Creation Category:
Am remarcat, de visu, încă de acum zece, doisprezece ani, calitățile scrisului foarte îngrijit, nervos-temperat și generos-nutritiv al tânărului H.R. Patapievici, un nume nou pe atunci în publicistica literară și de idei. In mai multe convorbiri cu Alexandru George din acea vreme, pe când tânărul nu avea monstruoasa biografie media de astăzi, am aflat despre Patapievici că era de formație fizician, foarte citit în varii domenii și bun cunoscător al limbii germane… Ca și mine, Alexandru George îi aprecia quantumul intelectiv și ideologic, deși „omul” ne lăsa amândurora impresia unei variabile intelectuale greu de fixat. Anii au trecut și H.R. Patapievici a ajuns unul dintre cei mai reputați (dar și mai controversați) gânditori pe care îi are România în chestiuni de ontologie definitorie, precum condiția și statutul omului, culturii și civilizației contemporane, pentru a încercui un domeniu tematic dintre cele câteva ilustrate cu brio de gânditor.
Cartea sa cea mai importantă, cum s-a apreciat, Omul recent, a stârnit polemici și controverse – cu o vorbă dragă lui – inubliabile. Prieteni puternici și adversari temuți (dar nu de adversarii de idei se teme H.R.!) i-au forfecat cu metodă, dar și la întâmplare sau pur și simplu lăutărește, cum s-a nimerit, expresia nu o dată dură și tocmai de aceea iritantă a unor formulări menite a fixa, într-un context mai larg, notele fundamentale ale unei încercări de diagnoză privind, între altele, multele defecte ale omului profilat pe fundalul unei modernități care și-a ieșit din propria ne-măsură.
Ca un blestem al tipului rudimentar de om descris de eseist, l-am văzut cu o strângere de inimă pe H.R. Patapievici, alături de Liiceanu și Pleșu, gata să se încaiere cu Vadim Tudor în ședința Camerelor reunite pentru condamnarea comunismului. Am privit, m-a durut și am rămas contrazis (dar l-am și invidiat sincer în interiorul aurei de superb franctiror romantic, aplaudându-l sincer pentru tăria de caracter !) de faptul că un om de ambitusul și fervoarea sa spirituală e nevoit la începutul secolului XXI să sară la bătaie în public pentru a apăra dreptul inprescriptibil la adevăr și acțiune practică a nației sale pentru emancipare și primenire morală, după amar de vreme (18 ani !) de la așa-zisa revoluție.
Un călător ideal poposit în România culturală a ultimilor decenii, scrie H.R.Patapievici în capitolul Situația de fapt (o adevărată intervenție pe cord deschis), „ar observa că la noi cărțile originale nu suscită discuții, școlile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forța convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile și stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competențele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputații, iar mersul ideilor este un povârniș al elanurilor avortate. (…)
Potrivit acestor autori (Titu Maiorescu, B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Ioan Petru Culianu, n.n.), într-un fel sau altul cultura română este o cultură de mâna a doua, captivă unor mecanisme care o fac să funcționeze fie ca o cultură a formelor fără fond, fie ca una a fondurilor fără forme și care pare să fie condamnată să oscileze infertil între două forme de servilism: servilismul unei sincronizări care nu anulează și servilismul unei izolări care ne malformează. (…) Cu toate acestea, România este departe de a fi un deșert cultural, apreciază Patapievici. Dimpotrivă, din punctul de vedere al valorilor care apar în cuprinsul ei, este, ca toate culturile vii, asemenea unei grădini. Dar e o gădină paradoxală, în care își ating înflorirea deplină numai florile cultivate la îndemnul și cu grija altora, din afară. Cultura română e o grădină care lâncezește fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni și care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali. (…) Pardoxul mediului cultural românesc este că deși produce valori, nu e capabil să le asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală. Pe valori, mediul cultural românesc le creează, dar nu le cultivă decât la nivel parohial de întreținere, nu la dimensiunea universală pe care, poate, în unele cazuri, ar merita-o”.
Vorbind la lansare, Gabriel Liiceanu găsea că Despre idei & blocaje „este o carte care ne privește direct, dar nu ca indivizi, ci ca ființă colectivă culturală”, iar Andrei Pleșu își exprima convingerea că volumul va marca începutul unei necesare dezbateri, întrucât are meritul de a încerca să definească onest o boală cronică.
