ESSAY

1 Poésie et piano au "Flo des Mots", par Pierre Mamier

Creation Category: 

De la poésie. Encore, direz-vous, oui mais, avec de la musique, qui se marie toujours aussi bien avec elle. Cela se passe à Sète ce vendredi soir 3 avril, à 20h, à la librairie-cave à vins « le Flo des Mots », 6, quai Suquet.

Voilà un établissment, de création récente, animé avec la plus grande réussite, par Katia et Marie, les deux libraires, qui ont fait de Sète, l’écrin de leur projet très original : une librairie indépendante où les événements se succèdent pour tous, adultes, bébés et ados ; un espace petite restauration où règne la bruschetta puis un espace cave à vin où l’on trouve les meilleurs crus régionaux et internationaux.

L’espace de l’ancien chai modernisé est magnifique et se prête donc à différentes animations culturelles et musicales. D’où cette première soirée d’avril qui verra notre bienaimée pianiste frontignanaise, Nadine Lavagna, professeur à l’école de musique municipale se produire à quatre mains sur son piano voyageur (on verra pourquoi…)

  
  

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (II), de Lucian MERISCA

Creation Category: 

 

Lucian Merișca –master în studii europene și medic ca formație, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iași.


 

II. WHO'S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST.

DREPTURILE UNIVERSALE ALE OMULUI ȘI "DREPTURILE OMULUI ÎN LUMEA ISLAMICĂ". O ALTĂ PERSPECTIVĂ?

