Creation Category:
Ruxandra Cesereanu, universitară plină de inițiative, scriitoare polimorfă și o voce cunoscută în Agora românească este pe deasupra ardeleancă și încă una care nu se dezminte. Cunoscând prea bine adevărul, care nu va fi fiind doar o prejudecată oarecare, și anume că doar în Capitală te poți afirma cu adevărat, scriitoarea se simte obligată să mărturisească în finalul celei mai recente cărți purtând semnătura sa (Năravuri românești, Editura Polirom, 2007) opțiunea pentru Ardeal: „M-am considerat întotdeauna româncă și am ales să rămân în țara mea. Adevărat, am preferat și prefer să trăiesc în Transilvania, la Cluj, întrucât la București m-aș sufoca, mai cu seamă din pricina nesimțirii și proastei-creșteri a celor ce locuiesc aici (cu toate excepțiile care există – și ele există, din fericire – Bucureștiul îmi pare a fi un buric al nesimțirii pământului). Trăiesc la Cluj și fiindcă nu prea concep să mor altundeva”.
Citind mai în urmă epica foarte ambițioasă a Ruxandrei Cesereanu, care trădează aproape abrupt moduri dar și tehnici extrem de personalizate de exorcizare a spaimelor și traumelor existențiale, aș putea să spun că descopăr cu mare uimire un autor care aparține, mai curând, ca temperament și chiar ca psihologie de creație, spațiului valah decât celui ardelenesc... Livrești până la saturație și deloc cuminți, ca să zic așa, „poveștile” din Nebulon (2005) își trag seva din ceea ce într-o ficțiune cu Salvador Dali autoarea numește „cretinismul creator” al marelui geniu (pe care se străduiește să și-l facă empatic) în stare să învingă „vremurile cretine pe care le trăia”. Viserărie onirică, așadar, imaginar, dereglare a simțurilor, absurd, deconstrucție modern-posmodernă a miturilor, somatizare excesivă a schizoidiei trupului, a minții și a sufletului, rezultanta texturii prozelor din acest volum al Ruxandrei Cesereanu creează în cititorul specializat tentația greu de înfrânat a unei lecturi metafictive cu multiple posibilități de relată la toate nivelurile grundului cultural. Ceea ce, dacă reușim să ne învingem pudibonderiile, prejudecățile și propriile fantasme ale unor așteptări mai mult sau mai puțin înșelate (!) ori contrazise, nu e puțin lucru. Nu e puțin deloc, chiar! De aici ar trebui cercetată și ultima carte de proză (2007) a doamnei Cesereanu, atât de hulitul opus despre Nașterea dorințelor lichide, intitulat în faza de atelier Atingerea.
S-a spus grăbit despre această carte, al cărei titlu e inspirat de un tablou al lui Dali aflat în Muzeul Guggenheim, că ar fi o replică la De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. Nimic mai exagerat, chiar dacă autoarea însăși a alimentat involuntar această apropiere vorbind despre ea ca despre o „carte despre bărbați, despre lumea trupurilor și sufletelor noastre, despre gândurile, poftele și plăcerile, dar și frustrările ori neplăcerile lor...”. Nașterea dorințelor lichide este fără exagerare un text monstruos, împingând linia experimentului din Tricephalos (roman, 2002) și Nebulon până la ultimele consecințe. Spaima de moarte de care nu scăpăm nici o clipă aici pe pământ este speculată și metamorfozată prozastic de autoare într-un fascinus (Houlebeck) textual erect de un, să-i zic, erotism voluptuos exorcizator, nu lipsit poate tocmai din această cauză de orice propedeutică. Deși, mai nou (e un film pe ecrane care relansează butada ca pe o descoperire de ultimă oră!), se consideră că „toți bărbații sunt la fel” (dar nu aceasta era și filosofia lui Don Juan, cu referire, de această dată, la cele mile tre femei avute numai în Spania?), Ruxandra Cesereanu creează fantasma a 107 (!) bărbați într-unul singur – bărbatul suprem – „El era un bărbat...”. Golemul erotic, sexist și libertin, nu?, astfel obținut explorează într-o autoficțiune ce pare a cliva la infinit o bogată cultură a corporalității ce își are miza în sine, de această dată, după părerea mea, indiferent că întreaga poveste va fi fiind gândită și ca o golgotă menită, odată urcată, cu sau fără ezitări, să reînvie duhul sufletului dezabuzat sau poate chiar pierdut pe întortocheatele cărări ale refulării livrești...
Ruxandra Cesereanu a reclamat nu o dată tentația criticii literare de a-i discuta sectar opera. Ruperea în poetă, prozatoare, eseistă mă schizofrenizează, spunea ea într-un interviu. Pe de altă parte, a pretins mereu un distinguo și și-a delimitat cu atenție atitudinea civică (a unui narator rațional) de cea creatoare… Invocăm la rându-ne aceste exigențe ale cuprinderii și definirii statutului creator al autoarei pentru a motiva într-un fel lunga „introducere” la cronica de față dedicată de fapt, cum cititorul poate va fi înțeles din capul locului, volumului de „texte de atitudine” deja pomenit, intitulat Năravuri românești, și pe care nu-l puteam comenta fără a aminti și a sublinia, fie și en passant, meritele creatorului de ficțiuni... Volumul Năravuri românești se aliniază – deși, mai curând, culegere destul de compozită de articole, nu a fost gândit de la început de sine stătător (de unde și problemele de clivaj) – unui gen de scriere aparținând publicisticii militante, inventat și frecventat printre alții în spațiul românesc de Andrei Pleșu (Comedii la porțile Orientului), Gabriel Liiceanu (seria Despre minciună; Despre ură, Despre seducție), H.R. Patapievici (Politice, Despre idei&blocaje)... Luări de poziție și eseuri de mentalitate, textele din actuala culegere au fost publicate între 2003-2006 în revista 22, ori Cotidianul, România liberă, Suplimentul de cultură și Cuvântul. Greu, așadar, de urmărit și cuprins integral chiar și de cititorul cu teancul de tăieturi de presă pe masă...
