PROSE

L'Eté des Auteurs:c'est parti! par Pierre Mamier

Creation Category: 

L’Eté pour les auteurs frontignanais et de la région, a commencé jeudi dernier, initié qu’il a été par l’association des « Auteurs au Soleil », une dénomination qui colle vraiment à la période atmosphérique actuelle.

Toute la bande de Marco Libro- Marc Tarlet est donc sur le pont, ou plutôt, dans la rue, les jours de marché à Frontignan, le jeudi et le samedi.



Maurice Nougaret et Didier Marcy: deux genres littéraires différents mais complices auprès du public

UNEORI... (fragment)

Creation Category: 

 

 

 

 

 

 

    Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoțat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Același cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situați geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranțele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topește vara atunci când căldura unește cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de semințe scuipate de cei care stau de vorbă în fața blocului, câteva buruieni murdare și din loc în loc, înșirați în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbușit de mirosul mașinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjește ceapă, de roșiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, și așa mai departe.

    Apartamentul fiind orientat spre sud, lumina pătrunde din belșug evidențiind unghiurile strâmbe și burțile pereților, accentuând lucrul făcut de mântuială, la normă. Vara, lumina este fierbinte, dureroasă, fără milă. Praful alb de ciment și noroi uscat ridicat de vehicole pe șosea, preluat de vânt, intră și el nestingherit prin golurile umplute cu ziare de la baza ferestrelor. În fasciculele de raze solare ce țâșnesc printre faldurile perdelelor, mișcarea haotică a particulelor de praf devine amenințătoare; un război ai cărui participanți, căzuți, se depun cu viteza trecerii timpului într-un strat gros de părăsire deprimantă, peste mobilier, statuete, vase galle, draperii de catifea decolorată de soare, perne brodate pătate cu cafea, papuci și obiecte de îmbrăcăminte risipite peste tot. Poate este o încercare de a izola trecutul de prezent; deși prezentul devine atât de repede trecut. Prezent, trecut, amintire, nimic. O traiectorie ce se usucă ca o dâră de noroi la soare, până devine praful ce se pulverizează în timpul de după amintiri, acolo, unde nu mai locuiește nimeni.  

    Un apartament ticsit ca un depozit de antichități. Mobila veche este înghesuită, chircită, acoperită de vase de porțelan și cristal. Unele ciobite, cu burțile strânse în păienjenișul lipiturilor; dar nu contează, e porțelan de Sevres și sticlă de Murano. Delicatei vitrine Ludovic XVI, i s-a spart un geam de cristal, dar astăzi nimeni nu mai știe să facă așa ceva: un geam curb... Paharele astea de pe rafturile ei, care cântă atunci când le atingi, paharele astea subțiri ca foița de ceapă sunt Bacara. Bătrânul e mândru de obiectele lui de colecție. Pereții camerelor, inclusiv holul, sunt acoperiți de tablouri și desene cu ramele sparte, decojite, cu pânzele murdărite de muște; dar sunt pictate de maeștri. Covoarele au rămas aproape doar urzeală, modelul pe alocuri de-abia se distinge; sunt însă Buhara originale, te asigură bătrânul, nedumerit de nepriceperea și indiferența atât de rarilor vizitatori ce mai îi trec pragul. Câte o vecină ce îi aduce colivă, când face vreun parastas sau vecinul de dedesubt, dacă cumva l-a inundat. Statui de bronz își ridică brațele pe post de cuiere de haine, aproape acoperite integral de halate, paltoane, pardesie demodate chiar și un prosop plușat. O umbrelă cu tijă foarte lungă și mâner de fildeș, stă stigheră într-un colț, sprijinită de un piedestal de marmoră roz. Pe el un teanc de farfurii de porțelan de sevres murdare, cu resturi de pâine și oase curățate bine, se străduiesc să-și mențină echilibrul alături de un bust de copil, din lemn. Aerul este sufocant, ferestrele nemaifiind deschise de multă vreme, s-au impregnat cu mirosul de praf, de lemn vechi, de boarfe nespălate, sintetizând mirosul de casă de bătrân.

    Ce poate schimba noaptea, ce poate schimba ziua, atunci când ele sunt componentele aceleiași monotonii, aceluiași timp inutil și dezarmant în mersul său plat, egal, distructiv. Toate zilele sunt asemănătoare, doar numele lor se schimbă, încă și încă, până când memoria bătrânului pierde ordinea lor și interesul pentru denumirea lor și pentru ele în general. Ce contează dacă e luni sau sâmbătă? Doar anotimpurile se mai diferențiază în așteptarea instinctivă a primăverii, ca și cum ea ar mai aduce ceva în plus. Ea vine aducând doar un an în plus. Un alt an gol ce ia puțin câte puțin din tot ce a rămas încă ne luat de anul care a trecut. Și într-o dimineață te trezești că nu poți să te scoli din pat decât după lungi și nereușite încercări, sprijinindu-te pe un cot și căutând să te împingi pe călcâie și să îți târăști picioarele pe cearceaf ca să ajungi jos, acolo unde te așteaptă papucii. Și aplecându-te să ridici ceva, ce ți-a zburat pur și simplu din mâna ce nu a fost în stare să îl apuce, constați că genunchiul este prins în ghearele unui crab mare cât rotula ta. Nu-l vezi, doar îl simți dureros cum te strânge, suficient pentru a te face să gemi, și a înțelege că nu mai este deloc ușor pentru tine să revii la poziția inițială de ființă bipedă. Te agăți de orice este mai aproape de tine și doar după un efort susținut al brațelor, ajungi sus din nou, gâfâind obosit. Ce este te întrebi? Dar ce poate fi decât timpul ce se strecoară încet pe ușa pe care nu mai intră decât arareori cineva, poate ca să citească contorul sau să-ți aducă o reclamă la vre-un produs de care sigur nu ai nevoie. Apoi tăcerea, căci și radioul și televizorul sunt tot tăcere pentru tine. Nu ți se adresează și nu mai interesează părerea ta. Lumea nu mai este și a ta; lumea te-a scos din ea de mult.

 

    E ziua mea, mormăie bătrânul. Câți ani împlinesc? Ce contează. Nu mai țin minte, pentru că nu mai vreau să știu. Ce vrei să uiți cu adevărat, uiți. Nu țineam minte nici când eram mai tânăr zilele de naștere ale copiilor sau ale nevesti-mi. Da ce, ei știau când e ziua mea? Parcă la început se mai străduiau să îmi zică acolo un la mulți ani, și pentru asta aveau pretenții cu toții, la cadouri de ziua lor. Uite așa! Eu nu țineam minte și nu le luam nimic... Să-i fac în necaz nevesti-mi, acritura, și să îi văd pe cei doi plozi râzgâiați smiorcăindu-se. Prea îi învățase să se poarte urât cu mine.