Sayyid Abul Ala Maududi, jurnalist, teolog și gânditor politic din Pakistan, afirmă:
"Când vorbim despre drepturile omului în Islam, înțelegem că aceste drepturi au fost acordate de către Allah (Dumnezeu); ele nu au fost acordate de nici un fel de rege sau de nici un fel de adunare legislativă. Drepturile acordate de regi sau de parlamente pot fi retrase în același fel în care au fost conferite. Același lucru se întâmplă și cu drepturile acceptate și recunoscute de către dictatori. Ei pot să-ți ofere și să-ți retragă drepturile când vor ei. Oamenii politici pot încălca deschis drepturile omului așa cum vor ei. Dar atât timp cât în Islam drepturile au fost conferite de Dumnezeu, nici o adunare legislativă din lume și nici un guvern de pe pământ nu are dreptul sau autoritatea să aducă orice amendament sau schimbare în drepturile conferite de divinitate. Nimeni nu are dreptul să le abroge sau să le retragă. Nu este vorba de drepturile omului care sunt conferite pe hârtie de dragul spectacolului politic și negate în viața reală atunci când spectacolul s-a terminat." [15]
Și iată acum felul în care gânditorii musulmani văd abordarea occidentală a drepturilor omului:
Oamenii din vest proclamă zgomotos că Magna Carta a Marii Britanii stă la baza conceperii drepturilor omului; dar chiar și Magna Carta a apărut la șase sute de ani după zorii Islamului. Suntem siguri că oamenii din vest nu aveau nici o idee despre drepturile omului și drepturile civice înainte de secolul al șaptesprezecelea. Noțiuni mai clare în acest domeniu au apărut la sfârșitul secolului al optsprezecelea în proclamațiile și constituțiile din America și din Franța. Dar nimeni nu-i atât de orb încât să nu observe că drepturile date pe hârtie nu sunt cele de care beneficiază oamenii de rând în viața de zi cu zi. La mijlocul secolului douăzeci, Națiunile Unite, care ar putea fi mai bine botezate drept Națiunile Dezbinate, au fabricat o declarație universală a drepturilor omului, nucleul fiind definirea genocidului și a regulilor prin care acesta poate fi demonstrat. Dar toate aceste declarații sunt doar o expresie a unei speranțe pioase. Nu exista sancțiuni în spatele lor și nici forțe fizice sau morale care să le consolideze. In ciuda răsunatoarelor și ambițioaselor rezoluții ale ONU, drepturile omului au fost încălcate și pervertite în diferite locuri ale lumii, iar organizația mondială a fost doar un spectator neajutorat. ONU nu este capabil, prin Declarația universală a drepturilor omului, să exercite un control efectiv în cazul încălcării drepturilor omului. Chiar și hulita crimă de genocid a supraviețuit, în ciuda proclamatiilor organizației mondiale cu sediul la New York. Într-o tara care se învecinează cu Pakistanul, genocidul musulmanilor are loc neîntrerupt de zeci de ani, dar ONU nu are puterea de a lua nici un fel de măsuri împotriva Indiei (aluzie la Kashmir-ul indian).
Așadar, din punctul de vedere islamic, carta, proclamațiile și rezoluțiile ONU nu pot fi comparate cu drepturile hotărâte de către Dumnezeu. Aceasta din cauză că primele nu sunt aplicabile oricui, în timp ce ultimele se aplică oricărui suflet, oricărui credincios. Drepturile omului sunt parte din credința islamică - susține Maududi, iar pentru cei care nu le-ar respecta sau le-ar schimba, Coranul afirmă clar: "Cei care nu judecă prin ceea ce Dumnezeu ne-a trimis sunt necredincioși." [16]. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că, dacă autoritățile trecătoare consideră propriile lor cuvinte și decizii ca fiind adevărate și cele date de către Dumnezeu greșite, acei oameni sunt necredincioși. Drepturile scrise de către Dumnezeu sunt permanente și eterne. Ele nu au nevoie de semnatura nici unui politician pentru a-și dovedi valabilitatea în viața fiecărui om.
Orice om, dintr-o țară sau din alta, fie că trăiește în pădure sau în deșert, are aceleași drepturi umane fundamentale pur și simplu pentru că este un om, și acest lucru este recunoscut de fiecare musulman. De fapt este datoria lui să îndeplinească aceste obligații (ospitalitatea islamică).
Și iată care sunt drepturile fundamentale ale omului, din perspectiva islamică:
