DAN MERISCA (9 martie 1957 - 21 noiembrie 1991)

Repere ale vieții și operei

 

9 martie 1957 Se naște la Butea, în județul Iași, Dan Merișca. Este fiul lui Constantin-Matei Merișca, profesor de Română (21 martie 1927-31 iulie 2003) și al Luciei Merișca, învățătoare (n. Iftimie, 18 iulie 1932-25 decembrie 2014). Tatăl, fost deținut politic, supraviețuitor al închisorii de la Pitești, avea substanțiale preocupări de cercetare istorică și filologică, intelectuale și culturale, era un fin bibliofil. A publicat, între altele, semnînd Costin Merișca, lucrări valoroase despre detenția politică și despre regimul comunist, intrate în bibliografia domeniului. Fratele lui Dan, Lucian (n. 20 aprilie 1958), absolvent al Facultății de Stomatologie a Institutului de Medicină și Farmacie din Iași, implicat de mic în toate proiectele lui Dan din domeniul cultural (nu numai SF) și din jurul acestuia, este scriitor (unul dintre cei mai buni autori SF români), publicist și realizator radio. Această frumoasă tradiție de familie continuă; fiul lui Lucian Merișca, Dragoș-Sebastian (n. 23 iulie 2003), a debutat în 2010 cu un volum de povestiri (vorbite de autor între 1 și 6 ani, transcrise de tatăl său). Numele Dragoș a venit din ficțiune în realitate: Lucian și Dan au folosit pentru texte scrise împreună pseudonimul Dragoș Mondian.

 

1964-1972 Urmează studiile primare si o parte din cele gimnaziale la Târgu Frumos (jud. Iași). Elev eminent și cititor avid, începe să scrie literatură, participînd și la ședințele cenaclului local “Miorița”. Își încheie sudiile gimnaziale la Iași. Pentru a înțelege cadrul formativ al copilăriei lui Dan, trebuie să începem cu începutul: familia de oameni ai școlii și ai cărții, competiția mimetică în care se angajează cu un frate la fel de înzestrat, mai mic numai cu puțin peste un an. La fel de importantă este ușurința de a ajunge la cărți: de la cele din biblioteca familiei la cele din biblioteca școlii și a orașului. În epocă, dincolo de evidenta cenzură a statului-partid, clasicii români și străini apar în ediții ieftine de masă, adesea cu un aparat critic din care, după depășirea aproape automată a unei propagande în care nu credea nimeni, se putea învăța serios, deși niciodată liber și cuprinzător ca în Occident. Tot răspîndite (pînă în librăriile modeste și bibliotecile școlare marginale) sînt lucrările de știință, știință popularizată, cultură generală, chiar de cultură înaltă umanistă și tehnico-științifică. La radio și la televiziune, în cercuri, cenacluri și cluburi ale elevilor, oferta informativă-educativă, însoțită de un vast program de competiții (concursuri, olimpiade etc.), este permanent completată, totul alcătuind un sistem și încurajînd un ethos al lecturii avide și al studiului enciclopedic. Din păcate, debușeul socio-profesional al celor mai buni absolvenți, o vreme asigurat și uneori favorizat de un început de meritocrație, avea să fie treptat afectat de revenirea regimului spre o politică de cadre contraproductivă și, în final, de intrarea în colaps a lumii socialismului/comunismului de stat.

 

1969 Debutează editorial cu poezie într-o antologie a elevilor coordonată de Tudor Opriș. Va mai fi publicat astfel în 1972 și 1979, va fi remarcat, va primi premii, va apărea tot mai frecvent și în periodice, atît în cele pentru elevi și studenți, cît și în cele profesioniste. Totul anunța în cazul lui Dan o carieră literară clasică, deși primele sale texte desprinse de manierismele vîrstei începeau deja să iasă din tipare și să experimenteze la limitele paradigmei neomoderniste a epocii. Aceste experimente aveau să continue pînă la capăt, purtîndu-l treptat pe Dan către alte discursuri și alte universuri. Astfel, deși cititorul Dan Merișca a parcurs mereu marea literatură și științele clasice, chiar dacă devenea tot mai preocupat de toate domeniile alternative, vechi și noi, autorul și activistul cultural cu același nume se îndreptau decis spre altceva.