    Cred că m-aș simți deprimat dacă aș face socoteala anilor, pentru că au trecut destui. Timpul își ia masa zilnică din trupul meu. La început a fost mai frugală, dar cum foamea vine mâncând, a mușcat mai mult, mai cu poftă. A tras pielea de pe obraji alungindu-i ca două pungi de hârciog. A ghemotocit-o pe lângă ochi ca pe o hârtie din care a supt bomboana. A tras și din păr cât a putut. Din firele pe care nu a reușit să le  smulgă a furat culoarea. Vocea a căpătat o nuanță caracteristică, ca o ștampilă sonoră pe care ți-a pus-o ca să se cunoască până și la telefon că-i aparții de multă vreme. O voce de om bătrân.  Nu, nu mai ești al tău. Nu mai ai nimic. Nimic, nimic.

 Sună telefonul! Cine-și poate aminti despre mine ceea ce nici eu nu-mi amintesc? Oare azi împlinesc niște ani? Poate că nu astăzi. Poate mâine sau luna viitoare; sau luna care vine după luna viitoare... Probabil cel care sună a greșit numărul... Sau poate vrea ceva! Dar ce mai poate să vrea cineva de la mine? Toată lumea știe că nu mai am nimic de dat. S-a dat tot. S-a închis magazinul de vechituri. Au rămas doar amintirile; dar de ele nu mă despart. Deși câte o dată nici măcar eu nu le mai vreau. Mă deprimă. Așa că gata. Gata!

 Sună telefonul! Stăruie. N-am să răspund. De ce aș răspunde? Sunt un melc în cochilie; am tras căpăcelul, sunt la iernat. O lungă hibernare. Iarna asta va fi tot mai rece, se anunță... Timpul! Timpul va consuma încet, pe îndelete, în liniște tot ce trebuie să consume... până când el însuși va deveni un labirint pentru o amintire. O amintire care se va pierde repede, dacă nu ai lăsat ceva pentru care meriți să fii pomenit. De bine, de rău, depinde de tine și de ceilalți, care au fost și care vor fi.

  Sună telefonul! Din nou? Voi merge totuși să răspund. Dacă a greșit numărul careva, măcar să știe, să nu mai sune degeaba. Poate are ceva important de anunțat, cuiva important pentru el. Poate are nevoie urgentă de ajutor, poate se teme că cineva drag lui, are nevoie de ajutor. Sau poate pur și simplu vrea să știe dacă cineva mai trăiește. De ce? Asta-i treaba lui. Poate este un nepot ce vrea să afle când are șansa să se mute în casa ta, în cazul în care ești pe aproape de ducă. Poate să fie fosta nevastă, care vrea să verifice dacă te-a ajuns blestemul aruncat cândva. Când? Când ea a plecat. De ce să-ți fi mers ție bine, dacă ei i-a mers rău. Și câte și mai câte... O iubită din tinerețe pe care deși o iubeai, chiar o iubeai, totuși ai părăsit-o. Pentru ce? Acum ți se pare o prostie. Atunci ți se părea important. Tu erai tânăr și aveai mare nevoie de bani. Dar când nu ai avut tu nevoie de bani? Așa că trebuie să recunoști: ai fost slab. Te-ai lăsat cumpărat. Și ăsta a fost doar începutul... Halal avocat.

 - Alo.., aloo, alo! Deja închisese când am răspuns. Mai bine. Așa pot crede că cineva a vrut să îmi ureze mie, la mulți ani. Cine? Cineva. Nu contează cine. Poate cineva și-a mai amintit de mine. Poate cineva singur, ca și mine. Singurătatea este urâtă pentru că tu cu tine, te plictisești. Te poți plictisi și în compania altora. Pot spune asta ca o consolare. Ce noutăți, ce lucruri pe care nu le știi și care sunt interesante îți poți spune tu, ție? Nimic. Și dacă nimic nu e nou, apare plitiseala... Poți să pleci să te plimbi prin oraș; să privești la alții, să asiști și să surprinzi crâmpeie din viața lor. Dar cât poți să colinzi în propria tăcere, ca să poți auzi zgomotele vieții celorlalți? Obosești curând și te întorci, încercând să înjghebezi vreo conversație cu careva în troleibuz. Dar nimeni nu are chef de tine, ba te mai și repede vreunul: „tataiee.., mai taci naiba din gură, că ne doare capul”. Ajungi din nou acasă și o dată închisă ușa după tine, realizezi că de fapt lumea de afară ți-a închis ușa în nas. Și din nou simți cât ești de singur și cât de mult ți-ai dori alături prezența cuiva. A cuiva ce ți-a fost drag, care avea răbdare să te asculte, care ar fi avut grijă de tine. Deschizi televizorul căutând ceva care să-ți capteze atenția. Vrei ceva la timpul prezent. O transmisiune în direct care să-ți creeze iluzia că participi și tu alături de alții, nu are importanță la ce, dar ești și tu împreună cu ei, nu ești singur doar tu cu tine. Și filmele sunt bune: te proiectează în alt loc și în altul și în altă poveste, care nu e a ta, dar  uiți de prezent. În fond tot ce faci, de asta faci ca să uiți de prezent și să nu te gândești la viitor. Dacă nu găsești nimic interesant pentru tine la televizor și nu mai ai nicio carte bună prin preajmă, căci ai citit tot ce se putea citi și nici nu mai ai chef de altfel, de lectură, îți încerci norocul printre amintiri. Dar te deprimă și mai mult... De fapt constați că ești un sac cenușiu plin cu amintiri și gânduri, ce se târșie pe podea în lungul drum către baie. Apoi aprinderea comutatorului cu grijă, ca și cum nu ai vrea să deranjezi pe cineva, deși în afară de tine nu mai este nimeni în casă. Acolo, în deplină intimitate, să tragi apa după viața ta, considerând a fi singurul gest pe care îl merită. Dar e un gest ce a devenit deja banal. Ai dori atunci să faci un gest vizibil de la distanță: să dai foc la tot, trecut, prezent și mai ales viitor. De ce la viitor? Pentru că știi că vei asista neputincios la implozia propriului trup și firește a minții. Mintea se va coborî în sine până la nivelul copilăriei mai întâi. Apoi, mai departe până la dispariția completă. Trupul se va strânge și el ca un fruct uscat și afumat până ce va deveni o dizgrațioasă mumie, încă vie. Sau poate se va umfla, după caz, ca o larvă de insectă oribilă prin gigantescul ei. În ambele cazuri imaginea constituie pentru privitor un veritabil coșmar.

     Faptul că mintea ni se evaporă ca apa la foc, este probabil un semn de milă: să nu mai vedem cum am ajuns; dar nu mai contează. 

 Poate pe un piroman îl fascinează focul pentru că își vede viața acolo cum arde. Își vede trecutul cu greșelile pe care nu și le va ierta cu adevărat niciodată. Prezentul în care este profund nefericit și un viitor fără viitor. Ce rămâne? Decât ca focul care îți arde inima să țâșnească afară și să-și arate dimensiunea. O speranță deșartă că așa vei scăpa de suferințe.