1. Dreptul la viață. Primul și cel mai important drept fundamental este dreptul la viață și respectul vieții umane. Cartea sfântă a Coranului subliniază: oricine omoară o ființă umană fără nici o îndreptățire este ca și cum ar fi omorât întreaga omenire. In privința luării vieții celui care este acuzat de crimă sau pedepsirii pentru corupție, decizia va fi luată doar de o adevărată și competentă curte de justiție. Daca e vorbe de un război cu altă națiune sau țară, acesta poate fi decis doar de către un guvern legal constituit. In orice caz, nici o ființă umană nu are dreptul să ia viața altei ființe umane prin propria sa decizie. Tot Coranul spune: nu ucide un suflet pe care Allah l-a creat și l-a făcut sacru, decât prin mijlocirea legii [17]. Profetul a declarat omuciderea ca fiind cel mai mare păcat, imediat dupa politeism.
2. Dreptul de a-ți fi salvată viața, în caz de pericol, "indiferent de naționalitatea, rasa sau culoarea" pe care o ai - este de asemenea menționat în cartea sfântă a musulmanilor [18].
3. Respectul pentru castitatea femeilor - "fie ca ele aparțin națiunii noastre, fie ca aparțin națiunii inamicului" și indiferent de dorința ei, de apartenența ei sau neapartenența la o religie. Acest concept al sfințeniei castității și al protecției femeii nu poate fi găsit nicăieri in afara Islamului.
4. Dreptul la un standard minim de viață. Oricine cere ajutor, oricine este în dificultate, trebuie ajutat din proprietatea și averea musulmanilor. Aceasta indiferent dacă aparține sau nu unei națiuni sau unei țări, unei rase sau alteia. Daca un om (un musulman) se afla în situația în care poate ajuta pe cineva și o persoană în dificultate îi cere ajutorul, ori dacă necesitatea de a ajuta se vede de la sine, atunci este de datoria primei persoane să o ajute pe cea de-a doua.
5. Dreptul individual la libertate. Islamul a interzis categoric practica primitivă a capturării oamenilor, transformării lor în sclavi, vânzării lor. Europenii și americanii se mândresc că au abolit sclavia, dar nu au decența să spună ca tot ei au introdus-o, iar abolirea sclaviei s-a produs abia la jumatatea secolului al XIX-lea, atrage atenția Maududi.
6. Dreptul la o justiție corectă. "Musulmanii trebuie sa fie drepți nu numai cu oamenii obisnuiți, dar și cu dușmanii lor. Obiceiurile și caracterul lor sunt de așa natura încât nici unui om nu trebuie să-i fie teamă că va fi nedreptățit în mâinile lor, pentru ca ei tratează ființele umane cu corectitudine și dreptate." [19]
7. Egalitatea oamenilor. Lumea islamică recunoaște egalitatea deplină între toți bărbații, indiferent de culoare, rasă sau naționalitate [20]. Toți oamenii sunt frați unii cu alții [21]. Superioritatea unui om asupra altuia ține doar de credința în Dumnezeu, puritatea de caracter și moralitatea lui - și nu de culoare, rasă, limbă sau naționalitate [22]. Profetul a spus: "Nici un arab nu este superior unui ne-arab, dar nici ne-arabii nu sunt superiori arabilor. La fel și dacă un om este alb sau negru, nici unul nu este superior celuilalt. Toți sunteți copii ai lui Adam, iar Adam v-a creat din același lut."
8. Dreptul de a colabora sau de a nu colabora. Islamul îi învață pe fidelii săi să coopereze pentru țeluri virtuoase și responsabile, dar să nu coopereze atunci când e vorba de lucruri vicioase și agresiune. Acel bărbat care își va lua o sarcină nobilă și dreaptă, indiferent dacă face parte din Lumea Nordului sau a Sudului, are dreptul să se aștepte la sprijin și cooperare activă din partea musulmanilor. Dimpotrivă, daca el propagă fapte de viciu și agresiune, chiar dacă el este ruda noastra cea mai apropiată sau vecinul nostru, nu are nici un drept la suport și ajutor. Persoana păcătoasă și vicioasă poate fi chiar fratele, dar el nu este de-al nostru și nu trebuie ajutat atât timp cât nu se căiește și nu își schimbă calea. In același timp, persoana care va face fapte de virtute și dreptate, poate să nu aibă nici o legatură cu musulmanii, dar musulmanii îi vor fi alături și îl vor sprijini sau cel puțin îi vor dori binele.
Am prezentat o sinteză dupa HUMAN RIGHTS IN ISLAM - autor 'Allamah Abu al-'A'la Mawdudi sau Maududi, jurnalist, teolog și gânditor politic musulman. [24]

