, intr-o tacere sum­bra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din Bu­cu­resti care fusesera adunati acolo inainte de a fi de­por­tati in Transnistria.
In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta bucatarie a casei. Incaperea avea doua fe­res­tre mari intre care era fixata tabla si o imensa soba de ga­tit mare, care nu era folosita pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu un godin pla­sat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa cla­sa la inaltime.
In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor cla­sei noastre impotriva unui tanar profesor de geo­gra­fie care reusise sa-si atraga antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin ma­cu­la­toa­re­le noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut bur­lanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata cla­sa. Am anuntat cancelaria ca s-a intamplat un acci­dent, ora nu s-a mai tinut, profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa si noi am fost pe­dep­siti cu raderea parului de pe cap. Din fericire, la var­sta aceea parul creste repede.
Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al "Patronajului". Pro­gra­mul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una dintre ele traversand o parte a cur­tii din spatele cladirii, unde noi nu aveam acces.
Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cla­di­rea noastra avea misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria in care invatam, am ob­ser­vat in perete o "usa secreta" cum am mai vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu stiu cine a reusit sa ga­seas­ca o cheie potrivita si intr-o recreatie am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste ti­nere de varsta noastra, imbracate in port national, lu­crau la razboaie de tesut din lemn. S-a produs pa­ni­ca, fetele au fugit de la razboaiele lor, iar noi ne-am spe­riat si am inchis usa la loc. Pe vremea aceea scolile mix­te erau un lucru la care nimeni nu ar fi indraznit sa se gandeasca!
Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.
La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din stra­da Mircea Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata "Victoria Socia­lis­mu­lui", ea a devenit birou de santier si asta a salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noas­tra avea doar unul, adaugat dupa razboi prin stra­duinta directorului nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la strangerea banilor pentru con­struc­tie.
Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul li­ceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.
Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a in­­va­tamantului, de dupa 23 august, scoala a fost des­fiin­ta­ta.
Dar nu si amintirea ei!


Graficianul Max Emanuel (BURSCHI) GRUDER, s-a nascut la data de 16 mai 1928, din parinti originari din Bucovina. Este cunoscut ca un ilustrator de carti pentru copii inca din 1946, cand, student fiind la Politehnica din Bucuresti sectia mecanica, a inceput sa colaboreze la revista « Tineretea ».
Din anul 1949, cand s-au infíintat publicatiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele care apareau in Bucuresti, saptamanale sau lunare, sub semnatura de Burschi.
Pana in 1989 a fost ilustrator permanent la “Pionierul”, “Scanteia Pionierului”, « Cravata Rosie”, “Arici Pogonici”, “Luminita”, “Soimii Patriei”, iar dupa 1989 la “Clopotel”, “Licurici” si “Universul Copiilor”, pana ce acestea si-au incetat aparitia.
A continuat sa ilustreze cu predilectie reviste pentru copii iar printre colaboratorii si prietenii sai de-o viata o amintim pe cunoscuta graficiana de origine romana, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de carti pentru copii de la editura Nathan din Paris.
De-a lungul timpului, unele din desenele sale aparute in periodicele din Romania au fost reproduse in reviste pentru copii din Polonia, Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova s.a.m.d. fiind citate pozitiv in presa culturala a vremii (Gazeta literara, Contemporanul etc).
Burschi Gruder a realizat nenumarate coperti la reviste si carti, a inventat povestiri in imagini, a inovat stilul BD din Romania, a ilustrat cartile lui Marin Sorescu, Tudor Opris, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Al. Mironov, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder s.a. precum si propriile carti, a creat personaje care au ramas in memoria cititorilor si parintilor lor, azi bunici.
In anul 1956 a ilustrat prima sa carte "Alarma in subterana" care s-a bucurat de succes, fiind citata in presa si editata apoi si in limba engleza, apoi a fost solicitat sa ilustreze si alte carti, reusind astfel sa publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creanga, Didactica, Stiintifíca, Coresi, All, Hasefer.
In prezent, Burschi Gruder isi continua activitatea de grafician ilustrator la Bucuresti, unde in acest an a publicat la editura Hasefer “Aventurile carligului de rufe Uf” (versuri Galia Gruder, sotia sa) si colaboreaza constant la "Pipo" si "Luceafarul copiilor".
(MN)

Amprente din Haifa

Creation Category: 