Este desigur prematur să tragem acum o concluzie, putem însă observa că nu sunt mulți nici specialiștii și nici literații care s-au învrednicit să trateze cu atenție cartea și problematica ei. Am citit în schimb cronici care pur și simplu s-au legat de calitatea tușului cu care este imprimată litera opusului (!) ; cele mai multe intervenții, din câte am frunzărit noi, se opresc cel mai adesea cu analiza la compoziția considerată poate pe drept cuvânt hibridă a articulațiilor întregului, deplângând statutul eteroclit conferit acestuia de „anexele” lipite eseului. Pentru a lămuri cititorul voi spune că Patapievici, așa cum o afirmă fără rezerve în Argument-ul inițial, dar mai ales în „Anexa I”, deplin lămuritoare (Cum a fost (și din ce este) alcătuit textul de față) combină eseul din 1996, deja amintit aici, cu alte texte scrise în aceeași perioadă, însă, deși textul de bază este complet rescris („din motive de actualizare stilistică și clarificare conceptuală”, zice domnia sa – și ce motiv aș avea să nu-l cred din moment ce aspectul ăsta se poate lesne verifica iar eu care am facut-o pot să confirm!), argumentele rămân în general neschimbate. În ocurență, altfel, faptul imputat lui Patapievici de unii exegeți și anume că apelează prea des în cartea de care discutăm la „idei anterioare” (imperativul culturii generale, piața ideilor), departe de a se constitui într-o vină de fond, demonstrează mai curând un proces de cristalizare și creștere a unor convingeri, idei și argumente operaționale precum și imbricarea și legato-ul de adâncime fertil dintre ele atestat peste tot cum și este normal în cățile având același nutriment speculativ. Paginile 156-158, de altfel, stau la dispoziția cititorului cu o minuțioasă situație a mișcării scrierii, rescrierii, prelucrării ori modificării unor texte („rastofilării” lor au spus unii binevoitori!) în coagulatul superior din Despre idei & blocaje.
Pentru nivelul de mahala culturală (anticipat de Liiceanu) al „dezbaterii” publice de până acum a cărții și ideilor lui H.R. Patapievici aș remarca în treacăt aici faptul aproape incredibil al denaturării grotești, în discursul grupurilor amorsate de invidie sau ură, a însăși conceptului de cultură generală cu care operează eseistul, expediat de unii cu suverană neghiobie sau involuntară uitare de sine direct în coșul, atenție! procesului vernacular al aculturației, culturii proletare ori culturii de opinie generală(!?). „Trimitere” care nu este nici măcar prin reducere la absurd în chestie, întrucât numai un neavenit poate să facă o apropiere între cultura de masă ori proletară la care trudea din greu propaganda regimului comunist și mediul natural al unei societății amprentată și irigată de o cultură generală de sorginte umanistă despre care vorbește, în fond, explicit Patapievici.
Apeciind într-o dezvoltare argumentativă strânsă că despre o cultură sănătoasă se poate vorbi doar atunci când ea realizează pe piața ideilor un transfer firesc între nivelul grundului general și specificul tehnic al ideilor speciale, H.R. Patapievici nu are nici o îndoială că modelul cultural românesc se bazează pe „separarea și non-comunicarea dintre cultura generală și culturile de specialitate”. Gânditorul numește „culturalism” tendința evidentă și incapacitatea mediului cultural autohton de a păstra pe piața de idei specificul tehnic al ideilor speciale, angrenate și nivelate totdeauna, aproape fatal, la nivelul ideilor generale. Eseistul analizează cu finețe consecințele acestui statut „culturalizant” greu de negat al culturii române, din care derivă, după părerea sa, un tip dominant de cultură participativă auto-suficientă („pentru care totul, s.a., cade sub categoria binelui și a frumosului”), un mediu din care publicul rămâne mai curând cu stări de conștiință și cu emoții, decât cu informații, cunoștințe și structuri argumentative ori chiar teorii, atribute ale culturii speciale...