DE CE NU FOLOSEȘTE REVIZIONISMUL ISLAMIC.
Controversata Declarație de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) [25] a fost adoptată în capitala Egiptului în 1990 de către cea de-a 19-a Conferință Islamică a miniștrilor de externe, de catre 45 de state membre ale Organizației Conferinței Islamice (OIC) [26]. CDHRI a stabilit ca legea shari'a (ansamblul de reguli de conduită aplicabil musulmanilor și rezultând din învățăturile lor religioase) este "singura sursă de referință" pentru protecția drepturilor omului în țările islamice, dându-i așadar supremație în fața Declarației Universale a Drepturilor Omului (UDHR).
ONU a considerat că această inițiativă nu poate avea girul său, nici măcar ca o componentă regională [27], iar pericolele CDHRI au fost enumerate într-un comunicat de presă, chiar prin declarația lui Adama Dieng, musulman, secretar-general al Comisiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, un proeminent jurist senegalez care a alertat comunitatea internațională asupra gravelor implicații care ar putea rezulta. Vorbind în fața Curții Internationale de Justiție a ONU el a declarat urmatoarele (1992):
• CDHRI amenință grav consensul inter-cultural pe care sunt bazate instrumentele internaționale privind drepturile omului;
• CDHRI introduce, în numele apărarii DO, o intolerabila discriminare împotriva ne-musulmanilor și a femeilor [a se urmări textul de referință, prezentat mai înainte].
• CDHRI are un caracter deliberat restrictiv cu privire la anumite drepturi și libertăți fundamentale, astfel ca anumite prevederi ale sale sunt sub standardele legale care operează oficial în statele musulmane; este așadar un pas înapoi;
• CDHRI confirmă, sub acoperământul Legii Islamice (Shari'a), legitimarea unor practici, așa cum ar fi pedepsele corporale, care atacă integritatea și demnitatea ființei umane.

Chiar dacă tradițiile, culturile și fundamentele religioase pot fi diferite, natura umană este, în mod universal, aceeași. Țelul celor care au redactat și aprobat UDHR a fost tocmai cel de a afirma această identitate umană universală, separând-o de particularități și contexte religioase. Declarația de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) nu poate fi acceptată în cadrul ONU pentru ca se bazează pe Legea Islamică, pe care ne-musulmanii n-o îmbrățisează. Declarația Universală a Drepturilor Omului (UDHR) plasează normele sociale și politice într-un cadru secular, despărțind politicul și justiția de factorul religios.


