PROSE

O nouă carte a prozatorului israelian Amos Oz tradusă în românește

"Odihnă desăvârșită" ("Menuha Nehona") este titlul cărții scrise de Amos Oz în 1982. A apărut zilele acestea pentru prima oară în limba română la editura Humanitas. Traducerea din ebraică îmi aparține. AMOS OZ (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. În anul 2004 a primit premiul "Ovidius" la festivalul "Zile și Nopti de Literatură" de la Neptun. La sfârșitul lunii februarie este planificată lansarea oficială a cărții (de către editura Humanitas), în prezența autorului și a traducătoarei. Fotografia de pe copertă este făcută de mine la Petra (Iordania).

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (II), de Lucian MERISCA

 

 

Lucian Merișca –master în studii europene și medic ca formație, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iași.

 

II. WHO'S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST.

DREPTURILE UNIVERSALE ALE OMULUI ȘI "DREPTURILE OMULUI ÎN LUMEA ISLAMICĂ". O ALTĂ PERSPECTIVĂ?

Sayyid Abul Ala Maududi, jurnalist, teolog și gânditor politic din Pakistan, afirmă:
"Când vorbim despre drepturile omului în Islam, înțelegem că aceste drepturi au fost acordate de către Allah (Dumnezeu); ele nu au fost acordate de nici un fel de rege sau de nici un fel de adunare legislativă. Drepturile acordate de regi sau de parlamente pot fi retrase în același fel în care au fost conferite. Același lucru se întâmplă și cu drepturile acceptate și recunoscute de către dictatori. Ei pot să-ți ofere și să-ți retragă drepturile când vor ei. Oamenii politici pot încălca deschis drepturile omului așa cum vor ei. Dar atât timp cât în Islam drepturile au fost conferite de Dumnezeu, nici o adunare legislativă din lume și nici un guvern de pe pământ nu are dreptul sau autoritatea să aducă orice amendament sau schimbare în drepturile conferite de divinitate. Nimeni nu are dreptul să le abroge sau să le retragă. Nu este vorba de drepturile omului care sunt conferite pe hârtie de dragul spectacolului politic și negate în viața reală atunci când spectacolul s-a terminat." [15]

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (I), de Lucian MERISCA

Lucian Merișca –master în studii europene și medic ca formație, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iași.

Drepturile omului (DO) se referă la drepturile și libertățile fundamentale la care toți oamenii sunt îndreptățiți, incluzând drepturile civile și politice, dreptul la viață și libertate, egalitatea în fața legii, libertatea de gândire și de exprimare. Pe de altă parte, este vorba despre drepturi sociale, culturale și economice, dreptul la muncă și dreptul la educație.

Pentru a reliefa foarte succint și ceea ce însemna celălalt termen propus în argumentarea noastră, să vedem ce înțelegem prin globalizare (G). In timp ce unii tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global (liberalism galopant)[1], alți analiști se concentrează pe creșterea importanței instituțiilor și organizațiilor internaționale (standardizare, legalitate, democrație) [2]. Unii specialiști accentuează impactul transnațional al fluxurilor demografice, culturale [3], în timp ce alții vorbesc de noile rețele de comunicare [IT = Isteria Tehnofilă], care pot duce la constituirea unei "societățti civile globale" [4]. Daca este să dăm definiția lui Jan Aart Scholte [5], globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locație, schimbând sensul și importanța distanțelor și identităților naționale, în lumea internațională a afacerilor.

Viserăria poeziei fără referent

Se scrie poezie de toată mâna la noi, nu spun nici o noutate, desigur… Pe Net găsești postate în fiecare zi zeci de „poeme” nou-nouțe scrise de la sugari la venerabilii barzi încununați cu ordine și premii pe care îi credeai oale și ulcele. Cititori bovarici mai mult sau mai puțin, mulți semeni de-ai noștri își fac cu sârg propriile clasamente, lectorii elitiști sau doar avizați asemenea. Există un top endogen al poeziei zilei, al săptămânii, lunii, anului; se discută și se întoarce prietenește și absolut gratuit pe toate fețele câte un fragment ba chiar și cantități mai mari de scriitură pe bloguri, în cafenele și în cluburile virtuale; pe ici pe colo, ies câteodată fum și pară; se editează masiv încă pe suport de hârtie și se pun în circulație adesea fără nici un discernământ tot felul de prostii anoste, se mai programează câteodată și lecturi în public, câte o dezbatere iute abandonată ia prim-planul, vremea trece cu chiu cu vai, însă certamente rar, rar de tot, mai vine cineva să spargă canonul așteptărilor unei piețe literare care se smintește cu semnul plus doar la zile mari. Însă chiar și așa, „verdictele” bunelor și onestelor recenzii, pe o parte, sau exegeza, ca act fundamental major de refacere a universului amprentei emitente, pe de altă parte, lipsesc...