Se știe, fiind de notorietate publică, amănuntul că Ruxandra Cesereanu, binecunoscută cercetătoare a gulagului românesc (Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, 1998; Tortura politică în secolul XX, 2001; Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții, 2004), mesager voluntar a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România în strângerea de semnături pentru declanșarea „Procesului comunismului”, a fost cooptată (cât se poate de îndreptățit, adaug) în Comisia Prezidențială, care a redactat Raportul final de analiză a dictaturii comuniste, în baza căruia președintele Traian Băsescu a rostit în fața camerelor reunite ale Parlamentului, în 18 decembrie 2006, discursul de condamnare a comunismului. Militantă neobosită pentru analiza științifică și înfierarea morală a multiplelor fațete ale dictaturii comuniste din România, Ruxandra Cesereanu își poate aroga fără nici un fel de rezerve meritul de a-l fi determinat, pur și simplu, alături de alți intelectuali de elită, pe președintele Băsescu să ia decizia de constituire a pomenitei Comisii de Cercetare a Gulagului românesc (în formularea R.C.). Partea I a cărții, aproape 100 de pagini, e constituită din luările de poziție în presă ale universitarului, publicistului și scriitorului Ruxandra Cesereanu, în special din perioada 2003-2006, pe tema „procesului comunismului”, două dintre ele adresându-se fără ocolișuri, ba chiar cu incisive accente polemice, președintelui în exercițiu al României, Traian Băsescu, cel care în campania electorală pentru prezidențiale din 2004 promisese marea cu sarea românilor. În Mere ale discordiei, metafore, simboluri, pe un ton inflexibil și tăios, Ruxandra Cesereanu deplângea, „ignoranța și lipsa de apetit etic” ale lui Traian Băsescu, ieșite la iveală chiar din primele zile de după instalarea la Cotroceni, deși în opinia generală trecea drept „un președinte mai potrivit pentru România decât predecesorii săi”. În articol se semnalează faptul că Traian Băsescu nu întrezărea atunci ideea de revoluție interioară care ar fi trebuit inițiată în România, cum cerea Proclamația de la Timișoara, imediat după prăbușirea regimului Ceaușescu și care, resuscitată prin condamnarea oficială a comunismului, ca gest măcar simbolic, în perspectiva intrării României în Europa, ar fi putut conduce cu siguranță la coagularea energiilor moral-volitive ale nației. „Domnul Băsescu, scrie R.C., ar mai trebui să aibă în vedere și altceva: cu cât ezită sau refuză să condamne comunismul, cu atât foști membri ai aparatului de represiune din România comunistă ies la iveală în mass-media și nu numai, cu o insolență sfidătoare, simțindu-se protejați de absența unei reacții etice la nivel de instituție oficială, astăzi, în România. Dau aici doar cazul generalului Pleșiță, dar mai sunt destule altele. La fel s-a întâmplat cu Alexandru Drăghici și cu Alexandru Nicolski, doi capi ai represiunii de tip comunist, care, menajați în timpul primului regim Iliescu, au reușit să se sustragă justiției”. În Ce știe și ce nu știe președintele Băsescu despre gulagul românesc, sub pretextul „eflorării” prestației președintelui din interviul luat de Rodica Palade în vara anului 2005 și publicat în revista 22, Ruxandra Cesereanu, după ce realizează o fiziologie deloc convențională a șefului statului („Traian Băsescu este un președinte voluntarist și cu morgă virilă politic: are chiar un «killer instinct» în a demonstra că este un președinte vizibil pentru România. Se comportă adeseori dur, sau, dimpotrivă, glumeț, evită capcanele ziariștilor sau le expediază cu destulă insolență”), rostește câteva adevăruri irefutabile menite să-i de frisoane și să-l trezească pe omul politic numărul unu al românilor. „Președintele Băsescu, scrie R.C., nu a fost niciodată să viziteze Memorialul de la Sighet. Or, el ar trebui să facă acest gest întrucât a promis să facă mai mult decât predecesorii săi pentru poporul român, atât la nivel politic, cât și la nivel etic. Ar fi suficient să viziteze doar holul cu hărți din Memorialul de la Sighet (...) pentru a se convinge de existența Gulagului românesc”. Pe de altă parte, la observația președintelui făcută în interviul respectiv cum că pentru recunoașterea represiunii comuniste din perioada 1944-1989 de către actuala președinție ar trebui probe științifice, lucrări cum Cartea neagră a comunismului sau Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu fiind acuzate de președinte în intervenția respectivă de subiectivism, sau etichetate că ar fi doar literatură, R.C. admite, pe același ton apăsat, „că președintele nu știe, probabil, că atât Stephane Courtois (coordonatorul Cărții Negre a Comunismului), cât și Vladimir Tismăneanu sunt cercetători recunoscuți de comunitatea științifică internațională, așa încât ei trebuie concepuți în calitatea lor de experți în domeniu”. Constatând că președintele făcea confuzie între