III. WHO'S THE WINNER? GLOBALIZARE, DREPTURILE OMULUI, CRIZA. TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST.
CONCLUZII. PUNCTE CARDINALE ALE DREPTURILOR OMULUI
1. Criticii globalizării vorbesc mult despre impactul acesteia asupra DO, mai ales în ceea ce privește păturile sărace, Sudul, Orientul, Lumea a Treia, căreia, mai nou și mai puțin ofensator, i se spune și lumea țărilor în curs de dezvoltare (developing countries).
De asemenea, abordarea postmodernă [28] a adus relativizarea valorilor, inclusiv în acest câmp al universalității drepturilor fundamentale ale omului, permițând apariția teoriei relativismului cultural. Acesta, prin antiteză cu etno-centrismul, inspirația din dogma religioasă iudeo-creștină, care i se reproșează Declarației Universale a Drepturilor Omului, în varianta ei concepută la New York [29], înaintea decolonizării, de către specialiști europeni și americani, fără consultarea unor parteneri provenind din alte confesiuni.
Cei care afirmă că globalizarea a adus o deteriorare a DO (economice, sociale, culturale), utilizează de obicei date, grafice, statistici parțiale, scoase din context, pentru a demonstra anumite aspecte particulare. Ei leagă, de exemplu, sărăcia din țările în curs de dezvoltare de datoriile externe, ori șomajul de privatizare, deteriorarea sănătății de monopolul asupra producerii unor medicamente. Din punctul lor de vedere, diminuarea standardului de viață, creșterea diferențelor sociale, insuficiența hranei sau a apei, analfabetismul sunt generate de globalizare, ei făcând comparația între starea de dinainte de 1990 și starea actuala, în varii domenii.
Avocații globalizării nu neagă faptul că, în anumite regiuni, DO sunt mai puțin respectate, dar explică aceasta tocmai prin rezistența anumitor țări și popoare la globalizare și atrag atentia că acest proces (G) are câștigători și învinși (pe plan mondial și pe plan local). Depinde la care dintre ei ne referim. Criza economică, oricât ar dura, este trecătoare; globalizarea, bună sau rea, este un fenomen fără sfârșit. Păguboasa rezistență la globalizare a unor colectivități este atribuită stagnării și rigidității politice, culturii tradiționaliste sau chiar naturii religiei lor, care se opune democrației și modernizării. Acestea sunt idei tabu pentru o gândire religioasă, nu și pentru una economică.
Așadar atât avocații cât și criticii globalizării ajung să fie de acord asupra faptului că DO sunt, într-un fel sau altul, afectate de procesul G, mai ales în "Sud" [30], dar poziția lor diferă în ceea ce privește explicarea acestui fapt și deci și în privința prescrierii remediilor. In timp ce avocații apărării recomandă deschiderea fără rețineri în fata curentului, avocații acuzării (anti-globaliștii) recomandă rezistența și opoziția înverșunată în fata procesului G, a corporațiilor transnaționale care aduc injustiția.
Cine are dreptate? Conform unor statistici intocmite de specialiști, cele mai puțin globalizate state, mai închise în ele însele, sunt Myanmar, Haiti, Burundi, Mongolia… Aici recesiunea a ajuns cel mai greu, pentru că nu are ce să atingă... Cele mai globalizate (deschise) țări sunt: Irlanda, Singapore, Belgia, Austria, Suedia. Fac față, acestea din urmă, crizei mondiale, deschizând toate ușile Globalizării?... Se pare ca da. Această enumerare de țări vorbește de la sine despre efectele benefice sau malefice ale deschiderii porților în fața tsunami-ului G… [31]
2. Universalitatea și indivizibilitatea listei de drepturi ale omului enumerate în UDHR a fost atacată, criticată, de fapt, din două direcții.
Este vorba mai intai de criticii occidentali (neo-liberali), care vedeau în adoptarea de către state a declarației ONU, o implicare prea mare a statului în sfera economică și socială (drepturile economice, sociale și culturale). Dar astăzi se simte nevoia unei puternice implicări guvernamentale în domenii ca sănătate, educație, forță de muncă, locuințe, securitate socială - exemplul politicilor UE în acest sens este concludent.
A doua sursă a atacurilor la adresa universalității UDHR a venit din partea unora dintre țările lumii a treia, care, și astfel, își doreau o poziție mai importantă în zonă. China, India, unele țări ale lumii islamice (Iran, Sudan, Pakistan, Afghanistan) au cerut ca legile internaționale privind DO să fie privite și abordate în contextul istoric și cultural al fiecărei țări sau civilizații. In 1992, Declarația finală a Conferinței celor 108 state nealiniate (Djakarta, Indonezia) sublinia "diferențele în cultură", care implicau și diferențe în interpretarea DO care ar trebui recunoscute. Dar, cu timpul, nu s-a mai vorbit în acest domeniu despre așa-numitele "valori asiatice".
În mod clar, toate religiile și societățile tradiționale trebuie respectate, dar orice viitoare compromisuri asupra UDHR ar duce la incertitudini care nu sunt benefice ordinii și păcii internaționale.
Fără îndoială, globalizarea, ca un fenomen complex și încă în desfășurare, deci greu cuantificabil, generează atât amenințări cât și oportunități în ceea ce privește drepturile omului. Piețele economice pot fi mai bine monitorizate, drepturile migranților se îmbunătătesc, organizațiile internaționale pot să se implice în cazul unor abuzuri săvârșite de companiile transnaționale. Revolta călugărilor din izolatul stat Myanmar a ajuns la cunoștinta opiniei publice (mondiale) grație unei unelte a globalizării - internetul. In mileniul trei, deschis de globalizare, încălcările DO pot fi văzute de la mare distanța și sancționate de legile internaționale; campanii media, dacă nu militare, pot fi intreprinse peste granițe, iar victimele nedreptăților au o putere sporită, pentru ca acum, în rețeaua mondială a comunicării, pot fi auzite, înțelese și apărate. Dacă nu de state, atunci de societatea civilă. Dacă nu de către societatea civilă, atunci de către mass-media. Și, prin intermediul acesteia, victimele nedreptăților pot fi aparate de forurile internaționale,în speță de Organizația Națiunilor Unite și de Declarația Universală a Drepturilor Omului.
3. Relativismul cultural transferat în materie juridică ar duce la anomie, haos instituțional și decizional, ceea ce nu ar putea avea ca efect o lume mai bună... decât pentru unii. Alții decât cei din ziua de azi...
Pe flamurile revoluțiilor (începând cu cea Franceză) scria: « Liberté, Égalité, Fraternité ». Eventual, dupa limpezirea apelor și rearanjarea ierarhiilor (considerate nedrepte, până atunci…): legalité. Niciodata: Justice. Iar după ce o revoluție - fie șsi in domeniul Drepturilor Omului - e înfăptuită și legalizată, toate eventualele revoluții ce ar putea să mai urmeze, sunt declarate din start, ca fiind ilegale și lipsite de utilitate...