   O zi de lucru obișnuită la un Trust de Constructii civile și industriale unde lucram, undeva la ultimul etaj,  adică lângă porumbei! Chiar sub uluc erau o mulțime. Îi vedeam zilnic. Le puneam bucățele de pâine. Pacea cea de toate zilele. Dar, geamul întredeschis făcea să fie și mai frig în încapere. Și așa eram îmbrăcată ca un scafandru, numai să-mi fie mai cald, să mă pot concentra la proiect,  să pot mișca cursorul pe rigla de calcul.
Nu era lumina de la ora 9 dimineață, iar cea naturală era insuficientă, nici hârtie igienică la W.C., nici apă, dacă nu-ți făceai rezerve propri, nici rechizite pentru lucru. Trebuia să-ți aduci de-acasă până și creionul! Delegațiile în toată țara erau ca o pedeapsă.
Nu mai zic de frigul sau căldura din trenuri, după anotimp!
În una din zile am coborât la subsol, în” Sala Calculatoarelor,” calculatoare abia aparute pe meleagurile noastre, unde se dactilografiau materialele concepute de noi, cei de la proiectare, inclusiv citirea cartelelor.
Nu era nimeni. Toți cei 20-30 de colegi se făcuseră nevăzuți, poate pe la o coadă; se ieșea liber pe ușa de intrare, portarul era “băiat bun” sau, primise ordin să se mai închidă ochii (se dadea ceva, trebuia să prinzi rând, altfel rămâneai flamând, lipsa de mâncare…), poate la alte nivele din cladire.
Am așezat dosarul pe masă dactilografei și m-am întors sus, la locul meu de muncă de lânga uluc, camera de fumători în care numai eu nu fumam, dar alt loc de munca nu primisem,trebuia să fiu mulțumită ce inhales,ce mănânc. Mă urmarea “viziunea progresului”, imaginând un viitor în care ordinatorul va putea vorbi și mă va putea vedea, descifrând nu numai cartelele pe care uneori le predam spre citirea programului de calcul de rezistenta sau tehnologie!
După vreo oră mă trezesc cu șeful secției din ” Sala Calculatoarelor”!
Îl salut respectos, crezând că-mi aduce personal materialul dactilografiat!
Dar el venise pentru cu totul altaceva:
-”S-au furat niste bani de la noi -imi zice. Ți-am găsit dosarul tău de serviciu pe masă și, m-am gândit să te căutăm în geantă!”
Bineînteles ca n-am ezitat, chiar i-am predat și cheile de la biroul meu. Așa în fața celor 40 de colegi ai mei, sală a “sectiei de proiectare” în care lucram toți la un loc, mese ca la școală,copii cuminți!
Nu a găsit nimic, cum era și normal, astfel am crezut că lucrurile se vor aplana.
Dar ți-ai gasit!
A doua zi am fost invitată la Securitate, vis-a-vis de Teiul lui Eminescu, în apropierea teilor si mirosului de iasomie!
Cladire în care și acum se elibereaza pașapoarte, dacă nu mă însel,  acolo la etajul doi! Tocmai o luasem pe “cea mică” de la camin. M-am dus acolo !
Mi s-a spus doar atât:
-”Ții se vor lua amprentele…”
( amprente care mai tarziu au devenit titlul unei plachete de versuri, editată prin ‘98 , ”Amprente”)
M-am dus cu inima deschisă. N-aveam nimic de ascuns !
Acum, când scriu aceste note, oboseala unei zile de muncă ar putea să șteargă unele amănunte.
Mi s-a spus să-mi las fetița în “sala de asteptare”. Acolo era multa lume, necunoscuți! Am așezat-o pe “cea mică” pe un scaun și, i-am dat asigurări că mă întorc în câteva minute:

-”Să fii cuminte, să nu te miști de pe scaun!”-am rugat-o, vine mama imediat !

Pătrund într-un loc întunecat, cu multe birouri. Printr-o ușă larg deschisă zăresc o colegă stând cu țigara în gură, ”pițigăind” cu un tip, care, probabil îi oferise propriul său scaun! Sunt dusă însă spre altă încăpere cu alură de sanctuar.
Mă aflam în” camera blue”, pereți îmbrăcați cu pânză mulată și perdele similare, în care se găsea un scaun asemanator cu cel dentar, în spatele căruia trona o instalație, probabil o “mașină de detectat minciuni! ”Noutate achizitionată recent, în anii de agonie ai regimului ceausist. "Salamandra", da, parcă într-un film italian văzusem cum e chinuit un suspect cu mașina asta!