memorialistica de detenție (a foștilor deținuți politici) și studiile științifice despre Gulag, R.C. trece în revistă, înșirându-i omului politic un număr de nu mai puțin 14 cercetători științifici importanți care au scris despre represiunea comunistă și despre Gulag, arătând cât se poate de clar că posibila Comisie de cercetare a represiunii comuniste și a Gulagului românesc (pentru prima oară reclamată în acel interviu de Băsescu!), este oricând gata „să funcționeze, avându-i în componență pe majoritatea celor propuși...” Într-un post-scriptum la acel articol, elaborat evident în perioada pregătirii pentru tipar a cărții de față, cu o luciditate dezarmantă, Ruxandra Cesereanu consideră că înființarea de către Traian Băsescu în primăvara anului 2006 a Comisiei însărcinate cu întocmirea Raportului pentru analiza dictaturii comuniste în România a fost poate, printre altele, și reflexul unei reacții orgolioase a președintelui statului la decizia premierului Călin Popescu Tăriceanu de a crea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului! Continuând să militeze cu convingere pentru un proces adevărat al comunismului, și nu unul de fațadă, în articolul Devirusarea României, după ce înregistrează cu satisfacție schimbarea de mentalitate în țară a poziției autorităților privind condamnarea regimului politic de tristă amintire, scriitoarea pare să împărtășească până la un punct scepticismul studenților domniei-sale care „se îndoiesc de asumarea reală a unei asemenea condamnări”, rămasă, din păcate, cum putem constata și noi, să sperăm că doar conjunctural, la nivelul simplelor vorbe. Deosebind lustrația (care „nu vizează decât o îndepărtare administrativă a celui dovedit drept a fi fost membru sau a fi colaborat într-un fel sau altul cu fosta Securitate”) de epurarea practicată de comuniști („care viza o anihilare a individului din societate nu doar din punct de vedere politic, ci și social, profesional ori chiar uman”), Ruxandra Cesereanu pledează pentru necesitatea procesului lustrației care ar trebui să inducă obligatoriu în ordinea noului regim regim politic un profund sens moral: „impurii se cuvin a fi înlăturați pentru a lăsa locul, administrativ, celor necorupți ori incoruptibili și a căror credibilitate este certă”. În ocurență, scriitoarea adaugă: „Căci șantajabilii nu sunt, poate, foarte mulți nici astăzi, la nivelul actualei puteri administrative și politice ori în funcții publice de anvergură (de la mass-media până la domeniul culturii, să spunem), dar nici foarte puțini nu sunt”. De altfel, în articolul Mari români și mici români. Straturile desconspirării, ca și în Vinovăție și sancțiune: penală, lustrală, morală. În țarcul Dosariadei”, Ruxandra Cesereanu stabilește o scară a gradelor de vinovăție și a modurilor în care ar putea fi ele sancționate. „Primii vinovați, de gradul I, sunt ofițerii de Securitate care îi racolau și îi șantajau pe viitorii delatori. Numele lor ar fi primele care ar trebui cunoscute. Urmează apoi trei categorii de turnători. Cei dintâi sunt zeloșii: obedienții față de regim, aceștia s-au considerat «buni români» și poate chiar mai rrromâni, răstălmăcind și maculând patriotismul în manieră ideologică pervertitoare. Urmează fricoșii sau lașii: vulnerabilitatea acestora nimeni nu prea poate să o certifice, întrucât nu este posibil; sigur este că lipsa lor de curaj i-a făcut să fie vinovați ulterior pentru ceea ce au ajuns să facă. Iar în al treilea rând sunt delatorii ajunși în situația respectivă prin șantaj și presiuni. Aceștia sunt cel mai puțin vinovați, dar sunt TOTUȘI vinovați și nu pot fi trecuți cu vederea. Straturile deconspirării în acest sens ar trebui să se petreacă de la cap la coadă și nu invers”.
Legat de lustrație, un subiect predilect în această primă parte a cărții Ruxandrei Cesereanu este pe bună dreptate Proclamația de la Timișoara. În viziunea intelectualului luminat, documentul care a trezit atâtea pasiuni e un testimoniu exemplar pentru o Românie redeșteptată politic, economic și spiritual. Ea s-a constituit de la început ca un puternic reactiv (mai cu seamă, punctul 8, referitor la o necesară purificare etică) la fenomenul de spălare a creierului care izbutise în România; argumente suficiente, consideră eseista, pentru a înțelege de ce Proclamația... a fost adoptată ca textul-program al manifestației-maraton din Piața Universității (22-13 iunie 1990), fenomen de agora, pe de altă parte, căruia R.C. îi este recunoscătoare, întrucât a contribuit, cum o afirmă cinstit, la clarificarea providențială a conștiinței sale morale. În strânsă legătură cu această mărturisire, scriitoarea precizează: „Deocamdată opțiunea mea o constituie modelele etice, și nu cele culturale. (…) România argotică și coruptă de azi nu cred că poate fi salvată neapărat prin cultură, ci prin sensuri morale; în ce mă privește nu caut să mai găsesc o estetică românească, ci o etică”.
