Creation Category:
Anei îi plăcea să se ghemuiască printre vise, ca un câine al nimănui în culcușul săpat în nisip. Culcuș ce urma să-i țină cald sau răcoare, după anotimp. Visele nu au anotimp, au doar speranță, iar nisipul nu are vise; câinele poate să aibă, uneori.
Visele pot fi de zi și de noapte. Le creezi sau îți creează, câteodată,.. coșmaruri.
Visele o purtau printre speranțe, aruncând-o apoi în acel gol al absenței lor, gol ce-l simțea cum trece prin ea, vibrând ca un diapazon. Totul devenea confuz și sensurile se pierdeau în forme absurde. Un singur lucru rămânea cert: Ana se ascundea de propriile ei întrebări, printre incertitudini. Realitatea ei era acel cotidian, plat ca o farfurie, o farfurie spartă acoperită cu șervețele colorate. Dacă s-ar fi putut rezolva mental fractura dintre adevăr și vis... Dar mentalul născocea doar imponderabilități, speranțe plutitoare pe un fundal abstract.
În visele de noapte apărea frecvent casa unde copilărise, din fostul cartier demolat Uranus. Într-unul din acestea casa era inițial, plină de lume. Apoi au început să plece unul câte unul, părinții, prietenii apropiați sau doar oameni necunoscuți,.. cu valize negre sau genți de voiaj. Casa ei devenise o gară, doar pentru plecări. Ultimul a plecat Dan. În vis știa că nu se va mai întoarce. Că nu se va mai întoarce nimeni dintre cei care au plecat, fiindcă toți purtau câte ceva de culoare neagră. Casa aceea mare rămăsese goală. Ana căuta prin fiecare cameră, doar, doar o mai fi rămas cineva. Camerele erau întunecate și indiferente. Ei nu îi era indiferentă plecarea lui Dan. În jur doar lucruri inutile umpleau acum spațiul. Atâtea mese cu lumânări aprinse, unde nu mai stătea nimeni. Atâtea dulapuri cu haine, ale cui? Atâtea chemări inutile, ale ei, fără răspuns. Nu mă lăsați singură aici, în casa asta ce nu mai are ferestre și e îngropată-n pământ; în casa asta în care luminează doar lumânările. Ce o să fac când ceara o să se consume și flacăra lor se va stinge?
În fiecare dimineață tristețea se prezenta în fața Anei, promptă ca un soldat la raport, cu aceași întrebare: unde este Dan?! Ana se ridica încet de pe canapea, se îndrepta încă amețită și cu ochii închiși, spre fereastră. O desfăcea larg. De-abia atunci ridica pleoapele, aruncându-și privirea dincolo de aerul dimineții. Țintea cerul; fără susces. Privirea i se încurca printre cârpele ce spânzurau de crengile înșurubate în atmosferă, ale copacului din fața geamului ei. Aceleași cârpe pentru șters praful ce atârnau acolo de anul trecut; jigărite de iarnă, pierdute de undeva de mai sus, de la nu se știe care etaj, de nu se știe care gospodină, ce făcuse sau nu, curățenie. Probabil de o altă femeie singură ce-și scuturase, întrebările.
Dan plecase. Pur și simplu o părăsise. De ce? Pentru cine? Nu dorea să existe un răspuns. Spera astfel, ca Dan să realizeze absurditatea gestului și să revină. Nu se mai culca în dormitor; îl ținea închis, ca și cum l-ar fi ascuns pe Dan, acolo. Uneori i se părea că aude sunând telefonul și vocea lui Dan răspunzând. Dar telefonul zăcea mut, la locul lui pe etajeră. Alteori avea impresia că vede pe stradă, spatele lui Dan în haina unui alt bărbat. Atunci inima ei făcea salturi înainte. Coastele însă o opreau: încotro? Emoția îi topea picioarele ce deveneau moi ca o înghețată la cornet, scăpată pe jos.
Dan nu mai venise. Dar ea continua să aștepte. Ce?
Ana spera... Se încăpățâna să spere.Visele de noapte o tulburau. Spera căutând și alte semne premonitoare. Cele mai la îndemână erau la emisiunea horoscop; urma după știrile dimineții. Așa că, următorul gest, după cel cu deschiderea ferestrei, era deschiderea televizorului. Devenise un fel de ritual. Unii făceau gimnastică, alergări sau citeau rugăciuni. Ea deschidea televizorul.