     Ce este ciudat, este faptul că deși ai vrea să se termine totul mai repede, cu cât te apropii mai mult de final, cu atât o teamă necontrolabilă te cuprinde. Ai senzația că simți în nări respirația puturoasă a morții. Apoi te gândești că poate să fie a ta. Și respirația ta miroase a putreziciune. Te gândești că moartea a pătruns deja în tine, și te mai ține, împotriva dorinței tale raționale, doar voința absurdă și necontrolabilă pe care o ai, de a trăi. Vrei să trăiești în continuare. Oricum numai să mai trăiești puțin. Să mai vezi soarele, chiar dacă de la fereastră, să mai auzi zgomotul lumii, fie el și numai de la televizor, să mai speri că va veni cineva drag să te vadă.

    Decât asemenea gânduri, ia mai bine să iasă el afară și să meargă, cât mai poate,  la o agenție de pelerinaje. Să vadă dacă se mai organizează ceva, pe undeva, la un preț rezonabil, firește. Ar fi un motiv să mai vorbească cu cineva. Discuțiile cu el însuși au reușit să îl deprime și să îl plictisească.

      

    A pornit-o pe jos, căci nu era departe o astfel de agenție. Merge iute pentru un bătrânel, sau mai bine zis se străduie. Merge ușor înclinat, cu capul și bustul mai în față, deoarece dorința din minte este înaintea putinței picioarelor de a o îndeplini și dintr-o inconștientă încercare de a despica aerul pentru a facilita înaintarea. O mână a dus-o la spate pentru a-și ține mai bine echilibrul și a nu-și încurca prin balansul brațului pașii mărunți. Se zorește printre trecători. La un moment dat, atent la denivelările drumului și nu la cei de pe drum, se ciocnește de o doamnă.

- O, pardon! Scuzați-mă vă rog! Știți drumul e prost, numai gropi. Ăștia de la primărie trebuiau să aibă grijă să-l refacă. Dar ce le pasă lor! S-au văzut aleși și asta-i.

 - Nu face nimic domnule se mai întâmplă. Îi acceptă scuzele doamna, zâmbindu-i amabil.

 Ridică mai atent capul la auzul vocii ce i se pare cunoscută. Își potrivește mai bine ochelarii ce-i alunecaseră pe nas în urma impactului cu persoana aceea cu zâmbet frumos... Un zâmbet frumos așa ca al... Nu se poate! Nu s-au mai văzut de treizeci și... de ani, dar ea este. Aceeași ochi albaștri luminoși, același surâs cald; aceeași coafură cu părul strâns la spate, numai că este acum blond cenușiu.

 - Anica! Bâiguie el, emoționat ca atunci când se ducea la dentist.

 - Poftim? Ne cunoaștem? Nu prea cred, probabil mă confundați cu altcineva. Ba da,.. ba da,.. cred că ne cunoaștem. Valentin!!!? Ce mai faci?!

 

- Ce să fac, mă rog, bine. Cu viața, cu nimic altceva deosebit. Simte că îi este rușine. Nu se poate lăuda cu nimic în fața ei, pentru că nu a făcut nimic deosebit. Este un pensionar fără importanță, un cod numeric oarecare. Ce mai contează acum, că a avut nu știu ce funcții de conducere, în niște întreprinderi care nu mai există. Față de planurile pe care și le făcuse atunci în tinerețe, când avea impresia că totul este ușor pentru un tip atât de deștept cum era el, acum se simte mic și umilit. Tinerețea aceea când ai impresia că tu ești centrul universului și te asemeni lui Dumnezeu. Tu ești mai deștept decât oricine, tu ești capabil să faci orice: să schimbi lumea dacă este nevoie; și după capul tău este nevoie, pentru că toți sunt niște proști și fără tine nu s-ar mai roti Pământul. Dar ce ai fost în stare să faci? Să te dai mare la un pahar de bere la prieteni și la câte o gâsculiță înebunită după sex. Atunci? Atunci... se lăuda cu ce va va ajunge el în viitor. Acum, că acest viitor a trecut, în acest timp prezent care i-a mai rămas, își dă seama că nu are nimic de spus despre el. Nu, nu e măgulitor în a deveni conștient de faptul că nu ai făcut nimic; atâta doar, ai trăit. - Ce faci tu? Cum o duci? Văd că ești aproape neschimbată! Ce zic eu arăți ca o adevărată doamnă: elegantă, cochetă – i-a spus el, privind-o admirativ, în timp ce scene vechi, din tinerețe îl furnicau dureros prin inimă. Ce fusese ea? Fată-n casă la ei. Ce o mai muștruluia maică-sa... căci era afurisită, trebuia să recunoască, mama lui. Când i se păruse că era cât pe ce să se înfiripe ceva serios între ei, o expediase. Îi găsise loc de muncă la un doctor tânăr, proaspăt însurat. Și se gândea că după atâția ani, uite-o aproape la fel de plină de viață. S-a gândit la fosta lui soție cu aerele ei de parvenită, cu gafele de țoapă, dintr-o familie la fel de modestă ca origine, dar fata tovarășului Prim de la județ. „O partidă, zicea maică-sa, fie-i țărâna ușoară, asta om te face...” Și ce l-a făcut? Un mameluc, un ratat. Mare minune că nu a ajuns și bețiv; norocul lui că nu putea suferi alcoolul. Apoi ea s-a cărat în Canada cu băieții ei, căci practic întotdeauna i-a învrăjbit contra lui. Mai bine; oricum era o scorpie. Dar de băieți îi pare rău; el este un străin pentru ei.

 

- Ce tot spui?! Am îmbătrânit. Asta fac. Altfel încerc să exist, să supraviețuiesc, făcând câte ceva care să aibă o oarecare utilitate și pentru alții. Fac rochii de mireasă și nu aș spune că-mi merge rău. Rău mi-a mers până să mă apuc de așa ceva. Se vând bine. Dar, povestește-mi despre tine, presupun că ai avut o viață interesantă și plină de realizări; începuseși în forță...

 

- Eu?! Ce pot să spun? Sunt pensionar, singur... și atât. – Îi răspunse, în vreme ce o speranță prinde să-și mijească cornițele în mintea sa: poate... ar interesa-o persoana lui? Pe el sigur l-ar interesa să mai fie cineva în viața lui. Să îl asculte când are chef să vorbească; și Doamne ce chef are după atâta tăcere să vorbească cu cineva. Ar mai fi și partea practică deloc de neglijat: curățenie, bucătărie, cineva care să cheme Salvarea, ferească sfântul, dacă e cazul; și la vârsta asta poate să fie cazul oricând. Și uită-te la ea chiar că nu arată rău. E elegantă, sa stilat. Când o cunoscuse, venea la curățenie în casă. O plăcuse căci era tare frumușică și veselă, dar nu se punea în discuție să se însoare cu una ca ea. Ar fi făcut maică-sa infarct.

 

- Nu ai familie, copii? Știu că aveai niște planuri foarte ambițioase... – l-a întrebat Anica cu o notă de slabă ironie.