Pentru H.R. Patapievici, un asemenea tip dominant de cultură(cea generală), în ciuda „emoției „ce caracterizează principalul ei element de schimb, nu trebuie privit și nici tratat cu superioritate, întrucât pe piața de idei, în permanență – o afirmă undeva eseistul –, ideile generale degajă o irepresibilă nevoie de întâlnire cu limbajul argumentativ și gândirea critic-disociativă a culturii ideilor de specialitate, pentru care, subliniază într-un context mai larg al discuției gânditorul, există numai adevăr și fals. O dicotomie păguboasă pare a separa astăzi mai peste tot în lume cultura generală specifică culturilor care nu au cunoscut și nu au fost confruntate cu revoluția științifică și industrială și cultura țărilor care au parcurs și sunt caracterizate în plan socio-cultural de o precisă diviziune a muncii. Idealul oricărei culturi pare să spună în interstițiile textului H.R. Patapievici este ceea ce el numește cultura bine rânduită, un mediu de cultură vital capabil să țină laolaltă și să asigure echilibrul schimbului de idei dintre cultura generală și culturile de specialitate.
Revenind în spațiul românesc, caracterizat de hegemonia culturii generale și un standard foarte scăzut al circulației și transferului la acest palier al ideilor de specialitate, autorul eseului Despre idei... consideră că această anomalie se datorește în principal unei triple lipse, citez: culturii noastre înțelese în modul cel mai general, îi lipsește o piață a ideilor; îi lipsește o dosebire funcțională între idei generale și idei speciale; îi lipsesc tradițiile de cercetare viabile, născute spontan și consolidate prin succese proprii. Lipsa unei piețe de idei, se subliniază în carte, se datorează, „prin forța lucrurilor”, cu o caracterizare plastică a gânditorului român, ilustrată de un proverb sarcastic („țara mică, valori multe”), numărului de specialiști într-un domeniu „care nu depășesc pragul critic de la care începând opiniile emise să se poată dezvolta în avalanșă, iar activitatea mediului intelectual să devină atât de bogată, încât să poată funcționa într-un regim de auto-întreținere”. O piață serioasă și echilibrată a schimbului intelectual nu a existat pe cât se pare niciodată în vremea din urmă la noi, întrucât aici, nu o dată, o carte e ignorată deliberat, răstălmăcită, scoasă în afara dezbaterilor și a dialogului de pe piață. Aproape cincizeci de ani de comunism, pe de altă parte, a creat un surogat de piață a ideilor, semi-clandestină și supravegheată, unde ideile schimbate între oamenii cultivați s-au consumat mai ales în spații private, cu excepția poate a celui administrat de critica literară. Dacă în comunism, pâna la urmă, existența unei piețe a ideilor nu era cu putință prin însăși absența oricărui spațiu public liber, adevărul unui potențial spațiu public românesc, condamnat încă și sechelat de falsitatea formelor fără fond, nu poate scăpa, consideră Patapievici după o minuțioasă analiză de caz, necontaminat de falsitate și ipocrizie. „În loc să avem o cultură ecumenică a tuturor valorilor, scrie eseistul pe bună dreptate, în care toate formele de relief să aibă partea lor de recunoștere valorică, iar piscurile să se înscrie într-o geografie plauzibilă, noi cultivăm, îngrijorați și patrioți, numai culmile inaccesibile – de parcă recunoașterea contextului ori a mărimii relative ar scădea nu doar valoarea unei opere, dar, cumva, i-ar știrbi însuși satatutul ontologic.(...)
Concluzionând fără patimă sau încrâncenare că, bun-rău, cât e, spațiul nostru public este impracticabil, întrucât aproape fatal atât dialogul și, cu atât mai mult, polemica degenerază învariabil, eseistul obsevă că nici măcar în politică (unde toată lumea pare pasionată la noi!) nu există un contact intelectual între specialiști și comentatori, fiecare disprețuind pe fiecare. Lipsa oricărui concordat sau schimb de energie pe piața de idei între cultura generală și cea de specialitate conduce la un fenomen cultural imposibil de depolarizat, caracterizat de teribile clivaje. „Lumea culturală, scrie Patapievici, este sfâșiată între provincii istorice, cartele de generație, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, țuțeri de inimă, neo-oportuniști și paleo-oportuniști. Lichelismul de afirmare se luptă pe viață și pe moarte cu oportunismul de lichidare și ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate. Iar printre aceste blocuri beligerante și necomunicante, ducând o viață sărmană, mizerabilă și grea, câțiva singuratici (s.n.)”. Lipsa consensului celor două componente ale culturii ce ar trebui să irige deopotrivă „spiritul public” conduce la grave distorsiuni ale spațiului cultural românesc de a-și identifica, recunoaște și impune valorile.