Critica de întâmpinare și în genere așa-zișii cerberi de pază ai fenomenului nu se omoară la ora de față, am senzația, să citească atent mai nimic; leneșă și plictisită, cel mai adesea, pe fondul lipsei simptomatice a limbajului de specialitate, critica în genere se face că plouă, lăsând impresia, totalmente falsă, că tot ce era de spus s-a spus de când lumea. Paradoxal dar nu și de neînțeles pe această canava rămâne faptul că, deși nimănui poezia nu-i aduce vreun beneficiu, României îi place să fie percepută și alintată ca o țară de poeți, cât de poeți și cât de falimentar e perceput acest anacronism aici și aiurea cine să mai analizeze…

ORBITOR entre l'absurde et l'absolu, un articol de Ghilimescu

 
 Lider al generației de poeți optezeciști, fabricați aproape toți care contează în undergroundul bucureștean al Cenaclului de luni, sub îndrumarea încurajator-inspirată și tot atât de „discretă” a criticului Nicolae Manolescu, afirmat temeinic, între timp, deopotrivă, atât ca teoretician al modernității și postmodernismului cât și, mai ales, ca romancier insolit înzestrat cu o nebănuită și înnoitoare forță discursivă, Mircea Cărtărescu este, dacă vom ști să depășim ezitările curente de evaluare care fac atât de mult rău valorilor ce se cer recunoscute fară inutile fasoane, da, o spun răspicat, cel mai important și poate cel mai plin de talent scriitor pe care l-a dat România după ultimul război mondial.


About Dacian History by Dr. Napoleon Savescu

 About Dacian History This study explores the debate concerning the revaluation of the Dacian heritage, in the context of the quest for a cultural milieu.   Carolus Lundius, the President of the Swedish Academic of Science, in the year 1687, published “Zamolxis Primus Getarum Legislator” (Zamolxis the First Legislator of the Getae) [1] in which he affirms that the first written laws in the mankind history were Zalmoxis’s laws (see www.dacia.org ).  The greatest Rumanian historian Nicolae Densusianu proves: the Dacians spoke the Latin language, before the Romans existed (see www.dacia.org Articles - English or http://www.pelasgians.bigpondhosting.com/index.htm).  His book” The Preistoric Dacia” has been first published in Rumania in 1913, but its contents remain as revolutionary, visionary, and controversial as they were almost 100 years ago.[2]  The Rumanian poet and the philosopher Lucian Blaga (1895-1961) was very interested by the Dacian ancestors, as witnessed by his essay on the ”Revolt of the non-Latin element”, or the play Zamolxe, both published in 1921. The writer challenged the current view which privileged the Latin element in the typology of the   ns.   Five years later, the monograph Getica of the historian Vasile Pârvan became the very source of the fascination for the Dacians in the Rumanian culture before WWII. Numerous titles invaded the cultural market, both scientific and amateurish, and a new current, the thracomania, became fashionable.

 On champions of Dacianism was the theologian Ioan Coman, who saw the Dacian religion as announcing Christianity in its orthodox form. Once again, Blaga entered the dispute, attempting to tone down nationalist and intolerant Dacianism; he offered the model of a lucid intellectual engaged in an animated cultural debate.   

Mircea Eliade& Furioasa iubire de țară


 

 

mircea%20eliade[1]

„Cel puțin, dacă ne va fi scris să ne prăbușim, să ne prăbușim creînd. E singurul nostru mijloc de a ne desolidariza de demența colectivă din jurul nostru.”(Mircea Eliade, într-o scrisoare către C. Noica) 

  



În "Jurnalul portughez", senzația de sfîrșit de lume e covîrșitoare, iar timpul - mașinărie de înghițit oameni, fără să-și aleagă victimele. În fața lui, geniul simte nimicnicie, drumul lui a fost deturnat, dacă fusese pregătit pentru ceva, acum nu mai contează, e doar ceva de ronțăit.