NOTE

[1] Greider 1997; Korten 1995
[2] Ruggie 1998
[3] Kearney 1995; Sassen 1998, 1996
[4] Kaldor 1999; Lipschutz 1996; Wapner 1996
[5] Jan Aart Scholte is Professor in PAIS and Director of the Centre for the Study of Globalisation and Regionalisation (CSGR) at the University of Warwick, UK.
Jan Aart is author of Globalization: A Critical Introduction (Palgrave-Macmillan, 2005 second edition), Civil Society and Global Democracy (Polity, forthcoming) and International Relations of Social Change (Open University Press, 1993); co-author of Contesting Global Governance (Cambridge University Press, 2000); editor of Civil Society and Accountable Global Governance (forthcoming) and Civil Society and Global Finance (Routledge, 2002); and co-editor of The Encyclopaedia of Globalization (Routledge, 2006); He is also an editor of the journal Global Governance.
[6] Universal Declaration of Human Rights, 1948, ONU www.udhr.org/index.htm
Adoptată și proclamată prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 217 A (iii) din 10 decembrie 1948.
[7] Lista statelor suverane ale lumii (202 entitati) include actualmente 193 de state care se bucura de recunoaștere internațională generală (192 state membre ale ONU, plus Vatican, care nu este membru al ONU, dar are recunoașterea internațională generală), apoi alte 9 entități care au suveranitate de facto, dar care nu au recunoaștere internațională.
[8] www.du.edu/~jdonnell/academic_bio.htm
[9] Jack Donnelly, Universal Human Rights in Theory and Practice (2nd Edition) (Ithaca, NY: Cornell University Press), pp. 290.
[10] europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r00001.htm
[11] multe state din lumea a treia, lumea în curs de dezvoltare, sunt rezultatul decolonizării iar, după 1990, a disoluției URSS și a sateliților săi.
[12] The Igbo, sometimes (especially formerly) referred to as the Ibo/Ebo, are an ethnic group in West Africa numbering in the tens of millions. Most Igbo people live in southeastern Nigeria, where they make up one of the largest ethnic segments of the Nigeria's population. Pre-colonial Igbo political organization was based on a quasi-democratic republican system of government that guaranteed equality of the citizenry as against a feudalist "dictator king" in tight knit communities as witnessed by the Portuguese who first arrived and met with the Igbo people in the 15th century. With the exception of a few notable towns like Onitsha, which had kings called Obi, and places like Nri and Arochukwu, which had priest kings (known as Eze), Igbo communities and area governments were overwhelmingly ruled solely by a republican consultative assembly of the common people. Many people were jealous of the ruler because of his injust rules. Although title holders were respected because of their accomplishments and capabilities, they were never revered as kings, but often performed special functions given to them by such assemblies. This way of governing was immensely different from most other communities of Western Africa, and only shared by the Ewe of Ghana.
Source: Uchendu, Victor Chikezie (1965) The Igbo Of Southeast Nigeria Holt, Rinehart and Winston, New York.
[13] In a May 2003 address outlining his plan for a Middle East free trade area, President Bush said, "The Arab world has a great cultural tradition, but is largely missing out on the economic progress of our time. Across the globe, free markets and trade have helped defeat poverty, and taught men and women the habits of liberty."
Source URL: http://www.freetrade.org/node/490
[14] www.islamicinterlink.com/author/maudoodi.html
[15] Human Rights in Islam, Syed Maududi - www.islam101.com/rights/index.htm
[16] Kafirun - www.kuran.gen.tr/?x=s_main&y=s_middle&kid=4&sid=109
[17] 6:151
[18] prin opoziție cu ceea ce se menționează în Talmud (“You will be surprised to hear that the Talmud, the religious book of the Jews, contains a verse of similar nature, but records it in altogether different form. It says: "Whoever destroyed a life of the Israelite, in the eyes of the Scripture, it is as if he destroyed the whole world. And whoever protected and saved one life of the Israelite, in the light of the Scripture, it is as if he saved the whole world." Talmud also contains the view that if a non-Israelite is drowning and you tried to save him then you are a sinner. Can it be given a name other than racialism?” - Syed Maududi)
[19] Human Rights in Islam, Syed Maududi
[20] De remarcat ca, spre deosebire de “corectitudinea politică” americană (președintele Bush ține să precizeze întotdeauna că se adresează atât femeilor cât și bărbaților, din trupele americane staționate în Irak sau Afghanistan), sau de discursul european (“indiferent de apartenența sau neapartenența religioasă”), etica musulmană face intotdeauna referire la bărbați, și nu pomenește nimic de situația în care un om, indiferent de naționalitatea sau culoarea lui, nu este musulman sau nu este credincios.
[21] Aceeași observație. Nu se spune: toți oamenii, indiferent de religia lor, sunt frați și surori, unii cu alții.
[22] Din nou, a se observa ca nu se face nici o trimitere la sex si la religie, de genul: indiferent dacă persoana este credincioasă sau nu și indiferent care este religia sa.
[23] al-Bayhaqi and al-Bazzaz
[24] HUMAN RIGHTS IN ISLAM by 'Allamah Abu al-'A'la Mawdudi al Tawhid Journal, vol. IV No. 3 Rajab-Ramadhan 1407
[25] http://en.wikisource.org/wiki/Cairo_Declaration_on_Human_Rights_in_Islam www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
[26] http://www.oic-oci.org/oicnew/
[27] www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
[28] nu tocmai constructivă pentru Occident, unii spun chiar sinucigașă…
[29] 1948, același an în care s-a oficializat și termenul de relativism cultural...
[30] denumirea actuală a lumii a treia, în științele politice
[31] http://globalization.kof.ethz.ch/
Intr-o enumerare de 122 de țări, România este pe locul 45, având deci o perspectivă încurajatoare.