Sagace observatoare a metehnelor lumii românești în postcomunism, Ruxandra Cesereanu ordonează în partea a doua a Năravurilor… șase portrete de insectar: Licheua, Lingăul, Impostorul, Furunculul, Animalul și Vaca blondă. Observația exactă, verva satirică și verdictul moral sunt atributele acestor desene în agua forte „din fauna și flora României postcomuniste”. Adăugate ca „fiziologii” la ROMANIILE din partea a patra a cărții, care conține studii de sociologie colectivă privind Mahalaua lingvistică, Mahalaua sentimentală, Mahalaua masculinității și a feminității, Mahalaua vestimentară, Mahalaua arhitecturală, Mahalaua socială, Mahalaua politică, Mahalaua mass-media etc., toate aceste texte vorbesc despre dramatica iubire de țară a unui intelectual care nu-și poate extirpa ori lichida identitatea și care, din acest motiv, nu contenește să poarte aprige bătălii cu România mahalagizată și „țigănizată”. Încă nu mi-am pierdut nădejdea, scrie Ruxandra Cesereanu, „într-o ultimă Românie ceva mai pură decât înaintașele sale. Manifest iritare la misionarismele desuete, la patriotismele lăcrămoase, la patetismele lichefiate care mă scârbesc. România este pentru mine acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989. România este gaura din steag, o rană curățată parțial, fragmentar, relativ”.
Pentru vindecarea unei României ca o rană infectată încă de circa 10.000 de indivizi („foști securiști și oamenii lor de legătură” – potrivit datelor furnizate de Marius Oprea în Moștenitorii Securității – Ruxandra Cesereanu nu contenește, metodic și aplicat, să se războiască cu „industria securistă („Securitatea a fost întotdeauna și exclusiv un instrument de teroare și supraveghere punitivă a populației, fiind aservită complet dictaturii comuniste), a cărei putere de reverberare s-a extins și în postcomunism”. Aducând în discuție și trecând în revistă punctual dezbaterile din cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) care au prilejuit, alături de alte teme, de-a lungul timpului, o fructuoasă abordare a problematicii generațiilor fără memorie, analistul fenomenului consideră că singurul tip de memorie care i-ar face pe tineri să recupereze și să-și asume trecutul recent al țării în care trăiesc ar fi în primul rând o memorie a rezistenței. Numai ea ar putea oferi suportul concret, după părerea sa, pentru ideea de memorie etică. De altminteri, eseista este încredințată că pe lângă o memorie a suferinței există și una „a rezistenței și a supraviețuirii decente ori chiar eroice, în condiții extreme, la limită. Și aici intră, precizează doamna Cesereanu, rezistența în închisori și lagăre, dar mai ales rezistența anticomunistă din munții României (…). Există apoi tot la capitolul memoriei rezistenței, mișcările anticomuniste – atâtea câte au fost, unele doar anticeaușiste, dobândind ulterior o coloratură anticomunistă: mișcarea Goma și greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor minieri din 1987, fenomenul disidenței din 1970 până în 1989; (și) să nu uităm de țăranii revoltați împotriva colectivizării (1948-1962)…” O asemenea memorie, este încredințată Ruxandra Cesereanu, nu are nimic de-a face cu vreun sentiment de revanșă, fiind mai curând purtătoarea unei valori terapeutice.
Scrise lucid și angajant, textele de atitudine ale Ruxandrei Cesereanu din Năravuri românești luminează varii aspecte rămase fără răspuns, din cauza vremurilor, în cărțile sale de atitudine anterioare, cum ar fi, spre exemplu, Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste sau Imaginarul violent al românilor. Ceea ce, departe de a constitui un moment de respiro și de relaxare a forțelor spirituale ale intelectualului militant, trădează, mai curând, preocuparea majoră a unui împătimit și a unui obsedat de această țară.
Altminteri, o grijulie iubitoare a exactității și nuanțelor de situare, scriitoarea declară că nu reneagă Bucureștiul: „îl detest din când în când, spune domnia sa, pentru grobianism, mahalagism și miticism: îl admir pentru curajoșii din 21 decembrie 1989 și mai ales pentru frumoșii nebuni protestatari din Piața Universității, din 1990. Există câteva locuri unde mă simt relaxată în București: Mănăstirea Antim, deja pomenita Piață U (cum îmi place să-i spun) sau parcul Cișmigiu (...)”. În anii optzeci ai secolului încheiat am locuit eu însumi temporar în Ardeal unde, cu mai multe ocazii, m-am nimerit aproape de Domițian Cesereanu, ardelean get- beget, părintele Ruxandrei, persoană cu multiple responsabilități în redacția revistei Tribuna la vremea aceea. E un bun motiv, printre altele, la urma-urmei, să înțeleg mândria afirmării tranșante a apartenenței doamnei Cesereanu la acest spațiu cu efect psihic terapeutic pentru domnia sa.