Am fost așezată, mi s-a instalat o bară sub sâni, alți electrozi pe frunte și mâini, prinse cu grosolănie parcă de calău pregătind pentru mine scaunul electric. Am fost întrebată dacă sufăr cu inima, dacă am tensiune, dacă suport curentul “puțin” mai tensionat? Parcă ce conta, eram deja legată !

Am tăcut. Totul era atât de bizar că nu mai aveam replică… în cele din urmă am raspuns că nu știu, dar, de inimă încă nu sufăr, sunt foarte tânără!

-”Bine, îți vom pune întrebări și tu trebuie să răspunzi corect, dacă spui o singură minciună, eu voi afla din foaia care se deruleaza în spatele tău! (mă avertizează omul în halat de doctor, un tip cu chelie, destul de tânar, ochi spălăcițit, frunte îngustă și dicție perfectă.)
Circa o oră și jumatate sau mai mult, mi s-au pus fel de fel de întrebări, însă fără legatură cu subiectul:
-”Ai rude în străinătate?”
-”Te-au ajutat rudele din Israel la cumpararea casei?”
-”Ai furat vreodată?”
-”Ai pus mâna pe geanta colegei?”
-”Ai deschis-o?”
-”Ai manuscrise acasă?”
-”Despre ce scrii?”
-”Ai mai furat ?”
-”O cunoști pe Nana F?”
-”Vrei sa colaborezi cu noi?”

După ancheta cu ”mașina rudimentară pentru borfași”,  folosită experimental (am aflat că a fost probată pe mine pentru prima oară), convinși fiind ca vor reuși să-mi smulgă nu numai marturisirile dorite de ei, ci să le devin colaboratoare, adică “sa torn” pe unul sau altul, mi-au dat, în sfârșit drumul acasă!
Am trecut iar pe culoarul respectiv, am zărit-din nou- ființa careia nici nu-i știam numele, șezând picior peste picior, în aceiași rochie străvezie, tot mai aproape de șeful securist, așteptând să mă vadă în postura de hoață care și-a mărturisit păcatul.
Mi-am luat copilul în brațe, murdar din cap până în picioare de petrosin, luat de pe podeaua de lemn, mâinele și fața copilului erau negre. Îmi ceruse ceva de mâncare. M-au cuprins amețeli și o stare de rău, eram incapabilă să reacționez.
Dar, fericită că Noemi nu s-a pierdut. Putea foarte bine să plece din sala de așteptare. Am reușit să mă târăsc până acasă … luând tramvaiul! Cred că toată lumea de pe stradă și din tramvai mă privea ca pe o mamă neglijentă care, nu-și îngrijește copilul! Sau, poate, se uita la ochii mei, cine mai știe cum arătam!
A doua zi zvonul s-a întins. Am fost chemată de șeful meu, ”membru mare” de partid! Domnul Boloș, șeful meu direct s-a simțit lezat și impacientat că el, el…nu fusese informat!
Se trecuse peste el “la invitația” mea la Securitate; el personal, n-avea habar de nimic!
S-a uitat la mine cu o privire care spunea multe, întrebandu-mă, rugându-mă să-i permit să vadă fața și mâinile mai atent, vizibile cu leziuni roșii, albastrui lăsate de electrozii prinși de un nepriceput, obișnuit cu brutalitățile, numai zic ce urme adânci lasase bara de sub sâni,urme încarnate! Mi-a observat ochii roșii până la sânge, ca și urmele legaturilor strânse, marcate de pete roșii și umflături. Spaima a pus stăpânire pe el! Ii era frică, gândeam, sa nu cumva să reclam la șefii mei mai mari sau, la Comunitate, să nu cumva să se împraștie zvonul că am fost supusă la tortură. Eu nu mă gandisem la asta …Teama mea era de cu totul de altă natură.
Să nu mă simt umilită, doar atât ceream de la viața!