 

- Ba da, dar nu a ținut. Nu ne înțelegeam. Pe vremea lui Ceaușescu îți era frică să divorțezi: ai fi fost un om terminat... profesional. Am divorțat după revoluție, și nevastă-mea cu băieții, au plecat în Canada. Avea ea acolo o rudă. Copiii reușise să-i facă să fie doar copiii ei; eu eram exclus. – Îi povestește și în același timp se gândește: e clar, cred că  o interesez. În fond era clar că pe atunci mă plăcea. Avea și de ce: eram un tip bine, simpatic, cel mai bun dansator; toate femeile oftau după mine, de ce n-ar fi oftat și o slujnicuță. Dar uite-o acum, zici că-i o doamnă sadea. 

 

- Îmi pare rău pentru tine și pentru visele tale! - Îl compătimește și chiar îi era milă de el.

 

- Dar tu ai copii? Sigur te-ai căsătorit și presupun că ești fericită.- o întreabă el, frământat să afle dacă are vre-o șansă.

 

- Nu! Nu am copii și sunt văduvă. I-a răspuns ea cu o notă de tristețe. Dar răspunsul ei l-a umplut de bucurie.

 

- Cum așa!!– Era de-a dreptul fericit. Asta înseamnă că e singură și fără obligații, gospodină era, mai și câștigă ceva... Este prea absorbit în contemplarea propriilor gânduri despre soarta care i-a adus din nou împreună, după atâția ani, acum când fiecare este singur și ar avea nevoie de un ajutor.                        

 

    Ea îl privește zâmbind cu puțină satisfacție, gândind la rândul ei, că el nu văzuse pe vremuri în ea, decât o țărăncuță proastă și săracă. O fată cu care puteai să te culci eventual, în lipsă de altceva, dar nimic mai mult. Fusese umilită. Visase multă vreme să-și ia revanșa față de durerea pe care i-a provocat-o. Apoi totul s-a estompat cu trecerea timpului. Când o bătea bărbat-su, se gândea că pe o nepricopsită ca ea, nu ar fi luat-o altul. Dacă l-ar fi lăsat, nu ar mai avut pe cine să găsească și ce s-ar fi făcut singură. Așa că neavând de ales, trebuia să rabde. Acum, repurtase și ea o victorie, măcar față de bătrânelul ăsta. Ar fi trebuit să se bucure. Avusese și ea după atâtea necazuri o șansă cu rochiile alea de mireasă. Și a avut noroc cu domnul Carol, pe care îl întâlnise în autobus, când fugise din locul acela blestemat. Într-adevăr blestemat loc. Fusese acolo și un accident feroviar. O femeie murise lovită de tren. Văzuse la televizorul din atelierul de croitorie. Își recunoscuse șalul. Dar nu i-a venit de loc chef să se mai întoarcă acolo după un șal, care mai ajunsese și lângă un mort. Cine știe de câtă vreme o fi fost șalul acolo pe șine, pentru că i se păruse murdar. Nu credea să fi fost moarta, cerșetoarea din gară, mai ales că se întâmplase accidentul la câteva luni, după ce pierduse ea șalul. Dar cine știe ce o fi putut să se întâmple! Deși era curioasă, frica de superstiții era mai mare și după ea, acolo era un loc foarte ciudat.

    Un om foarte cumsecade acest Carol. Dacă i-a mers afacerea s-au mutat în capitală. A fost corect și a luat-o ca parteneră în afaceri; în fond ea era cu confecționatul rochiilor, oricât de complicate ar fi fost. Așa că nu mai e nici ea o amărâtă de croitoreasă; e patroană. Poate spune că muncește, dar și câștigă și cu bani câte nu poți face. Uite că s-a întors de o lună în București. Are o garsonieră, mică, plătește rate, dar e a ei. O să o sune și pe doamna Ana să vadă ce o mai face și să-i povestească despre pățaniile ei.

    Carol  are familia lui; un băiat în străinătate, care-l ajută cu materiale străine pentru rochii, e din prima căsătorie. A mai fost însurat încă o dată, dar la-a părăsit și aia pentru unul ce lucra la o bancă. Acum nu mai avea deloc de gând să se însoare și îl înțelegea. Nu îl mai interesau femeile, la vârsta lui. Dar erau foarte buni prieteni, putea să spună. Știa că se putea baza pe el la nevoie. Bătrânelul acesta cu expresia lui sinceră de admirație față de ea, chiar că îi făcea milă. Să încerce o apropiere? Să se mai vadă pentru a-și da seama dacă merită să-i acorde puțină atenție? Dar avea oare nevoie acum, când în sfârșit putea să spună că era și ea pe picioarele ei, să se complice cu existența altcuiva? I-ar fi fost de ajutor cu ceva sau ar fi îngreunat-o cu o povară în plus: să suporte existența unui bătrân plictisitor, enervant, cu tabieturile lui, cu absurditățile lui, cu angoasele lui...? Nu. Avea și ea obiceiurile ei, modul de a-și conduce viața; nu mai suporta amestecul nimănui.

Un tovarăș pentru a merge la pelerinaje în țară, poate și în străinătate, cu siguranță i-ar fi fost necesar. Și pare destul de îngrijit; nu i-ar fi rușine cu el, totuși. Nu semăna cu bătrânii aceia neglijent și ponosit îmbrăcați. Mai trebuie spălată cămașa și bine periate hainele, dar are o figură de intelectual; barba meticulos aranjată, chiar îi vine bine. A rămas totuși un tip prezentabil. Alături de el, chiar că ar fi o adevărată doamnă. Ar face impresie bună, ca pereche. Acum, era chiar atât de disperat de speriată de singurătate, încât să accepte prezența oricui, poate nu tocmai potrivit? Dar cine o obligă să accepte? Mai era și Carol... dar oricum, Carol avea și el metehnele lui; umbla toată ziua prin țară după comenzi, nu îi plăcea să fie cicălit, era încăpățânat, îi plăcea berea și nu mai punea nici un preț pe femei. Îi spusese clar că el nu mai are de gând să se însoare. Dar omul poate să-și mai schimbe ideile. Carol era întreprinzător. Valentin, mai decorativ cu aspectul lui de intelectual ce a avut o funcție superioară. Deci?

  - Mă duc la Agenția de pelerinaje. Aș dori să mă înscriu în vreunul... Nu te-ar interesa și pe tine? – o întreabă el timid.

 - Poate.., - îi răspunse ea, - dar depinde unde.

 - Ce te-ar interesa mai special? – continuă el cu o voce puțin mai sigură.

 - Nu știu. Am să mă mai gândesc. - Îi răspunse ea pe un ton devenit mai acru.

- Îmi vei comunica și mie? - O întreabă el rugător.

 - Poate...

 - Păi, cum aș putea afla? – tonul lui era speriat; se gândea: nu, ea nu vrea să mă mai vadă, a vorbit așa într-o doară și eu m-am grăbit să interpretez greșit și să-mi fac vise... N-a fost nimic, alte speranțe deșarte și atât. Ia să vad mai bine ce pelerinaje sunt afișate... se înclină spre ea într-un salut ceremonios de la revedere. Ea-i zâmbi:

 - Știi,.. am să-ți dau o carte de vizită, dacă vrei poți să mă suni. 