Întâmplarea a făcut să o citesc pe Ruxandra Cesereanu mai înainte de toate ca poetă. Am și scris la începutul anilor două mii despre Veneția cu vene violete, o superbă plachetă – realizată, îmi părea atunci, după tehnica „înnoită” a expunerii vechilor veduta (!) – despre misterul și menirea curtezanelor în relevarea naturii foarte complexe a raporturilor dintre femei și bărbat. Mi-a plăcut însă în mod deosebit, recunosc, Kore-Persefona, volumul de poeme al Ruxandrei din 2004, amintind ca amplitudine a trăirii existențiale de universul poeților greci moderni. În treacăt fie spus, despre experimentul de lux Submarinul iertat, poem-carte scris în colaborare cu Andrei Codrescu și recent premiat de Radio România Cultural, nu vorbesc, fiindcă nici măcar pe Internet nu e de văzut! Descoperind în bibliotecă încântat și volumul de poezii ale debutului din 1983 (Zona vie), mă hazardez să spun că Ruxandra Cesereanu este, cel puțin pentru mine, înainte de orice, poet... Un poet care, până la un punct, e scris și poate fi regăsit interstițial și în materia așa-zis mai cuminte a prozelor sale.
Citind mai în urmă epica foarte ambițioasă a Ruxandrei Cesereanu, care trădează aproape abrupt moduri dar și tehnici extrem de personalizate de exorcizare a spaimelor și traumelor existențiale, aș putea să spun că descopăr cu mare uimire un autor care aparține, mai curând, ca temperament și chiar ca psihologie de creație, spațiului valah decât celui ardelenesc... Livrești până la saturație și deloc cuminți, ca să zic așa, „poveștile” din Nebulon (2005) își trag seva din ceea ce într-o ficțiune cu Salvador Dali autoarea numește „cretinismul creator” al marelui geniu (pe care se străduiește să și-l facă empatic) în stare să învingă „vremurile cretine pe care le trăia”. Viserărie onirică, așadar, imaginar, dereglare a simțurilor, absurd, deconstrucție modern-posmodernă a miturilor, somatizare excesivă a schizoidiei trupului, a minții și a sufletului, rezultanta texturii prozelor din acest volum al Ruxandrei Cesereanu creează în cititorul specializat tentația greu de înfrânat a unei lecturi metafictive cu multiple posibilități de relată la toate nivelurile grundului cultural. Ceea ce, dacă reușim să ne învingem pudibonderiile, prejudecățile și propriile fantasme ale unor așteptări mai mult sau mai puțin înșelate (!) ori contrazise, nu e puțin lucru. Nu e puțin deloc, chiar! De aici ar trebui cercetată și ultima carte de proză (2007) a doamnei Cesereanu, atât de hulitul opus despre Nașterea dorințelor lichide, intitulat în faza de atelier Atingerea.
S-a spus grăbit despre această carte, al cărei titlu e inspirat de un tablou al lui Dali aflat în Muzeul Guggenheim, că ar fi o replică la De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. Nimic mai exagerat, chiar dacă autoarea însăși a alimentat involuntar această apropiere vorbind despre ea ca despre o „carte despre bărbați, despre lumea trupurilor și sufletelor noastre, despre gândurile, poftele și plăcerile, dar și frustrările ori neplăcerile lor...”. Nașterea dorințelor lichide este fără exagerare un text monstruos, împingând linia experimentului din Tricephalos (roman, 2002) și Nebulon până la ultimele consecințe. Spaima de moarte de care nu scăpăm nici o clipă aici pe pământ este speculată și metamorfozată prozastic de autoare într-un fascinus (Houlebeck) textual erect de un, să-i zic, erotism voluptuos exorcizator, nu lipsit poate tocmai din această cauză de orice propedeutică. Deși, mai nou (e un film pe ecrane care relansează butada ca pe o descoperire de ultimă oră!), se consideră că „toți bărbații sunt la fel” (dar nu aceasta era și filosofia lui Don Juan, cu referire, de această dată, la cele mile tre femei avute numai în Spania?), Ruxandra Cesereanu creează fantasma a 107 (!) bărbați într-unul singur – bărbatul suprem – „El era un bărbat...”. Golemul erotic, sexist și libertin, nu?, astfel obținut explorează într-o autoficțiune ce pare a cliva la infinit o bogată cultură a corporalității ce își are miza în sine, de această dată, după părerea mea, indiferent că întreaga poveste va fi fiind gândită și ca o golgotă menită, odată urcată, cu sau fără ezitări, să reînvie duhul sufletului dezabuzat sau poate chiar pierdut pe întortocheatele cărări ale refulării livrești...
Ruxandra Cesereanu a reclamat nu o dată tentația criticii literare de a-i discuta sectar opera. Ruperea în poetă, prozatoare, eseistă mă schizofrenizează, spunea ea într-un interviu. Pe de altă parte, a pretins mereu un distinguo și și-a delimitat cu atenție atitudinea civică (a unui narator rațional) de cea creatoare… Invocăm la rându-ne aceste exigențe ale cuprinderii și definirii statutului creator al autoarei pentru a motiva într-un fel lunga „introducere” la cronica de față dedicată de fapt, cum cititorul poate va fi înțeles din capul locului, volumului de „texte de atitudine” deja pomenit, intitulat Năravuri românești, și pe care nu-l puteam comenta fără a aminti și a sublinia, fie și en passant, meritele creatorului de ficțiuni... Volumul Năravuri românești se aliniază – deși, mai curând, culegere destul de compozită de articole, nu a fost gândit de la început de sine stătător (de unde și problemele de clivaj) – unui gen de scriere aparținând publicisticii militante, inventat și frecventat printre alții în spațiul românesc de Andrei Pleșu (Comedii la porțile Orientului), Gabriel Liiceanu (seria Despre minciună; Despre ură, Despre seducție), H.R. Patapievici (Politice, Despre idei&blocaje)... Luări de poziție și eseuri de mentalitate, textele din actuala culegere au fost publicate între 2003-2006 în revista 22, ori Cotidianul, România liberă, Suplimentul de cultură și Cuvântul. Greu, așadar, de urmărit și cuprins integral chiar și de cititorul cu teancul de tăieturi de presă pe masă...