M-a rugat să las totul “pe mâna lui”, sâ verifice personal toate cele întâmplate!
Ce a urmat mi-a lăsat urme pe o viață: ochelarii de vedere, Syncopa mea de la Brașov ! Poezia…
Ar fi trebuit să-i pun în față alt dosar, de poezii publicate în “Cultul Mozaic”, “Cronica”, “Convorbiri Literare”, acolo alături de cei care au fost, la fel, chemați în locurile acelea care îți lasă urme adânci, șenile, șenile! Dovezi ale existenței mele iudaice chiar Dincolo, pe “plaiul mioritic”! Dar fiecare –în viață- v-a plăti pentru spusele sau scrisul său, în fața lui Dumnezeu !” Scriam pe atunci: “n-am sa vând sticle goale/ când n-o să mai am de mâncare”! (Revolta sângelui)

Au fost chemați la Secu’ și alți colegi. Aproape toți au fost supuși, nu mai mult decât cinci minute, de formă, pentru acoperire față de mine și Comunitate, la ” mașina de detectat minciuni”.
Luată la bani mărunți, colega care a acuzat furtul (cea cu soțul securist) a dezvaluit, până la urmă că, banii –așa-zis furați- au ajuns în buzunarul unui ginecolog care a operat-o înainte cu câteva zile, tocmai “în timpul serviciului”, exact la orele vizitei mele in “Sala Calculatoarelor” (portarul instituției, om corect, a depus mărturie!)  Înscenarea furtului a fost doar un alibi pentru soțul ei, doar atât!
A fost dată afară din serviciu. S-a aflat că era o profesionistă experimentată în amor “multilateral dezvoltat”, motiv pentru care, soțul ei a obținut divorțul.
Coșmarul trăit, “camera blue” cu scaunul dentar si vocea securistului, molcomă și convingatoare, s-a transformat într-un vis obsesiv care nu înceteaza să mă urmarească cu ochii deschiși. Lucrurile nu s-au terminat aici. Soțului meu i s-a înscenat că ar fi bătut un controlor de autobuz, într-un alt cartier în care nu a ajuns vreodată!
I se promise marea cu sarea dacă ar fi știut ceva despre Nana F. Evreica studentă la medicină care se culcase cu un libanez! Fusese exmatriculată și expediată "pachet" în Israel (întâmplător o descoperisem în avionul care m-a adus ca turistă în Israel). Mi-am amintit apoi ca acel “călau” mi-a șoptit că îmi cunoaște “punctul vulnerabil”, adică sotul meu. Singurul lucru pe care il putem face e să dăm în vileag, ce ne stă în putere, chiar peste ani, chiar acum! Probabil că, astăzi lucrurile stau altfel, lumea s-a maturizat, lumea-i mai bună, mai sinceră, are de ales, poate șterge într-o clipă trecutul cu buretele, îl poate modifica, idealiza. Eu una nu! Era prin anii 1980 si ceva …și eram tânără și încrezatoare. Voiam să cuceresc lumea, dar nu reușisem decât să cuceresc și să primesc rația de 1200 de calorii …  o fericire pe atunci!
Umilirile noastre, cenzura și eclipsa totală se adeveresc și ACUM!  Noua generație preferă să găsească ceva să ignore noua stare, impotența de a se uita în urmă!
Haifa
bianca marcovici
 

Deux lettres d'Emile Cioran

Creation Category: 

Je crois qu'on peut compter sur les doigts de la main les écrivains d'origine roumaine qui ont devenu des grands écrivains dans la langue du pays où ils/elles se sont établis. Peut-être qu'ils sont plus nombreux mais moi, în nimicnicia mea, pour citer une phrase que Cioran aimait, je ne connais que Eugène Ionesco, Emil Cioran (j'ai eu besoin d'un certain temps pour m'habituer avec la prononciation française du nom, Sioran...) Petru Dimitriu, Virgil Tanase et 2-3 autres... Eliade, bien sur, mais lui, tout comme Andrei Codrescu, Petru Popescu ou Norman Manea ont fait carrière internationale aux États Unis, la plupart dans le milieu universitaire anglophone...

RADU ALBALA - MEMORII, Gheorghe Pienescu

Creation Category: 

un articol de Gheorghe PIENESCU 

 