Mircea Eliade, atașat de presă pe lîngă Ambasada României din Lisabona între 1941-1945, scrie jurnalul pentru posteritate, dorește să-și lase ideile și lucrările în proiect, să fie cunoscute măcar planurile sale de creație :„a) în arta romanului, Viața nouă; b) în dramă, Tinerețe fără bătrînețe; în morală Comentarii la Legenda Meșterului Manole; d)în istoria și filozofia religiilor, Introducerea în istoria religiilor; e) în filozofia culturii, Symbole, mythe, culture; f) în folclor, La mandragore; g) în indianistică, ediția a doua, refăcută, din Yoga și Introducere în istoria religiilor indiene; h) în eseu, Muntele magic”. Și lista nu se termină aici, continuă cu lucrări începute sau doar plănuite: „o sinteză asupra originilor științelor, o mitologie a morții; o geografie mitică; o istorie religioasă a Daciei. Restul: romane, studii, călătorii, drame moderne, politică – sunt detalii.”
„S-ar putea ca multe dintre cărțile pe care aș vrea să le mai scriu să nu mi se îngăduie să le sfîrșesc. De ce să nu mă concentrez asupra mea însumi, numai asupra vieții, mântuirii și sănătății mele, făcînd din acest jurnal adevărata mea operă?”

Elegie pentru o epavă cibernetică - Marina Nicolaev și George Ceaușu

un text de Marina Nicolaev și George Ceaușu

...anacronic strivit de privirile celorlalți. Plecase însă, li­niștit și senin, nelăsînd nici un semn. Ultimul gest de tandrețe s-a destrămat ca o mătase greoaie.

Marca 42 G+, generația a treia ; Epsilon se numea, spuse ea, întrezărind o vagă speranță.

Cibernofrenul rămase îndelung pe gînduri, ca pentru a-și reîncărca bateriile. Abia atunci ea observă că semnul gurii i se mișca încet, însă nu se auzea nici un sunet. Unicul ochi, din fruntea cibernofrenului, o fixă atent și deveni luminos. Apoi trupul namilei începu să se clatine ca un metronom stri­cat:

Omul are colți de fier, izbucni vocea dură, imperso­nală. Mașina suferă în tăcere.

Nu știți nimic de Epsilon, marca 42 G", generația...

Cartea - Primul rătăcitor

Înainte de a începe povestea lui Avram, Editorul face din nou o pauză. Folosind scrierea sursei P („Preoțească”), dă din nou genealogia neamului lui Shem până la Avram. Vedem că vârsta patriarhilor începe să scadă. După ce Șem trăiește șase sute de ani, fiul lui, Arpacșad trăiește „doar” vreo 440, ca și fiul acestuia Eber – dar începând cu Peleg vârsta se reduce la ceva peste 200... De asemenea, vârsta la care patriarhii dau naștere întâilor lor născuți scade dramatic – de la 100 la cca 35. Avram va fi excepția.

Apropiindu-ne de patriarhul Avram, vedem că bunicul lui Nahor a născut pe Terah, care la rândul lui a născut trei fii: Avram, Nahor și Haran. Haran l-a născut pe Lot, care va apare mai departe în povestea noastră, dar apoi a murit „în fața tatălui său”, în cetatea Ur a Chaldeii.

Avram este primul și cel mai important patriarh legat direct de istoria evreilor. Locul deosebit pe care îl ocupă în Biblie este recunoscut atât prin numărul mare de pagini dedicate lui, cât și prin întâlnirile lui cu Dumnezeu – dar mai ales prin Legământul încheiat de el și Dumnezeu. El este primul care își părăsește religia, încetează să se închine idolilor primind religia monoteistă a unicului Zeu, dar și cel care, ascultând îndemnurile acestui zeu personal, își părăsește locurile și familia pentru a călători în Canaan, viitoarea țară a evreilor.

Pages

Subscribe to RSS - PROSE