 

1972-1976 După un dificil examen de admitere trecut cu brio, devine elev la Liceul Internat “C. Negruzzi” din Iași. Puțină lume mai știe astăzi că numele inițial al instituției, înființată în 1895 la inițiativa lui Spiru Haret, era simplu: Liceul Internat. Elevii, recrutați din toate clasele sociale și din toată Moldova, ba chiar din tot spațiul românesc, erau interni, adică locuiau la internatul liceului, externi, dacă locuiau în Iași cu familia ori în gazdă, sau semi-interni, atunci cînd doar dormeau acasă ori în gazdă, participînd la toate celealte activități alături de interni, de la masă la meditații, ore de învățare colectivă supravegheată și uneori îndrumată de profesori și pedagogi. Această formă de educare și socializare intensivă se păstra, cu schimbările inevitabile, în anii 1970, iar Dan Merișca este și un produs al ei, de la spiritul de camaraderie la cel de competiție. Dan a locuit la internat pînă la mutarea familiei în Iași. Colaborează la cenaclul și revista liceului, Corolar (pe care apoi le și conduce), îndrumate de profesorul de Română Ion Manolache, intelectual și educator de vocație, format în perioada interbelică. Dan era un elev bun, cu rezultate peste medie la științe, dar strălucea cu adevărat la orele de Română, predate de mai tînărul profesor Puiu Filipescu (acesta îndeplinea și rolul de diriginte; a preluat revista și cenaclul la pensionarea lui Manolache). Deși publica în Corolar și în multe alte locuri, Dan s-a alăturat încă din liceu unor proiecte alternative, pe unele inițiindu-le. Unul dintre ele, revista manuscrisă samizdat Bulevardul (1972-1973), conținea mai ales benzi desenate satirice, în majoritate desenate de Sorin Antohi, avînd drept personaje pe unii dintre profesori. Cea mai importantă astfel de inițiativă a fost însă revista samizdat Major (1974), caligrafiată și ilustrată de Sorin Antohi, inițiată împreună cu Dan și colegul de clasă Sorin Simion, mai tîrziu membru al mișcării SF, gazdă generoasă (de la pivniță și cămară la bibliotecă și discotecă) pentru un număr incalculabil de persoane din toate mediile cultural-artistice. Revista, serioasă și conștient subversivă, care a fost rapid fotocopiată și circula chiar înafara liceului, a fost oprită și confiscată de Securitate. A fost primul contact frontal al lui Dan și al colegilor săi cu fața ostilă a regimului. Pentru un fiu de fost deținut politic la Pitești, experiența a fost dublu traumatică. Dan participa deja, alături de alți colegi de liceu (Sorin Antohi și alții, din ani mai mari), la cenaclurile pentru elevi și studenți din Iașii acelor ani, începînd să-și facă un nume de autor și de critic. În cadrul liceului aveau loc întîlniri colegiale care se apropiau treptat, prin paleoastronautică, științe de frontieră, astronomie și altele asemenea, de o tematică propriu-zis SF. Atunci a avut Dan și ideea unui cenaclu specializat, de fapt tot enciclopedic, dar avînd o preocupare sistematică pentru SF. Locul potențial al acelui proiect părea de la început a fi Casa de Cultură a Tineretului și Studenților (CCTS, azi Casa de Cultură a Studenților, CCS), deja cunoscută prin participarea la inițiative similare la nivel municipal. O singură dimensiune lipsea aproape total din orizontul formativ al acelor adolescenți: dimensiunea spiritual-religioasă. Deși unii, puțini, aveau rudimente de educație religioasă din familie, evitau să vorbească despre asta. Și nu neapărat sau nu numai de teama unor represalii, fiindcă regimul, în principiu ateist, era inconsecvent: aspru cu neoprotestanții, numiți sectanți și tratați ca delincvenți, tolera marile Biserici, favorizînd-o pe cea Ortodoxă (în care readusese forțat și pe credincioșii Bisericii Greco-Catolice) și acceptînd formele cutumiare/ocazionale de practică religioasă. Pentru majoritatea celor născuți în România anilor 1950 și 1960, formați în anii 1960-1980, rolul orizontului spiritual-religios a fost jucat adesea de un fel de fuziune a științei pozitiviste cu ideologia progresistă și cu gnoza modernistă. Pentru mulți, SF-ul a fost, cel puțin în situațiile de rutină, un înlocuitor (mai mult sau mai puțin rudimentar) al spiritualității, chiar al religiei. Regimul specula și orchestra această susbsituție, promovînd literatura de anticipație tehnico-științifică. Un mare succes ideologic în anii 1950-1960, amintita substituire a început să se erodeze în anii 1970, cînd resurecția ambiguă și dirijată a culturii interbelice în spațiul public a readus în atenție religia tradițională și spiritualitatea antimodernistă, în special în jurul figurii și legendei lui Mircea Eliade (operele sale de istoria și filozofia religiei, tipărite în tiraje de masă ori distribuite pe liste oficiale, deși fetișizate, nu erau totuși citite serios de prea mulți, fiindcă necesitau o pregătire foarte greu de obținut în context). Anii 1970-1980 au marcat și un fenomen suplimentar: resurecția ezoterismelor și ocultismelor, a tuturor formelor de spiritualitate alternativă metaistorică. Astfel, operele lui Guénon și Jung, cele ale marilor mistici tradiționali și moderni, pentru a da numai exemple esențiale, au reînceput să circule clandestin (dar în cercuri destul de mari), alături de toate inovațiile contemporane ale curentelor și sincretismelor New Age. Fenomenul a fost insuficient discutat în cadrul istoriei SF-ului românesc, dar este central. Iar Dan Merișca l-a cunoscut, trăit, propagat. SF-ul era (și este) într-adevăr un teren perfect pentru întîlnirea spiritului prometeic al științei și tehnologiei cu neognozele erei atomice și spațiale. Cu tot controlul “de partid și de stat”, cu toate ingerințele Securității, cu toate dificultățile de acces la idei și ideologii occidentale, acestea din urmă și-au croit drum pînă în adîncurile României național-comuniste, unde o mulțime de oameni visau, sperau, așteptau într-o aproape deplină, dar ocazional fertilă și în orice caz salutară, confuzie culturală. În aceeași ordine de idei, anul simbolic 1970, vîrful unor inițiative de pace globală și al unor organisme precum Clubul de la Roma, specializate în gîndirea viitorului întregii omeniri și al mediului său de viață, consacrase în toată lumea Războiului Rece un fel de consens asupra unor idei cum ar fi convergența sistemelor (capitalist și comunist), moartea ideologiilor, inevitabilitatea unui viitor planetar comun în care știința și tehnologia urmau să rezolve (sau să fi rezolvat deja) probleme eterne și crize endemice din domenii precum alimentația, energia, demografia, educația, sănătatea, politica, societatea, religia etc. Deși acest consens asupra viitorului planetar, chiar cosmic, era ipocrit, fiind folosit cu viclenie împotriva adversarului geopolitic ireductibil, el subîntindea o nouă cultură transnațională a progresului infinit (în care SF-ul avea un rol de prefigurare, anticipare, chiar profeție), o viziune idealistă care aducea speranțe, nu numai mîngîiere, pînă în lagărul socialist, pînă în România. În anii 1980, această Weltanschauung afirmativă fusese înlocuită peste tot de un nou pesimism cultural/civilizațional, rezumabil prin celebra formulă No Future, iar în România național-comunistă, intrată în criză profundă, devenise o fantasmă delirantă și oarecum subversivă. Dar amintirea momentelor în care se mai putea spera era încă intensă, deci nici speranța nu era cu totul imposibilă. Dan trăia, ca mulți dintre prietenii săi, în acel purgatoriu, conștient de natura lui distopică, dar așteptînd reintrarea într-o istorie mai clementă.