Editor  filolog, înscriindu-și numele alături de cel al altui emerit filolog, Iancu Fischer, pe o ediție din scrierile lui Anton Pann (1963) și, singur, nu însă fără anume afinități, pe o reeditare critică pe nedrept uitatelor Suvenire contimpurane de George Sion (1956 si 1973), autor al unei esențiale monografii despre Antim Ivireanu și vremea sa (1962), al primei și unicei antologii substanțiale reflectând imaginile Bucureștilor în literatură (1962), al primei tălmăciri critice a monografiei lui Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemiri (1960 si 1973) și a numeroaselor traduceri din literaturile latină (Proza istorică latină, 1962), franceză (Scaron, Romanțul istoric, 1967; Casanova, Memorii, 1970 ; Raymond Quènon, Amicul meu Pierrot, 1971) austriacă (Reiner Maria Rilke, Auguste Rodin, 1970) ș.a. , Radu Albala – căci despre el este vorba în această succintă fișă de dicționar - , al cărui chip îmi evoca portretul lui Mateiu Caragiale schițat de creionul lui Marcel Iancu și a cărui înfățișare, de o eleganță distantă, distonantă și ostentativ accentuată, în anii uniformatizării proletare, prin nelipsitu-i papion și nelipsita-i pălărie, sugera ochiului atent un cert sentiment de noblesse de cape al personajului. Acest real personaj, căruia i-am fost contemporan și, o vreme, coleg de redacție, s-a distins și ca personalitate a literaturii românești, prin povestirile adunate ultima oară în volumul Femeia de la miezul-nopții (1994), dupa ce fuseseră editate mai înainte, parțial, sub titlurile Desculțe și Făpturile Paradisului. Pre-textul lor a fost, pare-se, încercarea de a « termina », printr-o povestire proprie, intitulată In deal, pe Militari, narațiunea lui Mateiu Caragiale, Sub pecetea tainei, narațiune socotită de câțiva comentatori, pe nedrept cuvânt, ca « neterminată ». Oricum, prilejul de a o « termina » era, pentru un fervent admirator al Crailor de Curtea Veche, ca Radu Albala, un bun prilej de a-și încerca penița în stilul matein. Incercare temerară, pe care spre deosebire de « concurentul »  său, Eugen Bălan, aventurat și el în acest eseu, Radu Albala a reușit-o cu brio. Atuurile lui au fost, fără îndoială, o autentică, pătimașă și foarte bine documentată cetățenie bucureșteană, o sensibilitate și o inteligență superior rafinate printr-o excepțională cultură, un deosebit har de povestitor intelectual, stăpân al unui vocabular bogat și miezos și al unei scriituri de o desăvârșită acuratețe. Si, desigur, nu în ultimul rând, posesor al unei structuri artistice înrudite cu structura artistică a lui Mateiu Caragiale. Datorită tuturor acestor calități fundamentale, Radu Albala a intuit ca narațiunea « neterminată » a lui Mateiu Caragiale, fiind înscrisă « sub pecetea tainei », nu putea fi « terminată » altminteri decât printr-o continuare care doar ar sugera o probabilă « des-tăinuire », menținând-o, însă, în fond, neterminată, deci menținându-i taina nedestăinuită.

Iașul amintirilor

Creation Category: 



De multă vreme mă chinuie o amintire. Sigur trebuie pusă pe hârtie. Lucrurile pe care le notezi le mai uiți, nu devin o obsesie. Se estompează! Dar, s-o iau cu începutul începutului, cel mai greu e să începi sau să renunți, lucruri extreme dar decizionale, îți pot schimba destinul! Să încep o poveste adevărată pornind de la o zicală: "dacă-ți schimbi locul îți schimbi și norocul"! Am decis, în sfârșit, că e posibil să emigrăm. Să ne luăm tot calabalâcul și să plecăm cu toată familia, rămasă în viață, în Israel, asta prin 1991, după ce, să zicem Ceaușescu a apărut la TV invers, cu capul în jos, împușcat și mort... împreună cu consoarta (fusesem deja în Israel, la sora mea, tocmai în timpul Războiului din Golf. Dar asta-i altă poveste, ca turistă am rămas sechestrată-n Israel, avioanele spre România nu au mai circulat, am purtat masca de gaze în camera etanșă, dar nu vreau să mă strecor în altă poveste... ) Cele 64 de adeverințe pentru cele 3 familii, soacra-mea, mama mea și noi, acte pentru lichidare și plecare definitivă nu ne-au dezarmat! În 3 luni am reușit să ne dozăm forțele ajungând la Haifa, într-un timp record! Ce n-am făcut și n-am dorit s-o facem e să lichidăm proprietatea noastră, apartamentul. L-am lăsat închiriat Ambasadei din Moldova! Un apartament de 5 camere, bine întreținut și renovat, localizat în mijlocul orașului, vis-a-vis de Institutul de Medicină, centru! ce mai! loc râvnit de oricine!

Pages

Subscribe to RSS - MEMOIRS