 

Amelia Mociulschi 

 

Români universali: Mario Ovidiu Madius

Creation Category: 

  Numele meu este Mario Ovidiu Madius sunt nascut in Romania, naturalizat in Suedia fiind locuitor din 1969 al frumosului oras Göteborg. 
Cred despre mine ca sunt un om simplu, un iubitor de oameni sinceri, care prin educatie si autoeducatie dar si imbinind spiritul practic cu curiozitatea caracteristica familiei mele, am ajuns sa pot intelege sensurile vietii si sa doresc ca sa las ceva in urma mea. 
Sunt un mare iubitor al muzicii, si am cochetat cu poezia, dar sunt si un creator de cozerii, avind o emisiune saptaminala cu acestea, aici la postul de radio local, Radio Göteborg P4 .


Sunt mindru de originile mele romanesti si cred ca am putut sa aduc cu mine o parte din cultura tarii unde m-am nascut si am trait o parte a tineretii mele. Cred ca am ajuns in toti acesti ani sa ma integrez foarte bine in societatea suedeza, devenind unul din cei mai cunoscuti artisti de origine romana care activeaza aici in Suedia. Cea mai mare contributie in domeniul muzical pe aceste meleaguri Scandinave este traspunerea pe note a 20 de poezii foarte cunoscute ale poetilor Karin Boye si Mihai Eminescu.


Am avut deosebita onoare sa am concerte atit in Suedia cit si in tara mea natala Romania, iar cu ocazia centenarului Eminescian am avut un program la Radio Romania, condus de Titus Andrei unde am imprimat aceste compozitii.


O mare bucurie a fost pentru mine in anul 2004, si invitatia facuta de colegul si prietenul meu Horia Moculescu de a cinta aceste compozitii ale mele pe versuri de Mihai Eminescu, acompaniat fiind de bunul meu prieten Laurentiu Cazan, impreuna cu care apoi am fost apoi intr-un turneu, alaturi de Oana Sirbu, Crina Matei si de formatia prietenului meu Adi Manolovici.


Aceste melodii le dedic prietenului meu care nu mai e acum printre noi, Aurelian Andreescu cu care am colaborat, dar si verisorului meu, regretatul actor Boris Olinescu, tatal Malinei Olinescu, nepotica mea.


Prin aceste melodii am încercat sa fac o altfel de traducere a versurilor scrise de acesti mari poeti, Karin Boye si Mihai Eminescu.


Activitatea mea artistica ca si muzician a fost recunoscuta si rasplatita si prin decernarea Premiului Culturii pe anii 2002, 2003 si 2006


Dupa lansarea discului meu in luna aprilie 2002, am avut parte doar de critici pozitive din partea criticilor culturali suedezi, fapt ce m-a bucurat pentru ca in faza de inceput al acestui proiect am avut destule emotii. 
Marea mea dorinta si in continuare este punerea pe muzica a poeziilor unor mari poeti.Muzica care gaseste inspiratia si are influenta in radacini mele care am emingrat pe aceste frumoase meleaguri.

Cred ca orice om cu suflet este se gandeste la ceea ce se intimpla in tara unde s-a nascut mai ales dupa evenimente asa de tragice cum a fost asa zisa Revolutie din 1989. 

Atunci dorinta mea a fost de a ajuta si s-a concretizat in a ajuta copii din casele de copii din Romania. Cu mandrie pot spune ca am fost prima persoana din Suedia care prin forte proprii am revenit in Romania cu primul transport de ajutoare, transport care a cumprins 20 de europaleti cu alimente, medicamente si haine dar si cu o suma de bani. 
Dorinta de a mea a fost de a incerca sa redau zambetul pe fetele chinuite al acelor copii uitati de parinti prin orfelinate si neglijati de regimul comunist apus. Am sperat sa pot ajuta un pic sa arat ce inseamna cuvintele de "iubire de oameni"dar dorint ca prin toate acesta sa diminuez din cruzimea acelor imagini pe care canalele de televiziune din Suedia le aratau in acei ani. 
Activitatea mea artistica din Romania a inceput in orasul meu natal Arad, activind in anul 1960 in cadrul Clubului Teba ca si solist de muzica alturi de Fratii Mãcinic.

 Apoi intre anii 1961 - 1964 am fost in componenta formatiei Fratii Turdeanu, ca si tobosar acesta fiind prima trupa de ghitari din Romania, ca o amintire placut din acele vremuri mi a ramas in memorie concertul de la Palatul Cultural - Arad 1964 si deschiderea primului club de POP 1964. 
Componenta formatiei Fratii Turdeanu: 
Relu Turdeanu - chitara solo, 
Jean Turdeanu - armonie, 
Crucianu " Birlic" Gheorghe - bas 
Ovidiu "Tam-Tau" - tobe, vocal.
 

Incepind din 1965 am avut onoarea de a fi cuprins in componenta formatiei, Qvintetul Davoli, condusa de raposatul Adi Serban, eu cintind la ghitara bas, activam la faimosul club din acele vremuri, Gheorghe Dimitrov din Piata A. Iancu. O placuta amintire din acea perioada 1965 este imprimarea de la Centrul de Radioficare al orasului Arad dar si contractul avut pe litoral la Hotelul Aurora din Mamaia. 
Componenta Qvintetului Davoli: 
Adi Serban - ghitara,  
Vicky Frank - orgã, 
Matu Draga - saxofon,  
Puiu Cernuº - tobe, 
Ovidiu - bas, vocal.
 

Din 1966 am facut parte din formatia renumita in acele vremuri Trio Alpin. Una din cele mai frumoase amintiri ramine aceasta perioada in care impreuna cu Sandu Grozavu si Puiu Stoica am ajuns sa fim foarte cunoscuti si prin cintecul nostru Campiile verzi, care a fost hitul nostru in aceea perioada. 

Am avut o multime de turnee cu acesta formatie, concerte la Sala Palatului, dar si multe aparitii la show-uri de televiziune amintind acum doar doua dinre ele: emisiunea Varietati de la Floreasca care in aceea perioada era difuzata duminica, si programele celebrului Titi Ax. 
Componenta formatiei Trio Alpin:  
Sandu Grozavu - citara, vocal, 
Puiu Stoica - clavinet, vocal, 
Ovidiu - bas, vocal.
 

Tot in acest an 1966 am inceput sa cint si la teatrul I. Vasilescu in componenta Qvintetul Cristal condus de marele dirijor si compozitor Edmond Deda.


Cu mare placere imi aduc aminte de doi prieteni buni ai mei din aceea perioada, regretatii Aurelian Andreescu cu care am colaborat si de marele ghitarist roman Alecu Radulescu.


Pentru o perioanda am activat si in cadrul Sextetului Gigi Stoian ,apoi din anul 1966 am trecut in componenta formatiei Qvintetul Mamaia, condusa de Horia Ropcea avind reprezentatii permanente la gradina de vara Mon Jardin din Bucuresti. 
Componenta Qvintetului Mamaia: 
Bebe Lambertini - pian, 
Radu Mircea - chitara, 
Horia Ropcea - orga, 
Paul Man - tobe, 
Bebe Lambertini - trombon, 
Ovidiu - bas,vocal.