În capitolul IX și ultimul al cărții sale, punând toate rezultatele analizei și constatările făcute până acum privind sănătatea unei culturi pe seama existenței sau nu a unei bune rânduieli între cele două tipuri de cultură, după ce zăbovește, imaginând un posibil model de scară culturală în care așează în ordine: cultura de masă, cultura jurnalistică, cultura generală, cultura universitară, cultura cercetării fundamentale etc., H.R. Patapievici analizează culturile specializate care, după părerea sa, fără contactul cu grundul general, își pierd umanitatea și înteligibilitatea, găsind că, teoretic, doar modelul de cultură al roții spițate este salvator („buna rânduială a culturii publice, în modelul culturii-roată, ține de vigoarea butucului culturii comune, de tăria și multitudinea spițelor culturilor speciale, dar și de rezistența culturilor interdisciplinare, care se dispun pe talpa roții“). Într-o asemenea viziune, civilizația care preponderent se bazează pe cultura generală este o civilizație condamnată să fie de mâna a doua, iar o cultură supertehnicistă care refuză contactul cu butucul general este o cultură care, într-un fel sau altul, ucide, pentru a prelua un diagnostic heidegger-ian nemărturisit însă de eseistul român care discută însă cam despre același simptom când aduce vorba despre întreruperea marelui lanț al ființei.
În încheierea studiului său, după ce epuizează analiza consecințelor devastatoare ale unei culturi abandonate în Occident „abisului postmodernist al prezentului” (relativismul cu fobia seriosului sau tragicului ; consumismul cu fobia culturii înalt; setea abisală de prezent cu fobia tradiției etc), cu un optimism lucid pe care i l-am apreciat totdeauna, H.R. Patapievici găsește că încercata cultură română mai are un atuu și anume că se situează printre puținele culturi europene care încă mai păstrează un contingent de oameni general educați, care oferă un suport sociologic foarte semnificativ ideii de cultură generală. „Dacă am reuși să scăpăm de minoratul de a fi doar o cultură de cultură generală, fără a deveni ignari ca unii care nu mai au deloc cultură generală, am realiza o performanță remarcabilă”.
Să citim cartea mai întâi și să luăm bine seama la început de An Nou asupra unui semnal de alarmă care ne obligă imperativ să observăm și să înțelegem ce se întâmplă cu noi.
Cartea sa cea mai importantă, cum s-a apreciat, Omul recent, a stârnit polemici și controverse – cu o vorbă dragă lui – inubliabile. Prieteni puternici și adversari temuți (dar nu de adversarii de idei se teme H.R.!) i-au forfecat cu metodă, dar și la întâmplare sau pur și simplu lăutărește, cum s-a nimerit, expresia nu o dată dură și tocmai de aceea iritantă a unor formulări menite a fixa, într-un context mai larg, notele fundamentale ale unei încercări de diagnoză privind, între altele, multele defecte ale omului profilat pe fundalul unei modernități care și-a ieșit din propria ne-măsură.
Ca un blestem al tipului rudimentar de om descris de eseist, l-am văzut cu o strângere de inimă pe H.R. Patapievici, alături de Liiceanu și Pleșu, gata să se încaiere cu Vadim Tudor în ședința Camerelor reunite pentru condamnarea comunismului. Am privit, m-a durut și am rămas contrazis (dar l-am și invidiat sincer în interiorul aurei de superb franctiror romantic, aplaudându-l sincer pentru tăria de caracter !) de faptul că un om de ambitusul și fervoarea sa spirituală e nevoit la începutul secolului XXI să sară la bătaie în public pentru a apăra dreptul inprescriptibil la adevăr și acțiune practică a nației sale pentru emancipare și primenire morală, după amar de vreme (18 ani !) de la așa-zisa revoluție.
Indiscutabil, H.R. Patapievici este unul dintre gânditorii cei mai prezenți pe piața ideilor din ultimii 12 ani. Rare sunt disputele și polemicile intelectuale cu adevărat importante la care el să nu-și fi spus răspicat cuvântul. Natură speculativă fericită, înzestrată cu o dicțiune rară a verbului, el are la maturitate toate atuurile unei voci intelectuale ferme hrănită, deopotrivă, cu argumentele asimilate critic ale celor mai prestigioase și mai noi școli de gândire, dar și cu experiența bunei măsuri practic-endogene a observațiunii, reflecției și judecății felului românesc specific de a fi.