Se știe, fiind de notorietate publică, amănuntul că Ruxandra Cesereanu, binecunoscută cercetătoare a gulagului românesc (Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, 1998; Tortura politică în secolul XX, 2001; Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții, 2004), mesager voluntar a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România în strângerea de semnături pentru declanșarea „Procesului comunismului”, a fost cooptată (cât se poate de îndreptățit, adaug) în Comisia Prezidențială, care a redactat Raportul final de analiză a dictaturii comuniste, în baza căruia președintele Traian Băsescu a rostit în fața camerelor reunite ale Parlamentului, în 18 decembrie 2006, discursul de condamnare a comunismului. Militantă neobosită pentru analiza științifică și înfierarea morală a multiplelor fațete ale dictaturii comuniste din România, Ruxandra Cesereanu își poate aroga fără nici un fel de rezerve meritul de a-l fi determinat, pur și simplu, alături de alți intelectuali de elită, pe președintele Băsescu să ia decizia de constituire a pomenitei Comisii de Cercetare a Gulagului românesc (în formularea R.C.). Partea I a cărții, aproape 100 de pagini, e constituită din luările de poziție în presă ale universitarului, publicistului și scriitorului Ruxandra Cesereanu, în special din perioada 2003-2006, pe tema „procesului comunismului”, două dintre ele adresându-se fără ocolișuri, ba chiar cu incisive accente polemice, președintelui în exercițiu al României, Traian Băsescu, cel care în campania electorală pentru prezidențiale din 2004 promisese marea cu sarea românilor. În Mere ale discordiei, metafore, simboluri, pe un ton inflexibil și tăios, Ruxandra Cesereanu deplângea, „ignoranța și lipsa de apetit etic” ale lui Traian Băsescu, ieșite la iveală chiar din primele zile de după instalarea la Cotroceni, deși în opinia generală trecea drept „un președinte mai potrivit pentru România decât predecesorii săi”. În articol se semnalează faptul că Traian Băsescu nu întrezărea atunci ideea de revoluție interioară care ar fi trebuit inițiată în România, cum cerea Proclamația de la Timișoara, imediat după prăbușirea regimului Ceaușescu și care, resuscitată prin condamnarea oficială a comunismului, ca gest măcar simbolic, în perspectiva intrării României în Europa, ar fi putut conduce cu siguranță la coagularea energiilor moral-volitive ale nației. „Domnul Băsescu, scrie R.C., ar mai trebui să aibă în vedere și altceva: cu cât ezită sau refuză să condamne comunismul, cu atât foști membri ai aparatului de represiune din România comunistă ies la iveală în mass-media și nu numai, cu o insolență sfidătoare, simțindu-se protejați de absența unei reacții etice la nivel de instituție oficială, astăzi, în România. Dau aici doar cazul generalului Pleșiță, dar mai sunt destule altele. La fel s-a întâmplat cu Alexandru Drăghici și cu Alexandru Nicolski, doi capi ai represiunii de tip comunist, care, menajați în timpul primului regim Iliescu, au reușit să se sustragă justiției”. În Ce știe și ce nu știe președintele Băsescu despre gulagul românesc, sub pretextul „eflorării” prestației președintelui din interviul luat de Rodica Palade în vara anului 2005 și publicat în revista 22, Ruxandra Cesereanu, după ce realizează o fiziologie deloc convențională a șefului statului („Traian Băsescu este un președinte voluntarist și cu morgă virilă politic: are chiar un «killer instinct» în a demonstra că este un președinte vizibil pentru România. Se comportă adeseori dur, sau, dimpotrivă, glumeț, evită capcanele ziariștilor sau le expediază cu destulă insolență”), rostește câteva adevăruri irefutabile menite să-i de frisoane și să-l trezească pe omul politic numărul unu al românilor. „Președintele Băsescu, scrie R.C., nu a fost niciodată să viziteze Memorialul de la Sighet. Or, el ar trebui să facă acest gest întrucât a promis să facă mai mult decât predecesorii săi pentru poporul român, atât la nivel politic, cât și la nivel etic. Ar fi suficient să viziteze doar holul cu hărți din Memorialul de la Sighet (...) pentru a se convinge de existența Gulagului românesc”. Pe de altă parte, la observația președintelui făcută în interviul respectiv cum că pentru recunoașterea represiunii comuniste din perioada 1944-1989 de către actuala președinție ar trebui probe științifice, lucrări cum Cartea neagră a comunismului sau Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu fiind acuzate de președinte în intervenția respectivă de subiectivism, sau etichetate că ar fi doar literatură, R.C. admite, pe același ton apăsat, „că președintele nu știe, probabil, că atât Stephane Courtois (coordonatorul Cărții Negre a Comunismului), cât și Vladimir Tismăneanu sunt cercetători recunoscuți de comunitatea științifică internațională, așa încât ei trebuie concepuți în calitatea lor de experți în domeniu”. Constatând că președintele făcea confuzie între