O mare prietenie m-a legat si de raposatul Dan Spataru alaturi de care am cintat in multe spectacole si turnee in strainatate.


O amintire placuta , ramine pentru mine si ultimul turneu avut in URSS, unde alaturi de Qvintetul Mamaia. DAN SPATARU a cintat si solista Mihaela Mihai.


Tot in acel an 1967 am trecut in componenta formatiei Gigi Stoian cu care am plecat din Romania in anul 1968 si am avut deosebita bucurie sa cint la binecunoscutul Chattanooga Club Viena in1969, iar tot in acel an am ajuns intr-un turneu in Suedia si Finlanda unde am cintat la hotel Adlon din Helsinki. 
Componenta formatiei Gigi Stoian : 
Kim Japonia - vocal, 
Colan Cristian - pian, 
Meke Primaru - tobe, 
Gigi Stoian - saxofon, 
Radu Mircea - chitara, 
Victor Sirbu - ax-bariton, 
Ovidiu - bas, vocal.
 

In acei ani In Suedia am avut mai multe colaborari pe care doresc ca sa le enumar aici: BLOOJACKS Bloojacks intre anii 1971 - 1973, Swinging Apples -1972, Bebo Valdez Trio - 1972, Gold Man Band - 1974. 
Alex Combo este formatia in care am activat multa vreme, fiind infiintata in 1967, eu devenind liderul ei din 1982 si avind impreuna multe succese pina in anul 1996, in tot acest timp am participat la nenumarate spectacole in tara in Suedia si pe plan international. 
O mare bucurie in viata mea a fost singelul Disco Polka, compus de mine si interpretat alaturi de baiatul meu Costi, discul aparind in anul 1979.
 

Actualmente de ani buni am doua colaborari, una din ele fiind noua mea formatie Bojes Band, alaturi de care am concertat in toate tarile Scandinave, dar totodata si cu formatia Svarta Safirer, binecunoscuta aici in Suedia pentru muzica tipica zonei Balcanilor, muzica ce a fost coloana sonora la trei filme, unul turnat in Romania - Sintana.


In descursul carierei mele artistice am avut onoarea si deosebita placere sa cint alaturi de mari nume atit din muzica suedeza cit si internationala, poze cu ei puteti gasit pe paginile mele, amintiri dragi mie, incerc ca sa amintesc citiva dintre ei:
 

DR. FEELGOOD, Julitte Greco, The Platters, Bebo Valdez, Los Paraguayos, Les Angeliques, Lars Berghagen, Peter Holm, Claes Göran Hedenström, Bosse Parnevik, Magnus Härenstam, Lill Babs, Lill Lindfors, Stig Caldeborn, Jörgen Mörnbäck, Dizzie Tunes, Sonya Sternnqvist, Ebbe Jolarbo, Tom Pals, Bloojacks, ALEX COMBO dar si multi altii carora le cer scuze pentru ca nu i-am amintit aici. 

In anul 2005 am avut placerea sa inregistrez in studioriile CC Recording din Arad, sub conducerea prietenului meu Constantin Femming, o piesa pe care o dedic mentorului meu, marele muzician Adi Serban.Am fost acompaniat de muzicieni tineri din orasul copilariei mele, Arad : 
Teo Boar - ghitara, 
Lucian Nagy - altosax, 
Paul Tipei - keyboard, 
Panici Radoie - contrabas

Anul 2007 a adus ca activitate in Romania, o imprimare alaturi de prietenul meu Adrian Daminescu a unei parodii antimaneliste numita Pecica Blues. 
Aceste piese dar si multe altele le puteti descarca si asculta de aici de pe paginile mele.


Cu mindrie pot spune ca am fost parte in componenta juriului international de la Cluj la finala pe tara GBOB, cistigata de formatia clujana Grimus, apoi participind si la finala de la Londra ca membru in juriu. Detalii despre aceste evenimente puteti gasi pe pagina dedicata GBOB.

Sper ca prin internediul acestor pagini prin cele scrise si aratate aici sa pot arata celor care le viziteaza cite ceva din despre mine si despre cei pe care i-am intilnit si am avut privilegiu sa ii am alaturi in viata.

 

www.madius.com

Votre navigateur ne gère peut-être pas l'affichage de cette image.

Conte onirique, par Dana Mutiu

Creation Category: 

 

Voilà l’histoire que m’a été dite par un homme, un peintre ouzbek, un beau vieux noueux et sec à la manière d’un fier olivier. Le conteur avait un murmure de voix comme un filet d’eau claire qui s’écoule d’une jarre cassée. Parfois sa parole se faisait sifflement et descendait très loin dans un temps qui aurait pu être hier, demain ou un commencement où le souffle du monde était celui d’un jeune serpent affamé.

 

« C’était ici ou là ou peut-être très loin même, dans la maison du voisin, d’un ami, d’un frère, d’un pauvre ou du plus riche.

 

Il y avait un bel homme, ni jeune ni vieux qui avait beaucoup voyagé et connu tellement de femmes, belles, moins belles mais espiègles, blondes comme le soleil, rousses comme le pain sorti du four, sombres comme la prune : toutes les dire, si toutefois il avait pu entièrement se les rappeler, me prendrait des jours et des nuits et je crains le bâillement des étoiles.

 

« Un jour à l’aube il s’en alla au marché. L’histoire ne pas dit comment mais ce qui est sûr, c’est que, chemin faisant, il rencontra un troupeau de chèvres mené par une femme dont il aperçut à peine le visage. Elle était grande et souple, peut-être jeune, peut-être pas, mais elle répandait autour d’elle une telle lumière qu’on aurait voulu s’y plonger, s’y abreuver, s’y baigner. Elle sentait le lait, celui de ses bêtes, les peaux sur lesquelles elle dormait mais aussi les fleurs dont on faisait usage dans ces endroits-là pour se nettoyer les dents après manger.

 

Elle ne le vit pas ce qui l’étonna car il n’était pas habitué à passer sans que son ombre ne touche l’âme de celles qui croisaient sa route ne serait-ce qu’un instant et il tenta de la regarder de plus près. Une chevelure abondante couvrait un visage sans nom et seul un sifflement appela les chèvres à s’arrêter sous un arbre. L’homme s’arrêta aussi et lui demanda :

 

- Que dois-je faire pour te connaître, pour me réjouir de tes eaux et de tes forêts secrètes?

- Tu feras ce que je te dis car moi aussi je veux te connaître et je t’attends depuis la naissance du premier chevreau lors d’un printemps dont je ne me rappelle plus le nom !