Cartea sa cea mai recentă, Despre idei & blocaje, subintitulată „O modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ceea ce îi lipsește, fără a renunța la ceea ce, în aparență, îi prisosește” Editura Humanitas, 2007, luând ca pretext de plecare, dar și de autoritate, argumentele lui Gabriel Liiceanu din conferința „De ce nu avem o istorie a filozofiei românești?” ( 1996), coroborate cu propriile explicații avansate în volumul-omagiu dedicat de prieteni lui Mihai Sora la 80 de ani( Dialog și libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Sora, Nemira, 1997) și în care tânărul emul observa pe bună dreptate absența receptării de specialitate a filozofiei acestuia ca reflex al incapacitatății pieței culturale românești de a fructifica ideile originale, întrucât, aprecia domnia sa, la noi există un soi de hegemonie a culturii generale, care împiedică formarea unei veritabile piețe a ideilor de specialitate, H.R. Patapievici identifică, analizează și critică, de o parte, metehnele și tarele culturii românești de ieri și de azi, caracterizată de un nedesmințit și aproape exclusiv primat al culturii generale, iar de alta, ironizează „mitul noului sacerdot” și spiritul tehnicizării specific astăzi culturii occidentale, care pare să-și fi întors cu totul fața de la cultura generală, refuzând orice întâlnire între ea și un împlicit, până la un punct, grund obligatoriu.
Un călător ideal poposit în România culturală a ultimilor decenii, scrie H.R.Patapievici în capitolul Situația de fapt (o adevărată intervenție pe cord deschis), „ar observa că la noi cărțile originale nu suscită discuții, școlile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forța convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile și stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competențele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputații, iar mersul ideilor este un povârniș al elanurilor avortate. (…)
Potrivit acestor autori (Titu Maiorescu, B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Ioan Petru Culianu, n.n.), într-un fel sau altul cultura română este o cultură de mâna a doua, captivă unor mecanisme care o fac să funcționeze fie ca o cultură a formelor fără fond, fie ca una a fondurilor fără forme și care pare să fie condamnată să oscileze infertil între două forme de servilism: servilismul unei sincronizări care nu anulează și servilismul unei izolări care ne malformează. (…) Cu toate acestea, România este departe de a fi un deșert cultural, apreciază Patapievici. Dimpotrivă, din punctul de vedere al valorilor care apar în cuprinsul ei, este, ca toate culturile vii, asemenea unei grădini. Dar e o gădină paradoxală, în care își ating înflorirea deplină numai florile cultivate la îndemnul și cu grija altora, din afară. Cultura română e o grădină care lâncezește fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni și care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali. (…) Pardoxul mediului cultural românesc este că deși produce valori, nu e capabil să le asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală. Pe valori, mediul cultural românesc le creează, dar nu le cultivă decât la nivel parohial de întreținere, nu la dimensiunea universală pe care, poate, în unele cazuri, ar merita-o”.
Vorbind la lansare, Gabriel Liiceanu găsea că Despre idei & blocaje „este o carte care ne privește direct, dar nu ca indivizi, ci ca ființă colectivă culturală”, iar Andrei Pleșu își exprima convingerea că volumul va marca începutul unei necesare dezbateri, întrucât are meritul de a încerca să definească onest o boală cronică.