La emisiunea de știri, ce încă nu se terminase, crainicul anunță:
- A fost găsit cadavrul unei femei pe calea ferată lângă localitatea X. Mai multe amănunte de la fața locului, ne va da colega noastră Corina Trăncui. Bună dimineața Corina, ce ne poți spune despre acest caz?
O tânără blondă și frumușică, apăru pe ecran:
- Bună dimineața! Nu se cunosc amănunte importante, cum ar fi: identitatea victimei, de unde venea și ce căuta în comuna X. Femeia nu avea niciun act de identitate asupra ei. Avea un aspect... simplu. Cu atât mai ciudată este prezența unui șal foarte elegant și de bună calitate, găsit în apropierea cadavrului. Poliția va face cercetări. Oricum, dacă cineva recunoaște acest obiect și poate să dea indicii, este rugat să anunțe la Poliție. Andrei!
O imagine neclară, voalată, a unui trup culcat peste șine fusese arătată pentru câteva secunde. Apoi șalul în prim plan. O țesătură șerpuind, ca un fir închegat de sânge, printre pietrișul terasamentului; i se vedea textura fină, delicată. Avea o culoare vibratorie, predominant vișinie.
Seamănă cu șalul pe care i l-am dat eu Anicăi, femeia care-mi făcea curățenie, - remarcă Ana. Avusese un șal splendid dăruit de Dan. Era subțire, aproape transparent, deși era de lână. Culoarea vibra: avea când sclipirea nisipului în soare și uniformitatea cromatică a cerului fără nori, pentru ca să se aprindă, dacă-l mișcai puțin, într-un apus vișiniu. Avea chiar și un miros de pădure, un parfum discret de flori de salcâm. Dan il punea pe umeri, ea închidea ochii și el o lua în brațe strângănd-o puternic, în timp ce-și lipea fața de el. - Te iubesc! șoptea. Oare nu fusese un semn suficient? Deși nu esistă niciodată suficiente semne pentru a crede sau a nu crede în ceva. Există doar voința unei interpretări.
Șalul îl dăduse Anică-i într-un moment de furie. Era imediat după plecarea lui Dan. Îl urâse în clipa aceea și pe Dan și șalul. Dorea să distrugă tot ce era legat de Dan; ca și cum lui Dan i-ar mai fi păsat de ce făcea ea. Dar ea încă mai credea că-i pasă. Nu vroia să renunțe la părerea stupidă, că Dan o iubește. Suferea, regreta și făcuse o criză de nervi.
- Mulțumesc Corina, se auzi vocea crainicului. - Când vom afla mai multe amănunte despre acest caz, vă vom ține la curent. Dacă o persoană recunoaște obiectul, este rugată să anunțe la Poliție. Poate va ajuta la rezolvarea cazului. Acum urmează horoscopul zilei.
Emisiunea care o interesa pe Ana: iluzii, speranțe, nimic.
Problemele ei, problemele ei, desigur, erau cele mai importante. Restul puteau să mai aștepte; să le rezolve cei în cauză, de ce ea? Multele ei nemulțumiri, înghesuite, sufocante, frustrările ei de fiecare zi, nu o apăsau suficient? Nu-i era destul că trebuia să se descurce singură, fără nici un ajutor? Ăsta nu era un motiv suficient de disperare? Ce o să se facă? Trăise prin Dan, devenise dependentă de el. Prezența lui, justifica pentru Ana, propria ei existență.
Ceea ce văzuse la emisiunea de știri îi păruse doar o secvență de film. Desigur, murise cineva în condiții neelucidate... Postul ăsta de televiziune nu dă decât știri care să-i facă audiență. Toate țațele și toți pensionarii stau să privească cine și cum a mai murit. Parcă nu or să moară cu toții într-o bună zi. Și apoi era o persoană necunoscută,.. ce o privea pe ea? În nici un caz nu putea fi Anica…Ce-i putuse trece prin minte! Ce să fi căutat Anica la dracu-n praznic, în comuna X?! Nu avea pe nimeni acolo, după câte știa. E drept că avusese rude pe la țară, Anica îi povestise. Provenea dintr-o familie numeroasă, prea numeroasă pentru cât de săraci erau. Plecase la oraș ca atâția alții. Adevărul este că nu avusese de ales. Se descurcase cum putuse: mai croitorie, mai curățenie pe ici colo... Se măritase cu un bețiv, care la băutură, vânduse casa unor șmecheri. Vezi doamne, fusese casa lui. La puțin timp a fost găsit într-un șanț, mort. Mai fusese găsit prin șanțuri, dar mort de beat. Acum fusese găsit cu adevărat mort, lovit la cap. Accident?