 

Et l’homme rentra chez lui, se fit propre, changea les draps de son lit et dormit six mois en regardant nuit après nuit vers sa maison à elle qui était de l’autre côté du lac. Au commencement, il lui en avait voulu. Pourquoi ne se donnait-elle à lui tout de suite car elle le voulait et ça devait se passer, mais quand ? Et si elle se jouait de moi ? Il ressentait une douleur en bas du ventre, du désir inassouvi et sa belle verge se mit à bouger et se leva, l’empêchant de s’endormir. Il était haine et doute. Il se mis à frotter avec force son sexe, sa respiration se fit haletante et puis il eut honte car elle, elle lui traversa l’esprit. Il ralentit le va-et-vient de sa main, qui finit dans une douce caresse. Il avait pitié de lui-même et de sa verge qu’il aimait pour tout le plaisir qu’elle lui avait prodigué tout au long de sa vie (elle touchait bientôt à sa moitié) et parce qu’elle était tout simplement belle, grande, bien formée et enveloppée d’une peaux rose et veloutée, légèrement ourlée. Quand il eut fini de contempler son membre, il le toucha avec amour, de plus en plus tendrement et voulut de tout son cœur qu’il puisse éclater dans un lieu digne de lui : il sut à cet instant-là qu’il voulait préserver sa substance pour elle, la femme aux chèvres. Il s’essuya avec la main droite, recouvrit son sexe et, une larme au coin des yeux, s’endormit au petit matin tandis que les oiseaux se réveillaient.

 

Il dormit six mois sur la rive de sa maison à elle. Il choisit un endroit isolé, dans une clairière et organisa une couche de branche et de feuilles. Les nuits passaient, il avait froid, les couteaux et flèches qui transperçaient son ventre cessèrent d’être douloureux et il ressentait du plaisir à la savoir plus près de lui et l’imaginer nourrir les bêtes, se laver, manger. Chaque nuit sa verge se levait et palpait l’air du bois avec son bout humide qui vibrait comme les cornes d’un escargot et illuminait la clairière, champignon phosphorescent sur lequel se posaient des papillons nocturnes. Ils emportaient sur les pattes de fines gouttes de l’homme qui chantonnait pour prolonger son plaisir et sa joie. Il était léger, vaguement fatigué et se roulait autour de lui-même comme un animal pour protéger ce qu’il portait en lui de beau et fort. Nourri par la lumière qui, de sa verge, se répandait dans tout son corps il tombait dans le sommeil et se sentait de plus en plus jeune. Il avait peur de mourir avant la fin mais même la mort lui paraissait douce et bonne.

 

 

Six mois jour pour jour l’homme sut qu’elle l’invitait dans sa cour pour vivre et dormir auprès des bêtes. Il étala une âpre couverture sur la paille et vécut au rythme de la pluie d’automne sur le toit. Il devînt indifférent et toutes les nuits se disait que la femme ne méritait pas tout ceci, qu’elle était comme toutes les autres, comme celles qu’il trouverait sans passer par tous ces états. Toutes les nuits il se disait que celle-là serait la dernière et que demain il prendrait la route en laissant cette femme bizarre derrière lui avec ses chèvres sales et malodorantes. Mais tous les matins au réveil il se mettait à espérer et la certitude d’une chose grande descendait en lui, chatouillant son sexe endormi et paresseux depuis qu’il partageait la couche des chèvres. Il était las, fatigué, sale, les yeux entourés de cernes et ne croyait plus ni en lui ni en elle. Un jour, il prit ses affaires et quitta l’étable, déterminé à ne plus y revenir.

 

Quand il marcha dans la cour il vit la porte de sa maison largement ouverte. Il sentit un tremblement dans ses jambes il hésita, il entra. Un lit propre l’attendait, la maison sentait bon et il pu l’entendre bouger et vivre à l’autre bout de la maison. Un frisson parcourut son corps et ses lèvres s’élargirent en un sourire béat et radieux. Il se sentit beau et fort mais les traces de l’attente ne s’effacèrent qu’au bout de quelques jours quand il vit que personne ne le chassait. Tous les matins une nourriture simple mais saine l’attendait. Il se remplissait de reconnaissance et ce qui s’était logé dans son bas-ventre montait vers la poitrine qui se gonflait dans une respiration ample et libre. Mais voilà, il ne la désirait pas, il l’avait oubliée et dans son bien-être pensait à toutes les autres femmes qu’il aurait une fois cette histoire finie. Il avait oublié sa voix, sa démarche et il lui restait le souvenir trouble d’une masse de cheveux sauvages qui laissaient à peine passer un regard… et quand il pensa ce regard il la voulut : son bas-ventre et sa verge devinrent exigeants.

 

 

Un de ses pires jours de douleur, elle le prit par la main, le baigna et le fit dormir aux pieds de son lit. Les semailles eurent lieu, le blé poussait bien, sa respiration et ses mouvements sentaient le vent d’été qui allume le crépuscule. La proximité d’elle le berçait et il voulut prendre son sein dans la bouche, tantôt l’un, tantôt l’autre en cherchant goulûment à se nourrir du lait qu’elle faisait couler sur lui en se caressant elle-même dans le bain. Toutes les nuits il fût au bord de l’éclat et il crut que son sexe allait exploser en vain mais il réussit à s’abstenir et la force et la douceur lui revinrent en même temps.

 

Toucher lui fût interdit mais elle tua une chèvre, mit la peau dans son lit pour lui. Six autres mois passèrent. Il put porter sa bouche sur cette terre qui attendait et le désir était dispersé en lui du bout des doigts jusqu’à la poitrine. Elle ne parlait pas et il crut bon d’écarter ses jambes pour pénétrer doucement dans son ventre dans le même temps qu’il s’apprêter à absorber son souffle.

A ce moment-là, il se réveilla car depuis le commencement, il avait rêvé à l’ombre d’un arbre sur le chemin du marché au petit matin.

 

 

 

Je vous donnerai peut-être une suite et …….. on peut l’écrire à quatre mains.

 

 

De passage à  Frontignan, après 34 000 km à  vélo, par Pierre Mamier

Creation Category: 

Pas revu depuis 1985, « le Bruno », comme on dit dans le Jura ! Le Jura, parce que c’est à Bois d’Amont, village frontalier avec la Suisse, que je l’ai connu alors qu’il était « le meilleur copain » de Luc, mon fils, tous deux élèves au CP de l’école primaire du village, en 78.Fêtes, anniversaires, sorties à ski de fond….c’était Bruno Saulet, vif, dynamique, déterminé (déjà !)

Et puis, comme on dit, la vie nous a séparés. Mais avec l’avènement d’internet et de Facebook, j’ai retrouvé Bruno, 25 ans après, sur les sites de courses à pied, de triathlon, d’épreuves au long cours en tous genres et sur son blog personnel qui relate tous les voyages à vélo qu’il a entrepris à travers le monde, que ce soit vers le Cap Nord ou sur le tour de l’Australie.

Et il y a quelque 20 mois, après quelques échanges en pointillés, voilà qu’il m’invite à l’accompagner sur un morceau de son Tour du Monde à vélo, au départ du pays de Gex, où il résidait, vers l’Europe de l’Est. Avec quelques années de moins, je n’aurais pas dit non, mais l’heure n’est plus à de telles entreprises, malheureusement…. !

Il est alors parti tout seul, le Bruno, comme un grand- qu’il est vraiment- le 19 juin 2008.Un bon routier aux pneus increvables, des sacoches partout, la tente, le porte-bidon pour les bouteilles, surtout, quelques vêtements adaptés au froid et à la chaleur mais faciles à laver et à sécher et c’est parti !