Este desigur prematur să tragem acum o concluzie, putem însă observa că nu sunt mulți nici specialiștii și nici literații care s-au învrednicit să trateze cu atenție cartea și problematica ei. Am citit în schimb cronici care pur și simplu s-au legat de calitatea tușului cu care este imprimată litera opusului (!) ; cele mai multe intervenții, din câte am frunzărit noi, se opresc cel mai adesea cu analiza la compoziția considerată poate pe drept cuvânt hibridă a articulațiilor întregului, deplângând statutul eteroclit conferit acestuia de „anexele” lipite eseului. Pentru a lămuri cititorul voi spune că Patapievici, așa cum o afirmă fără rezerve în Argument-ul inițial, dar mai ales în „Anexa I”, deplin lămuritoare (Cum a fost (și din ce este) alcătuit textul de față) combină eseul din 1996, deja amintit aici, cu alte texte scrise în aceeași perioadă, însă, deși textul de bază este complet rescris („din motive de actualizare stilistică și clarificare conceptuală”, zice domnia sa – și ce motiv aș avea să nu-l cred din moment ce aspectul ăsta se poate lesne verifica iar eu care am facut-o pot să confirm!), argumentele rămân în general neschimbate. În ocurență, altfel, faptul imputat lui Patapievici de unii exegeți și anume că apelează prea des în cartea de care discutăm la „idei anterioare” (imperativul culturii generale, piața ideilor), departe de a se constitui într-o vină de fond, demonstrează mai curând un proces de cristalizare și creștere a unor convingeri, idei și argumente operaționale precum și imbricarea și legato-ul de adâncime fertil dintre ele atestat peste tot cum și este normal în cățile având același nutriment speculativ. Paginile 156-158, de altfel, stau la dispoziția cititorului cu o minuțioasă situație a mișcării scrierii, rescrierii, prelucrării ori modificării unor texte („rastofilării” lor au spus unii binevoitori!) în coagulatul superior din Despre idei & blocaje.
Pentru nivelul de mahala culturală (anticipat de Liiceanu) al „dezbaterii” publice de până acum a cărții și ideilor lui H.R. Patapievici aș remarca în treacăt aici faptul aproape incredibil al denaturării grotești, în discursul grupurilor amorsate de invidie sau ură, a însăși conceptului de cultură generală cu care operează eseistul, expediat de unii cu suverană neghiobie sau involuntară uitare de sine direct în coșul, atenție! procesului vernacular al aculturației, culturii proletare ori culturii de opinie generală(!?). „Trimitere” care nu este nici măcar prin reducere la absurd în chestie, întrucât numai un neavenit poate să facă o apropiere între cultura de masă ori proletară la care trudea din greu propaganda regimului comunist și mediul natural al unei societății amprentată și irigată de o cultură generală de sorginte umanistă despre care vorbește, în fond, explicit Patapievici.
Este cred necesar să precizez indubitabil că H.R.P. nu disprețuiește și nu acordă nicăieri în cartea sa culturii generale un sens peiorativ. Pentru el „cultura română este o cultură în mod fundamental constituită pe tiparul culturii generale. Sub conceptul acestui tip de cultură publică stăm și astăzi, apreciază domnia sa fără nici o ezitare”.Istoric, constată eseistul în urma unei serioase analize de caz, „după 1830, datorită trecerii intelectualilor în conducerea instituțiilor politico-administrative”, spațiul public al culturii române s-a instituționalizat după modelul culturii generale. „Putem să ne dăm seama de acest fapt, scrie el, observând criteriile în funcție de care se mai construiesc (și astăzi, n.n.) reputațiile intelectuale în spațiul nostru public: ideile prețuite sunt cele generale, dexteritățile prizate sunt cele ale intelectualului umanist de tip universal, disciplinele academice care suscită interes sunt cele apte de a ilustra idei generale ale câtorva discipline umaniste canonice – literatură, istorie, filozofie, istoria religiilor. La noi admirat este scriitorul, nu savantul; omul de spirit, nu logicianul. Prețuită este cultura generală, nu specializarea tehnică. Eleganța și virtuozitatea, mai degrabă decât competența și tanacitatea”.
Apeciind într-o dezvoltare argumentativă strânsă că despre o cultură sănătoasă se poate vorbi doar atunci când ea realizează pe piața ideilor un transfer firesc între nivelul grundului general și specificul tehnic al ideilor speciale, H.R. Patapievici nu are nici o îndoială că modelul cultural românesc se bazează pe „separarea și non-comunicarea dintre cultura generală și culturile de specialitate”. Gânditorul numește „culturalism” tendința evidentă și incapacitatea mediului cultural autohton de a păstra pe piața de idei specificul tehnic al ideilor speciale, angrenate și nivelate totdeauna, aproape fatal, la nivelul ideilor generale. Eseistul analizează cu finețe consecințele acestui statut „culturalizant” greu de negat al culturii române, din care derivă, după părerea sa, un tip dominant de cultură participativă auto-suficientă („pentru care totul, s.a., cade sub categoria binelui și a frumosului”), un mediu din care publicul rămâne mai curând cu stări de conștiință și cu emoții, decât cu informații, cunoștințe și structuri argumentative ori chiar teorii, atribute ale culturii speciale...