memorialistica de detenție (a foștilor deținuți politici) și studiile științifice despre Gulag, R.C. trece în revistă, înșirându-i omului politic un număr de nu mai puțin 14 cercetători științifici importanți care au scris despre represiunea comunistă și despre Gulag, arătând cât se poate de clar că posibila Comisie de cercetare a represiunii comuniste și a Gulagului românesc (pentru prima oară reclamată în acel interviu de Băsescu!), este oricând gata „să funcționeze, avându-i în componență pe majoritatea celor propuși...” Într-un post-scriptum la acel articol, elaborat evident în perioada pregătirii pentru tipar a cărții de față, cu o luciditate dezarmantă, Ruxandra Cesereanu consideră că înființarea de către Traian Băsescu în primăvara anului 2006 a Comisiei însărcinate cu întocmirea Raportului pentru analiza dictaturii comuniste în România a fost poate, printre altele, și reflexul unei reacții orgolioase a președintelui statului la decizia premierului Călin Popescu Tăriceanu de a crea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului! Continuând să militeze cu convingere pentru un proces adevărat al comunismului, și nu unul de fațadă, în articolul Devirusarea României, după ce înregistrează cu satisfacție schimbarea de mentalitate în țară a poziției autorităților privind condamnarea regimului politic de tristă amintire, scriitoarea pare să împărtășească până la un punct scepticismul studenților domniei-sale care „se îndoiesc de asumarea reală a unei asemenea condamnări”, rămasă, din păcate, cum putem constata și noi, să sperăm că doar conjunctural, la nivelul simplelor vorbe. Deosebind lustrația (care „nu vizează decât o îndepărtare administrativă a celui dovedit drept a fi fost membru sau a fi colaborat într-un fel sau altul cu fosta Securitate”) de epurarea practicată de comuniști („care viza o anihilare a individului din societate nu doar din punct de vedere politic, ci și social, profesional ori chiar uman”), Ruxandra Cesereanu pledează pentru necesitatea procesului lustrației care ar trebui să inducă obligatoriu în ordinea noului regim regim politic un profund sens moral: „impurii se cuvin a fi înlăturați pentru a lăsa locul, administrativ, celor necorupți ori incoruptibili și a căror credibilitate este certă”. În ocurență, scriitoarea adaugă: „Căci șantajabilii nu sunt, poate, foarte mulți nici astăzi, la nivelul actualei puteri administrative și politice ori în funcții publice de anvergură (de la mass-media până la domeniul culturii, să spunem), dar nici foarte puțini nu sunt”. De altfel, în articolul Mari români și mici români. Straturile desconspirării, ca și în Vinovăție și sancțiune: penală, lustrală, morală. În țarcul Dosariadei”, Ruxandra Cesereanu stabilește o scară a gradelor de vinovăție și a modurilor în care ar putea fi ele sancționate. „Primii vinovați, de gradul I, sunt ofițerii de Securitate care îi racolau și îi șantajau pe viitorii delatori. Numele lor ar fi primele care ar trebui cunoscute. Urmează apoi trei categorii de turnători. Cei dintâi sunt zeloșii: obedienții față de regim, aceștia s-au considerat «buni români» și poate chiar mai rrromâni, răstălmăcind și maculând patriotismul în manieră ideologică pervertitoare. Urmează fricoșii sau lașii: vulnerabilitatea acestora nimeni nu prea poate să o certifice, întrucât nu este posibil; sigur este că lipsa lor de curaj i-a făcut să fie vinovați ulterior pentru ceea ce au ajuns să facă. Iar în al treilea rând sunt delatorii ajunși în situația respectivă prin șantaj și presiuni. Aceștia sunt cel mai puțin vinovați, dar sunt TOTUȘI vinovați și nu pot fi trecuți cu vederea. Straturile deconspirării în acest sens ar trebui să se petreacă de la cap la coadă și nu invers”.
Legat de lustrație, un subiect predilect în această primă parte a cărții Ruxandrei Cesereanu este pe bună dreptate Proclamația de la Timișoara. În viziunea intelectualului luminat, documentul care a trezit atâtea pasiuni e un testimoniu exemplar pentru o Românie redeșteptată politic, economic și spiritual. Ea s-a constituit de la început ca un puternic reactiv (mai cu seamă, punctul 8, referitor la o necesară purificare etică) la fenomenul de spălare a creierului care izbutise în România; argumente suficiente, consideră eseista, pentru a înțelege de ce Proclamația... a fost adoptată ca textul-program al manifestației-maraton din Piața Universității (22-13 iunie 1990), fenomen de agora, pe de altă parte, căruia R.C. îi este recunoscătoare, întrucât a contribuit, cum o afirmă cinstit, la clarificarea providențială a conștiinței sale morale. În strânsă legătură cu această mărturisire, scriitoarea precizează: „Deocamdată opțiunea mea o constituie modelele etice, și nu cele culturale. (…) România argotică și coruptă de azi nu cred că poate fi salvată neapărat prin cultură, ci prin sensuri morale; în ce mă privește nu caut să mai găsesc o estetică românească, ci o etică”.