Les sacoches posées pour quelques heures...

1/3 de marathon et trois tiers de beaux gestes à  Lavérune, par Pierre Mamier

Creation Category: 

Serait-ce la magie du mot « marathon » qui fait le succès de cette épreuve remise sur pied par le « Jogging Laverune » ? C’est mon sentiment, en voyant toutes ces voitures remplir les parkings et les moindres espaces de rues dès 9h et cette fourmilière humaine s’agiter dans le parc du château de ce village de la banlieue ouest de Montpellier, aussi « capitale » des cafés Jacques Vabre qui offraient toujours leurs coulées d’air parfumées aux coureurs mais…pas leur traditionnel paquet de café des années passées !

  
  

Du parking des tennis, on entendait aussi en arrivant Vincent Diaz, encore de service au micro, dans une forme des grands jours, accumuler sans relâche commentaires et présentations. De quoi un peu faire peur à ceux qui sont habitués aux « coursettes » plus familiales mais de quoi réjouir les organisateurs et sponsors, « Temps Courses » de Montpellier étant encore très présent et soulignant de plus en plus , il me semble, son intérêt pour les événements hors stade actuels.

Le Tri Run encore en vedette à  Montbazin, par Pierre Mamier

Creation Category: 


 

Les 19èmes Foulées des Droits de l’Homme se couraient ce dimanche 8 novembre à Montbazin (34).La tradition a été respectée sur tous les plans : un beau soleil de bon matin, plus de 400 partants sur les deux boucles de 6 et 12km, une bonne trentaine de marcheurs et une organisation impeccable et minutieuse du groupe 48 Sète -Pays de Thau d’Amnesty International qui tenait à l’école stands ouverts aux informations, aux gestes de soutien et signatures.
Nous arrivons, Angela et moi à 8h30 car la marche est au programme à 9h chaque année pour Madame. Direction les inscriptions, à l’école, mais avec un petit plus dans les mains cette fois : mon livre « Il court, il court le diabétique » arrivé la veille par la Poste et dont pratiquement un des tout premiers exemplaires dédicacé est destiné au bon Vincent Diaz, le speaker attitré de la course qui est mentionné maintes fois dans le livre, avec sa photo, pour se manifester comme il le fait si sportivement et humainement dans les courses qu’il anime.
Nous sortons du parking et quelle est la première personne que nous rencontrons : Vincent, bien sûr ! Séquence émotion avec le livre offert et les suites qu’on peut y donner….

Aux inscriptions, chacun son dossard, le mien étant tout prêt grâce à internet. Le T-shirt « Amnesty » pour Madame et deux tickets de tombola traditionnels (et perdants), eux aussi !
  
  

 
Les marcheurs vont alors partir. L’appareil photo commence à travailler.

  
  


Les marcheurs ouvrent les circuits


Dédé Alison, le désormais roi des V4 surgit, toujours aussi en forme après ses Templiers. Puis c'est Daniel, l'autre "Maguelone Jogging", présent sur le 12km qui me tape sur l'épaule et les courses pour enfants sont là. Il faut alors marier photos et échauffement pour les 6km que j’ai choisis cette fois pour être tranquille plus tôt et….souffrir moins même s’il faut aller plus vite sur plus court.

Je croise alors le petit champion frontignanais Brice Cazale, qui survole de sa foulée aérienne la course de 2 km pour les minimes.
  
  


Les minimes, pour 2km

Après eux, les plus jeunes s’élanceront courageusement, encouragés par les parents du village et par Vincent Diaz, qui les « échauffe » au départ avec « Ola » et sautillements.

  
  


Les petits, pour 1km

 
  
  


Que de coupes pour les heureux récipiendaires!
  
  

Un ravitaillement très fourni et apprécié
Sur le coup de 10h Vincent et Christophe Morgo, conseiller général du canton de Mèze (et accessoirement vainqueur des récents 100km de Millau !) demandent au peloton compact sur la ligne de départ une minute de silence en mémoire du maire de Bouzigues, organisateur du Trail de la ville, brutalement décédé vendredi soir.Et c’est parti, Angela finissant dans mon dos ses 6km en bonne place…
Ca piétine pas mal pendant 500m, vu le nombre de coureurs. Le serpent s’allonge sur le chemin pierreux et montant de la garrigue qui propose un panorama sur Sète et le bassin de Thau. Quelques senteurs de thym au passage puis la seule descente vers le premier ravitaillement (que je saute) au carrefour de la séparation des deux circuits. J’ai mon rythme régulier mais il baissera quelque peu dans les trois ou quatre montées qui vont se succéder vers l’arrivée. Sûrement un vétéran 3 me passe ; je le tiens, le repasse mais il aura le dernier mot en finissant 50m devant moi dans la montée de l’arrivée. Je constaterai après, dans le classement qu’il était 4è V3 et moi 5è….sur 5 !! Aïe ! Meilleur classement que d’habitude (76è sur 144) mais dernier V3 quand même, avec 31mn28 !
Le T-shirt après la ligne : tiens ce n’est plus « Amnesty » mais « Hérault Sports » ! Tant pis pour la pub d’A.I. alors …Angela m’attend avec le verre de l’arrivée et me dit que Vincent, à l'arrivée de la marche, lui a demandé de parler du livre au micro, ce qu’elle a fait d’autant plus volontiers que tout est parti de son idée.

Une photo des premiers du 12km, le vainqueur Renaud Herde étant le frontignanais qui monte dans l’échelle des cadors en ce moment puis comme d’habitude, nous ne traînerons pas trop, les podiums n’étant plus au programme des dimanches !

  
  

Le vainqueur, Renaud Herde, de Frontignan, à droite et son second, Walter Hapard, en blanc


Et puis il y a le restaurant qui nous attend, pour fêter un tas de choses mais surtout l’anniversaire mon coach préféré…. !
Côté glycémies, si j’étais à 1,13g au lever, le matin, encore après un repas d’anniversaire la veille, j’étais à 1,39g à midi après la course. Chiffres au beau fixe, comme le ciel !

A Castelanau, le printemps dans le ciel et dans les coeurs, par Pierre Mamier

Creation Category: 

C’était soi-disant l’automne dimanche dernier aux Foulées de St- Jean -de- Védas, c’était toujours l’automne ce 25 octobre à Castelnau- le- Lez…avec le printemps en plus ! Le fait de revenir une heure en arrière, peut-être ?! Le plaisir était alors multiple en prenant la A9 ce matin, pour la banlieue est de Montpellier.

L’engagement était réglé en deux clics sur internet dans la semaine et le numéro de dossard est aussitôt sorti. En arrivant sur l’avenue de la Monnaie(oui, oui !)plus qu’à présenter le certificat et les 8€ dans ce Palais des Sports qui trône sur les hauteurs de Castelnau.

Le café d’accueil est dans l’entrée, servi par des dames qui ont manifestement joué le jeu de la fête.
  
  

Avec les bougies, le café est encore plus chaud !

Pages

Subscribe to RSS - PROSE