Anica rămăsese pe drumuri, stătea pe la vecini. Trecuse ceva vreme de atunci și după plecarea lui Dan, Ana nu-și mai putuse permite o menajeră. Cu problemele ei, numai la Anica nu se mai gândise... Anica!.. Mai știi? Doamne ferește de ceasul rău! Nu trebuia să fie neapărat șalul pe care-l primise de la Dan, când acesta se întorsese după specializarea din străinătate. Putea să fie oricare altul asemănător.
Ana nu suporta durerea și suferința; o deprimau. Prefera să nu vadă nimic din ce se întâmpla în jur. Prefera să se ascundă printre obiecte, ca și cum ar fi fost doar unul dintre ele. Un obiect de cristal sau de argint din vitrină. Sau o culoare din tablourile ce acopereau pereții; o foaie dintr-o carte recitită din bibliotecă... și bineînțeles, se ghemotocea printre vise. Anei îi era frică de acțiune, omitea verbul din gândurile ei, ca și cum fără el s-ar fi putut opri timpul și s-ar fi așternut veșnicia. O să se gândească mai târziu ce-i cu șalul și cu Anica, își zise. Mai târziu... Acum avea problemele ei,.. cum îi plăcea să spună, ca și cum utilizarea pluralului ar fi dat un plus de greutate și importanță, persoanei sale.
Și avea multe probleme picate pe cap, considera ea. O adevărată grindină iscată din senin. Un senin ce devenise brusc amenințător. Din albastrul naiv se făcuse întunecat precum o smoală fierbinte. Se prăvălise într-un potop de granule din asfalt încins peste confortul ei psihic. Viața ei liniștită ca un drum de țară, se transformase într-o șosea în curs de asfaltare. Un drum negru, fumegând încă, ce avea să devină, cândva, aproximativ neted și cenușiu-albăstrui; dar, deabia după ce-și va fi petrecut o bună bucată de timp frământat sub roți și picioare.
Toată viața ei de femeie măritată fusese temeinic legată de soț. Fusese ca un braț, ce dintr-o oarecare pricină dislocându-se din umăr, ar fi trebuit să fie imobilizat pe lângă corp. Ar fi fost strâns bine cu o fașă lată, învârtită în multe straturi, până ce totul ar fi devenit numai un trunchi gros. Nu ar mai fi rămas nimic vizibil din braț. Ca și cum acesta nu ar fi existat niciodată. Da, mâna ar fi devenit invizibilă. Nu s-ar mai fi văzut decât trunchiul solid cu un oarecare, nesemnificativ, început de burtă. Mâna ce ar fi reprezentat-o pe ea, ar fi fost bine ascunsă sub fașă pe lângă corp. I s-ar fi absorbit prezența în cea a întregului; adică a soțului. Ana credea în utilitatea acestui gest protector, ce ar fi scăpat-o de griji. Din punctul lui de vedere, adică al soțului, pentru o vreme fusese bine. Din punctul ei de vedere, ar fi fost bine și în continuare. Ea nu-și dorise nici un fel de dezlipire de el, adică de soț, în viitorul ei. Cu timpul, trupul robust a cărui ceafă roză, cu piele delicată și mătăsoasă, o mângâiase ea cândva, ceafă ce începuse să se dividă în colăcei țepoși, nu mai dorise mângâierile ei. Ana suferea crunt. Suferea crunt ca o fetișcană părăsită de primul ei amor juvenil, pentru că avea coșuri pe față. Dezgustător.
Povestea, la început oricui, că soțul ei o părăsise. „Va reveni, ai să vezi că va reveni ”, era tot ce dorea să audă. Dan plecase când ar fi avut toate motivele să fie fericiți. El își redobândise, în sfârșit, averea familiei sale. Decepția ei fusese mare când el îi spusese sec, ca zgomotul produs de un bostan care s-a spart pe drumul de întoarcere din piață: „este averea mea!”. Plasa ei cu vise rămăsese goală.