Pentru H.R. Patapievici, un asemenea tip dominant de cultură(cea generală), în ciuda „emoției „ce caracterizează principalul ei element de schimb, nu trebuie privit și nici tratat cu superioritate, întrucât pe piața de idei, în permanență – o afirmă undeva eseistul –, ideile generale degajă o irepresibilă nevoie de întâlnire cu limbajul argumentativ și gândirea critic-disociativă a culturii ideilor de specialitate, pentru care, subliniază într-un context mai larg al discuției gânditorul, există numai adevăr și fals. O dicotomie păguboasă pare a separa astăzi mai peste tot în lume cultura generală specifică culturilor care nu au cunoscut și nu au fost confruntate cu revoluția științifică și industrială și cultura țărilor care au parcurs și sunt caracterizate în plan socio-cultural de o precisă diviziune a muncii. Idealul oricărei culturi pare să spună în interstițiile textului H.R. Patapievici este ceea ce el numește cultura bine rânduită, un mediu de cultură vital capabil să țină laolaltă și să asigure echilibrul schimbului de idei dintre cultura generală și culturile de specialitate.
Revenind în spațiul românesc, caracterizat de hegemonia culturii generale și un standard foarte scăzut al circulației și transferului la acest palier al ideilor de specialitate, autorul eseului Despre idei... consideră că această anomalie se datorește în principal unei triple lipse, citez: culturii noastre înțelese în modul cel mai general, îi lipsește o piață a ideilor; îi lipsește o dosebire funcțională între idei generale și idei speciale; îi lipsesc tradițiile de cercetare viabile, născute spontan și consolidate prin succese proprii. Lipsa unei piețe de idei, se subliniază în carte, se datorează, „prin forța lucrurilor”, cu o caracterizare plastică a gânditorului român, ilustrată de un proverb sarcastic („țara mică, valori multe”), numărului de specialiști într-un domeniu „care nu depășesc pragul critic de la care începând opiniile emise să se poată dezvolta în avalanșă, iar activitatea mediului intelectual să devină atât de bogată, încât să poată funcționa într-un regim de auto-întreținere”. O piață serioasă și echilibrată a schimbului intelectual nu a existat pe cât se pare niciodată în vremea din urmă la noi, întrucât aici, nu o dată, o carte e ignorată deliberat, răstălmăcită, scoasă în afara dezbaterilor și a dialogului de pe piață. Aproape cincizeci de ani de comunism, pe de altă parte, a creat un surogat de piață a ideilor, semi-clandestină și supravegheată, unde ideile schimbate între oamenii cultivați s-au consumat mai ales în spații private, cu excepția poate a celui administrat de critica literară. Dacă în comunism, pâna la urmă, existența unei piețe a ideilor nu era cu putință prin însăși absența oricărui spațiu public liber, adevărul unui potențial spațiu public românesc, condamnat încă și sechelat de falsitatea formelor fără fond, nu poate scăpa, consideră Patapievici după o minuțioasă analiză de caz, necontaminat de falsitate și ipocrizie. „În loc să avem o cultură ecumenică a tuturor valorilor, scrie eseistul pe bună dreptate, în care toate formele de relief să aibă partea lor de recunoștere valorică, iar piscurile să se înscrie într-o geografie plauzibilă, noi cultivăm, îngrijorați și patrioți, numai culmile inaccesibile – de parcă recunoașterea contextului ori a mărimii relative ar scădea nu doar valoarea unei opere, dar, cumva, i-ar știrbi însuși satatutul ontologic.(...)
Bovarismul cultural, inconsecvența în judecăți, agresivitatea ca substitut de seriozitate, complacerea în relativism, la nivelul vieții, și revendicarea unui absolutism acrimonios, la nivelul «lucrurilor înalte», gruparea în găști(pentru a salva obiectivitatea realității și condițiile comunicării personale), refuzul cooperării, suspiciunea endemică și încă multe altele – toate acestea fac parte din sosul adeseori irespirabil al realității noastre culturale, politice, administrative etc., căruia nu prididim să îi înregistrăm defectele, dar căreia nu pregetăm să îi acceptăm, complice și captivi, îmbrățișarea. (...)