Sagace observatoare a metehnelor lumii românești în postcomunism, Ruxandra Cesereanu ordonează în partea a doua a Năravurilor… șase portrete de insectar: Licheua, Lingăul, Impostorul, Furunculul, Animalul și Vaca blondă. Observația exactă, verva satirică și verdictul moral sunt atributele acestor desene în agua forte „din fauna și flora României postcomuniste”. Adăugate ca „fiziologii” la ROMANIILE din partea a patra a cărții, care conține studii de sociologie colectivă privind Mahalaua lingvistică, Mahalaua sentimentală, Mahalaua masculinității și a feminității, Mahalaua vestimentară, Mahalaua arhitecturală, Mahalaua socială, Mahalaua politică, Mahalaua mass-media etc., toate aceste texte vorbesc despre dramatica iubire de țară a unui intelectual care nu-și poate extirpa ori lichida identitatea și care, din acest motiv, nu contenește să poarte aprige bătălii cu România mahalagizată și „țigănizată”. Încă nu mi-am pierdut nădejdea, scrie Ruxandra Cesereanu, „într-o ultimă Românie ceva mai pură decât înaintașele sale. Manifest iritare la misionarismele desuete, la patriotismele lăcrămoase, la patetismele lichefiate care mă scârbesc. România este pentru mine acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989. România este gaura din steag, o rană curățată parțial, fragmentar, relativ”.
Pentru vindecarea unei României ca o rană infectată încă de circa 10.000 de indivizi („foști securiști și oamenii lor de legătură” – potrivit datelor furnizate de Marius Oprea în Moștenitorii Securității – Ruxandra Cesereanu nu contenește, metodic și aplicat, să se războiască cu „industria securistă („Securitatea a fost întotdeauna și exclusiv un instrument de teroare și supraveghere punitivă a populației, fiind aservită complet dictaturii comuniste), a cărei putere de reverberare s-a extins și în postcomunism”. Aducând în discuție și trecând în revistă punctual dezbaterile din cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (de la Cluj) care au prilejuit, alături de alte teme, de-a lungul timpului, o fructuoasă abordare a problematicii generațiilor fără memorie, analistul fenomenului consideră că singurul tip de memorie care i-ar face pe tineri să recupereze și să-și asume trecutul recent al țării în care trăiesc ar fi în primul rând o memorie a rezistenței. Numai ea ar putea oferi suportul concret, după părerea sa, pentru ideea de memorie etică. De altminteri, eseista este încredințată că pe lângă o memorie a suferinței există și una „a rezistenței și a supraviețuirii decente ori chiar eroice, în condiții extreme, la limită. Și aici intră, precizează doamna Cesereanu, rezistența în închisori și lagăre, dar mai ales rezistența anticomunistă din munții României (…). Există apoi tot la capitolul memoriei rezistenței, mișcările anticomuniste – atâtea câte au fost, unele doar anticeaușiste, dobândind ulterior o coloratură anticomunistă: mișcarea Goma și greva minerilor din 1977, revolta muncitorilor minieri din 1987, fenomenul disidenței din 1970 până în 1989; (și) să nu uităm de țăranii revoltați împotriva colectivizării (1948-1962)…” O asemenea memorie, este încredințată Ruxandra Cesereanu, nu are nimic de-a face cu vreun sentiment de revanșă, fiind mai curând purtătoarea unei valori terapeutice.
O memorie legată de ideea de sacrificiu în România (care „ar trebui să existe” după părerea eseistei, și la care subscriem fără rezerve) este necesar să fie transmisă mai departe. „Ca memoria etică să fie materializată și asumată de către tineri, scrie R.C. în articolul Etică și memorie din finalul capitolului trei al Năravuri(lor) românești, ar fi necesar ca ei să fie familiarizați măcar minimal, încă de pe băncile liceului, cu istoria comunismului românesc și a acțiunilor sale abominabile. Programa școlară ar trebui să prevadă, fără să perturbe alte teme ale istoriei României, măcar vreo patru ore de predare legate de Gulagul românesc și de periodizarea comunismului. Totul depinde, în acest sens, de Ministerul Educației, dar și de mentalitatea publică în România”. Odată cu discursul de condamnare a comunismului rostit de președintele Băsescu în Parlamentul României în 18 decembrie 2006, acest document a devenit în sine, subliniază R.C. în articolul Certificatul de deces al comunismului, un act legislativ care a punctat câteva chestiuni esențiale: „înființarea la București a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România, adoptarea Raportului final în scop didactic, pentru realizarea unui manual despre dictatura comunistă din România; modificarea legislației restrictive privind accesul la arhivele legate de perioada comunistă; stabilirea unei zile de comemorare a victimelor represiunii și terorii comuniste”.
Scrise lucid și angajant, textele de atitudine ale Ruxandrei Cesereanu din Năravuri românești luminează varii aspecte rămase fără răspuns, din cauza vremurilor, în cărțile sale de atitudine anterioare, cum ar fi, spre exemplu, Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste sau Imaginarul violent al românilor. Ceea ce, departe de a constitui un moment de respiro și de relaxare a forțelor spirituale ale intelectualului militant, trădează, mai curând, preocuparea majoră a unui împătimit și a unui obsedat de această țară.
Articol publicat în Revista "Argeș" din mai, 2008