 

1976-1977 În iulie 1976, Dan reușește la concursul de admitere în Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iași. Din toamnă pînă în vara următoare, stagiul militar TR (termen redus, nouă luni) la Buzău, unde prinde și cutremurul de la 4 martie 1977, unde a ajuns chiar la niște ședințe de cenaclu literar, mai întîi la UM 01671, apoi la UM 01640. În a doua a stat mai puțin și s-a simțit mai bine, în ambele a încercat, fără mare succes (potrivit propriilor evaluări exigente), să anime un cerc și serate cu tematică literar-cultural-muzicală. Dincolo de orele de instrucție, citea mult și variat, schița eseuri, povestiri SF și alte proiecte (inclusiv un roman). De pildă, un articol despre tahioni din revista Știință și tehnică i-a inspirat în aprilie 1977 considerații ingenioase, fertile literar, despre timpul invers. Dar lecturile literare de bază rămîneau cele din marea literatură clasică, modernă și contemporană (și românească, și străină). Într-o atmosferă de spleen și claustrofobie, descrisă și deplînsă în corespondență, Dan putea totuși asculta muzică de tot felul, vedea filme, discuta cu unii dintre cei mai înzestrați camarazi de arme. În plus, făcea planuri de viitor, căuta momente de meditație solitară (avea să le regrete mereu pe cele din armată), ajungea în permisie la București ori Iași, coresponda susținut.