Dan plecase în străinătate. Întotdeauna îi plăcuse să călătorească, dar revenea de fiecare dată. De data asta o anunțase că va pleca definitiv. Ea rămăsese singură, printre lucrurile ei, în apartamentul pe care, mai ales acum, îl ura. Își povestea necazul tuturor femeilor întâlnite în fiecare zi prin biserici, pentru că în toate zilele, Ana dădea acatiste. Femeile întâlnite frecvent în biserici, clătinau din cap a înțelegere; știau și ele ce înseamnă singurătatea și să fii părăsit. Îi dădeau sfaturi despre cum ar trebui să se roage și pe la care așezăminte cu har să se mai ducă. Aprindea după obiceiul lăcașului respectiv și câte treizeci și trei de lumânări puse în cruce.
Marți după marți era prezentă în Biserica închinată Sfântului Antonie cel Mare, de la Unirii. De ziua Sfântului, cu lumânarea aprinsă în mână, așteptase ore întregi în picioare la coadă să ajungă în fața preotului care citea acatistele și să se închine la icoană. Ceara fierbinte îi picura pe degete și pe haine, lacrimile pe obraji. Ana își simțise sufletul cum se desface ca o salată, sub jetul de apă de la chiuveta din bucătărie, împroșcănd-o cu stropii amintirilor despre ei doi. Ei doi pe vremea când Dan o iubea.
Se cunoscuseră în modul celui mai banal romantic, pe o plajă, în zori. Marea era un imens mozaic de oglinzi, ce prinsese ca un puzzel imaginea luminoasă a soarelui. Soarele părea un trunchi incandescent ce se înălța pe un cer în flăcări, iar Dan apăruse din valuri, frumos ca un zeu. Lui Dan îi plăcea să înoate dimineața, când marea nu era îmbâcsită de alți înotători. Ei îi plăcea doar să privească tabloul răsăritului de soare, pictat de Dumnezeu. Fusese atât de îndrăgostită de Dan,.. și încă mai era. S-au căsătorit, au fost fericiți, apoi au urmat plecările lui în străinătate la specializări. Atunci îi adusese șalul acela ciudat. Și comportarea lui devenise mai ciudată. Îi vorbise despre o plantă ce se numea gingko biloba și avea, după poveștile lui, o semnificație în dragoste. Făcuse o fixație. I-a și arătat niște frunze uscate. Nu-i plăceau uscăciunile, puteau să fie ele și din tehnica Feng Șhui sau chiar de la vreo sărbătoare din Biserică. I-a spus:
- Florile și frunzele uscate sunt triste pentru că poartă în ele doar amintirea, vieții. E atât de dureros de evidentă expresia morții în aspectul lor.
Dan se tot îndepărta de ea... În ultima vreme fusese mai mult plecat, iar ea se obișnuise să-l aibă în preajmă, doar în imaginația ei. Dar, întotdeauna Dan se întorcea acasă.
Cât durase fericirea ei? Cât o mărgică de rouă. Ce rămăsese? Ce rămâne și după o picătură de rouă. Întâi o urmă verde și apoi un fir uscat.
Coada la icoana făcătoare de minuni, se ondula în meandre și se întindea până în stradă. Curtea Bisericii, deși spațioasă, era insuficientă pentru cei ce veniseră să ceară ajutorul Sfântului, de ziua lui. Toată mulțimea aceea spera. Visele tuturor, chiar și cele mai meschine și mărunte, erau înghesuite pe hârtiuțele cu acatiste, în lumânările ce erau arse. Oamenii aceștia își spuneau dorințele lor, strict personale, în gura mare prin vocea preotului care citea acatistele. Se împingeau, se striveau, se înghesuiau, când se intra în biserică. Micșorându-se spațiul, creștea disperarea stupidă că nu vor reuși să predea acatistul cu vise, preotului. Deveneau o masă compactă cu multiple brațe întinse spre preot. Trupurile transpirate se luptau corp la corp pentru locurile din față. Omenia pălea, rămânea doar o ilustrare a operei lui Dante. Nimeni nu spunea rugăciuni, doar se trăncănea cum face în general lumea când stă la coadă. Ana încerca să repete în gând rugăciuni, dar orgoliul rănit și gelozia, nu-i dădeau nici ei o stare propice. Pendulând între implorare și furie era agățată de lumânarea din mână cu toată greutatea sufletului, ca un alpinist de coarda ce-i va susține greutatea trupului, în cazul în care s-ar prăbuși în gol.