Viața noastră în spațiul publc este o caricatură, pentru că toată complexitatea țesăturii de relații care ne leagă este brutal simplificată de mania noastră de a vedea totul în alb sau negru. Viața noastră culturală, din acest motiv, nu este evolutivă, ci catastrofică; nu este organică, ci convulsivă; nu este dialogală, ci direcționară; nu este consensuală, ci discreționară. Pentru cei mai mulți dintre noi, în spațiul nostru public nu există decât piscuri inexplicabile și, între ele, smârcuri demne de disprețul celor care (bovaric, firește) își imaginează că fac parte din partidul geniilor, când nu fac de fapt decât să chibițeze de pe margine. În special ceea ce ne e imposibil să facem este să purtăm un dialog normal și să angajăm o polemică decentă. Nu știm să avem, altfel spus, o bună cultură a diferendului (s.n.)”.
Concluzionând fără patimă sau încrâncenare că, bun-rău, cât e, spațiul nostru public este impracticabil, întrucât aproape fatal atât dialogul și, cu atât mai mult, polemica degenerază învariabil, eseistul obsevă că nici măcar în politică (unde toată lumea pare pasionată la noi!) nu există un contact intelectual între specialiști și comentatori, fiecare disprețuind pe fiecare. Lipsa oricărui concordat sau schimb de energie pe piața de idei între cultura generală și cea de specialitate conduce la un fenomen cultural imposibil de depolarizat, caracterizat de teribile clivaje. „Lumea culturală, scrie Patapievici, este sfâșiată între provincii istorice, cartele de generație, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, țuțeri de inimă, neo-oportuniști și paleo-oportuniști. Lichelismul de afirmare se luptă pe viață și pe moarte cu oportunismul de lichidare și ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate. Iar printre aceste blocuri beligerante și necomunicante, ducând o viață sărmană, mizerabilă și grea, câțiva singuratici (s.n.)”. Lipsa consensului celor două componente ale culturii ce ar trebui să irige deopotrivă „spiritul public” conduce la grave distorsiuni ale spațiului cultural românesc de a-și identifica, recunoaște și impune valorile.
În capitolul IX și ultimul al cărții sale, punând toate rezultatele analizei și constatările făcute până acum privind sănătatea unei culturi pe seama existenței sau nu a unei bune rânduieli între cele două tipuri de cultură, după ce zăbovește, imaginând un posibil model de scară culturală în care așează în ordine: cultura de masă, cultura jurnalistică, cultura generală, cultura universitară, cultura cercetării fundamentale etc., H.R. Patapievici analizează culturile specializate care, după părerea sa, fără contactul cu grundul general, își pierd umanitatea și înteligibilitatea, găsind că, teoretic, doar modelul de cultură al roții spițate este salvator („buna rânduială a culturii publice, în modelul culturii-roată, ține de vigoarea butucului culturii comune, de tăria și multitudinea spițelor culturilor speciale, dar și de rezistența culturilor interdisciplinare, care se dispun pe talpa roții“). Într-o asemenea viziune, civilizația care preponderent se bazează pe cultura generală este o civilizație condamnată să fie de mâna a doua, iar o cultură supertehnicistă care refuză contactul cu butucul general este o cultură care, într-un fel sau altul, ucide, pentru a prelua un diagnostic heidegger-ian nemărturisit însă de eseistul român care discută însă cam despre același simptom când aduce vorba despre întreruperea marelui lanț al ființei.
În încheierea studiului său, după ce epuizează analiza consecințelor devastatoare ale unei culturi abandonate în Occident „abisului postmodernist al prezentului” (relativismul cu fobia seriosului sau tragicului ; consumismul cu fobia culturii înalt; setea abisală de prezent cu fobia tradiției etc), cu un optimism lucid pe care i l-am apreciat totdeauna, H.R. Patapievici găsește că încercata cultură română mai are un atuu și anume că se situează printre puținele culturi europene care încă mai păstrează un contingent de oameni general educați, care oferă un suport sociologic foarte semnificativ ideii de cultură generală. „Dacă am reuși să scăpăm de minoratul de a fi doar o cultură de cultură generală, fără a deveni ignari ca unii care nu mai au deloc cultură generală, am realiza o performanță remarcabilă”.
Să citim cartea mai întâi și să luăm bine seama la început de An Nou asupra unui semnal de alarmă care ne obligă imperativ să observăm și să înțelegem ce se întâmplă cu noi.
Articol publicat în ARGES, nr 1 , 2008