 

1977-1982 Studiile universitare, absolvite cu diplomă de inginer. În toată această perioadă, deși s-a menținut la un nivel onorabil ca student, Dan a fost mult mai preocupat de perfecționarea sa cultural-literară, precum și de construirea unui cadru în care aceste preocupări se puteau împărtăși, dezvolta, chiar profesionaliza. CCTS, deja evocată, a devenit un fel de a doua casă a sa. O știa cel puțin din 1975, avea să-i cunoască toate ungherele. CCTS adăpostea și redacția revistei Opinia studențească, în care Dan avea să fie activ pînă la capăt. Contactul său inițial acolo a fost Liviu Antonesei, care le-a și comandat în 1978, lui Dan și lui Sorin Antohi, primele colaborări, dîndu-le și legitimațiile (false) de ziariști cu care au participat la legendarul Colocviu de poezie din acea toamnă. Dan a colaborat și la Dialog (revista Universității “Al. I. Cuza”), precum și la cea de-a treia revistă studențească ieșeană, Viața Politehnicii. Tot CCTS a fost locul în care Dan a încercat, după nefericita și decisiva experiență cu Major, să producă un fel de ambigue samizdate aproape semi-oficiale, alternative dar tolerabile, inofensive la prima vedere, dar căutînd să profite de orice neatenție a cenzurii, în special prin inventivitate și spirit ludic (pînă la un fel de neo-dadaism, reminiscență a unor pasiuni din liceu), pentru a-și plasa cel puțin minime accente, dacă nu de-a dreptul rînduri, propoziții, fraze subversive – celebrele șopîrle. Practic, toate publicațiile scoase în cadrul CCTS și în locuri afine, de la cele fotocopiate (cum ar fi foile Festivalului de Artă Studențească, Sol domol, ca să nu mai vorbim de periodicele SF foarte cunoscute: SF contact și suplimentul său, Quark) la cele tipărite (ca Holograma, supliment Dialog, și Spații enigmatice, supliment Cronica), aveau să fie marcate de această formulă, deopotrivă esopică, ludică și subversivă (chiar dacă nu eroică, radicală ori disidentă). Formula aceasta de libertate supravegheată, caracteristică României ceaușiste, funcționa în interstițiile, marginile și pauzele de respirație ale Leviathanului comunist, nu frontal, la vedere, pînă la capăt. Nu era deci vorba (decît foarte rar, iar în mediul SF propriu-zis, în care politicul era sufocat de escapism și de un fel de ingenuitate adolescentină, cu totul sporadic) de (discutabila) rezistență prin cultură, ci de o rezistență în cultură (în sensul dat sintagmei de Gabriel Andreescu). Era totuși o căutare a libertății sau cel puțin un simptom ori o pregătire ale acestei căutări. Capodopera lui Dan pe acest plan este desigur numărul unic din Fantastic Magazin, un fel de proto-Almanah Anticipația conceput, apoi realizat manual (dactilografiere, colaje, ilustrații, machetă, fotocopiere etc.) de acest maestru precursor al unei forme de tipăritură care avea să devină posibilă numai cu ajutorul computerului. La fel a fost și cu filmele, serile de proiecții video comentate, muzica, dansul, ipotezele (pseudo)științifice etc.: deși nu erau computere personale, Internetul nu exista decît în textele SF, conceptul de multimedia sau de virtualitate digitală abia se inventau, Dan le presimțea și le prindea pe toate acestea din zbor, evoluînd cu ele, gîndind/visînd la ele încă din stadiul de schiță ori promisiune, de zvon ori de profeție. Dan trăia o frenezie a viitorului în prezent, o ebrietate a posibilelor (inclusiv a celor “laterale”, pentru a recurge la formule din studiul utopiei). În astfel de lumi ne chema el. Și ne mai cheamă.

 

25 februarie 1979 Inițiază și conduce grupul care a înființat Cenaclul de anticipație “Cenaclul de anticipație” (numele repetitiv era evident autoironic), adăpostit de diverse spații din CCTS.  După doi-trei ani, numele a fost schimbat în Cenaclul Quasar. Dan i-a cerut o idee lui Lucian, acesta s-a gîndit la IQ/QI, iar de aici a ieșit Quasar Iași, apoi Quasar. Foarte repede, Cenaclul Quasar devine o referință obligatorie a domeniului, iar Dan ajunge o celebritate a fandomului SF, își face noi prieteni în toată țara și în toate generațiile, este simultan animator, organizator, mentor, (co-)autor, intermediar, strateg, (co-)traducător, redactor, antologator etc. Sîntem deja în primul capitol al unei legende.