Dar nu numai la Biserică povestea ea ce i se întâmplase. Se plânsese prietenelor, vânzătoarei de la magazinul de pâine și oricăror alte femei întâlnite întâmplător. Doar vecinilor de bloc nu le spusese nimic. Îi era rușine să intre în categoria știrilor de ultima oră, rumegate apoi săptămâni. Îi venea să plângă și să strige: „A plecat soțul meu. M-a părăsit! Înțelegeți prin ce trec?” Îi era rușine să recunoască faptul în sine. Ar fi fost o umilință prea mare pentru orgoliul ei, pe care multă vreme îl crezuse pierdut
Slăbise deoarece ținea posturi lungi și severe, sperând că Dumnezeu o să-i rezolve astfel problema, mai repede. Dumnezeu nu dădea însă semne că avea de gând să se grăbească. Așteptarea o tulbura și mai rău. Se supărase acum și pe Dumnezeu. Începuse să se fardeze mai strident și purta haine excesiv de tinerești; dar, efectul era dezastruos. Îi mai adăugau cel puțin zece ani în plus, iar disperarea devenea vizibilă ca un bec ce-ți explodează în față. Ana nu era capabilă să se privească pe ea însăși. Privirea ei rămăsese agățată undeva în trecut, de chipul celei ce fusese ea, cândva. Omitea că timpul este cel mai mare consumator de carne; că-i place să o devoreze până la oase goale și în final, albe. Albe ca prima zăpadă ce se depune în cimitir.
Ultima discuție cu Dan o obseda:
- De ce nu vrei tu să pricepi că nu te mai iubesc? - îi spusese el cu un calm ce se voia convingător și fără replică. - M-am străduit, am încercat, am așteptat, dar nu se mai poate. Trebuie să-ți accepți situația cu demnitate.
Vocea lui începuse să tremure de enervare și, evident, nu avea chef de, ceea ce numea el, teatru ieftin. Discuția o socotea încheiată, nu mai era nimic de adăugat. Apoi plecase hotărât, condus, ca un mort pe ultimul drum, de bocetele ei!
Ea parcă se dedublase: se auzea pe ea însăși, aproape că se și vedea. Îi era rușine de cât de deplorabilă putea să fie. Nu se putuse stăpâni, pentru că dincolo de orice manifestare exterioară, lamentabilă, spaima și durerea erau reale. Starea de rău fizic devenise maximă: totul era negru, dens, învârtindu-se nebunește, dezmembrându-i coastele până la răsuflarea ce se desfăcea în opinteli sacadate, seci, goale. Se comportase ca toate gâsculițele de mahala. O femeie nepieptănată, cu hainele în dezordine, încălțată cu un singur papuc, celălalt îi alunecase din picior și se rostogolise pe parchet, undeva sub un scaun. O femeie disperată ce țipa isteric repetând mecanic argumente verbale perimate: „Eu ce am să mă fac? Ce mă fac Danee!” Un câine părăsit de stăpân, urlând.
Îmaginea tulbure a femeii moarte pe șine, o bântuia pe Ana. Nu mai putea să-și vadă de “problemele ei”, adică să-și plângă de milă. Forma încețoșată prezentată la știri se înfigea în orbitele ochilor închiși și rămânea acolo. Rămânea chiar și după ce, speriată, Ana deschidea ochii. Părea că se lipise de ei. Nu putea să nu se frământe; dacă era Anica? Asemănarea șalului de la televizor, cu cel pe care i-l dăduse ea Anicăi, era izbitoare. Se hotărî să se ducă la Poliție. Numai așa s-ar fi putut liniști. Dar, așa cum îi era felul, tot amâna momentul. Îi era frică de el. Îi era frică de ce ar fi putut afla. Toată viața amânase rezolvarea problemelor dificile. Întotdeauna sperase să fie rezolvate de alții. O îngrozea complexitatea operațiilor ce ar fi trebuit să le facă, chiar dacă lucrurile se dovedeau ulterior simple. Trecea „pe lângă”, tot ce-i producea o strângere de inimă. Nu se oprea, spunea doar Doamne-ajută. După aceea avea remușcări. Dar spaima de acțiune în sine, ca o corvoadă de executat iminent, era mai puternică. Frica nu se dezlipea de ea, era ca o a doua piele sensibilă la orice stimul extern. Din acest motiv și apela la rugăciune. Destinul oricum face totul după placul său, considera ea. Și ce suntem noi decât o coajă de ou plutind pe o viitură, în timp ce sufletul se învelește în vise ca gălbenușul în albuș. Albușul e hrana puiului, puiul, hrana trupului; trupul, hrana timpului; timpul, hrana viselor; visele, hrana sufletului... Sufletul, unde e? S-a pierdut... S-a pierdut în labirintul întrebărilor fără răspuns.