 

1981 Principal inițiator și organizator al convenției naționale SF (în limbajul codat al epocii, Consfătuirea națională a cenaclurilor de anticipație tehnico-științifică; în formula americanizată de după 1989, RomCon), găzduită de CCTS. Evenimentul, un mare succes, a fost repetat sub conducerea lui Dan în 1986 (cînd a inclus și primul simpozion universitar românesc despre utopie, organizat de Sorin Antohi), apoi – înainte de a fi prea tîrziu -- în 1991. După 1981, fandomul nostru nu mai putea fi imaginat fără Dan.

 

1982-1985 Repartizat ca inginer la Fabrica de Zahăr din Sascut (jud. Bacău) și la filiala acesteia din Liești (jud. Galați), continuă să fie hiperactiv în toate proiectele initiate în studenție, lansează mereu altele. Face un fel de navetă perpetuă între aceste locuri de exil interior, Iași, București și toate localitățile unde au loc reuniuni SF ori de alt tip (consfătuiri, tabere, ședințe de redacție, concursuri, festivaluri etc.). În 1983, transferat la Iași, inginer la IELIF (Întreprinderea de Execuție, Exploatare, Lucrări de Îmbunătățiri Funciare). Pînă în 1985, este în paralel un fel de angajat informal al CCTS, de unde, sprijinit și simpatizat de toată echipa instituției și de colegii din Cenaclul Quasar, extinde în toată țara o adevărată rețea de contacte și activități.

 

1985-1991 Instructor la CCTS (din 1990, instructor principal și referent III). Ajunge în fine titularul postului de instructor de care ținea între altele Cenaclul Quasar, pînă atunci girat de alți angajați ai instituției, dar condus de facto de Dan și oblăduit de directorul CCTS, Petrică Bălan, cu acordul și sprijinul președintelui UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști) din Centrul Universitar Iași, Doru Tompea (aflat în această funcție între 1979 și 1987, cînd a fost destituit). În ultimii șase ani de viață, Dan a fost într-o permanentă efervescență, inițiind, animînd și conducînd  ori sprijinind cercuri, cenacluri, cluburi, colective, festivaluri, publicații, conferințe naționale, serii de spectacole, tabere de creație dintr-o serie lungă și disparată de domenii pe care numai el le putea integra: SF, desigur; dar și fantastic, horror, rock, break dance, jazz, film, yoga, dans modern (urma să primească diploma de coregraf), științe de graniță, spiritualitate, holoterapie etc. Un om universal venit din Renaștere într-un viitor continuu. După prăbușirea sistemului comunist, părea că intrarea întregii lumi în acel viitor devenise iminentă. Iar Dan voia să fie mereu cu un pas înaintea oricărei schimbări în Zeitgeist.

 

21 noiembrie 1991 Moare în apartamentul său din Iași, electrocutat accidental.

 

Arhiva lui Dan include, între altele, pe lîngă textele deja apărute în periodice și antologii, diverse alte înscrisuri inedite (de la note de lectură și desene ori colaje la idei, proiecte și fragmente), o vastă și substanțială corespondență. Tot acest material își așteaptă încă editorul, editorul critic, exegetul – deocamdată avem numai abordări fragmentare.

 

Singurul său volum de autor a apărut postum; Revoltă în labirint, Cuvînt înainte, selecția și îngrijirea textelor de Lucian Merișca, Curriculum vitae de George Ceaușu, Postfață de Sorin Antohi, An Appreciation by Bridget Wilkinson (prima ediție -- apărută cu sprijinul lui Cristian Tudor Popescu --, București, Soc. “Adevărul” SA, 1996; ediția a doua, revăzută și adăugită -- pregătită pentru tipar de Marina Nicolaev și finanțată de Sorin Antohi --, Iași, Editura Opera Magna, 2011). A coordonat, alături de Alexandru Mironov, antologia O planetă numită Anticipație (Iași, Junimea, 1985).

 

Aceste rînduri completează textele liminare propuse de Lucian Merișca, George Ceaușu și subsemnatul în volumul lui Dan Merișca menționat mai sus. Am reluat numai numai informațiile strict necesare, verficîndu-le și adăugindu-le cu ajutorul lui Lucian Merișca, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

 

Sorin Antohi