BIBLIOGRAFIE, WEBOGRAFIE
Universal Human Rights in Theory and Practice - Donnelly, Jack – Ithaca, NY: Cornell University
Press, 1989
Universal Human Rights and Cultural Diversity - Hilde Hey - A review of Human Rights: New Perspectives, New Realities, edited by Adamantia Pollis and Peter Schwab - Boulder, CO: Lynne Rienner, 2000
Globalization and Human Rights - Alison Brysk - The University of California Press
Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa - Institutul European din Romania - București, 2005
Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii - Cristina Martin - Litera Internațional, București, 2007
Sistemul Institutional al UE - Nicoleta Diaconu - LUMINALEX, București 2001
Instrumente juridice fundamentale ale UE - V. Marcu, N. Purda, N. Diaconu, C. Drăghiciu - Lumina Lex, București, 2003
Integrarea Europeană - Metodă și analiză - J. Pelkmans - Institutul European din România, București, 2003


Postmodernism and Universal Human Rights; Why Theory and Reality Don't Mix - article from Free Inquiry magazine, Volume 18, Number 4 - by Xiaorong Li
Globalization Has to Take Human Rights into Account - by Mary Robinson - Published on Tuesday, January 22, 2002 in The Irish Times
[Mary Robinson is United Nations High Commissioner for Human Rights. This article is extracted from an address, the Second Global Ethic Lecture]
Alternatives: Turkish Journal of International Relations, Vol.3, No.2&3, Summer&Fall 2004
Universal Human Rights and "Human Rights in Islam" - Article published in the journal Midstream (New York) February/March 1999
HUMAN RIGHTS IN ISLAM - by 'Allamah Abu al-'A'la Mawdudi - al Tawhid Journal, vol. IV No. 3 Rajab-Ramadhan 1407


Cairo Declaration on Human Rights in Islam,Aug. 5, 1990, U.N. GAOR
http://www1.umn.edu/humanrts/instree/cairodeclaration.html
Globalization, Human Rights, and Democracy - Daniel T. Griswold - article appeared in the eJournal USA in February, 2006
[Dan Griswold is director of the Center for Trade Policy Studies at the Cato Institute in Washington, D.C. He is the author of numerous studies and articles on trade, immigration, and globalization, including the January 2004 study "Trading Tyranny for Freedom: How Open Markets Till the Soil for Democracy."]
Source URL: http://www.freetrade.org/node/490

http://www.freetrade.org/pubs/articles/dg-02-28-06.html
Universal Declaration of Human Rights, 1948, ONU www.udhr.org/index.htm
europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/r00001.htm
www.islamicinterlink.com/author/maudoodi.html
Human Rights in Islam, Syed Maududi - www.islam101.com/rights/index.htm
www.unhchr.ch/Huridocda/Huridoca.nsf/0/115dcea7d457004d802568a100410b02/$FILE/G0010308.doc
http://www.oic-oci.org/oicnew/
http://globalization.kof.ethz.ch/

TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (I), de Lucian MERIȘCA

Creation Category: 

 Lucian Merișca –master în studii europene și medic ca formație, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iași.

Drepturile omului (DO) se referă la drepturile și libertățile fundamentale la care toți oamenii sunt îndreptățiți, incluzând drepturile civile și politice, dreptul la viață și libertate, egalitatea în fața legii, libertatea de gândire și de exprimare. Pe de altă parte, este vorba despre drepturi sociale, culturale și economice, dreptul la muncă și dreptul la educație.

Pentru a reliefa foarte succint și ceea ce însemna celălalt termen propus în argumentarea noastră, să vedem ce înțelegem prin globalizare (G). In timp ce unii tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global (liberalism galopant)[1], alți analiști se concentrează pe creșterea importanței instituțiilor și organizațiilor internaționale (standardizare, legalitate, democrație) [2]. Unii specialiști accentuează impactul transnațional al fluxurilor demografice, culturale [3], în timp ce alții vorbesc de noile rețele de comunicare [IT = Isteria Tehnofilă], care pot duce la constituirea unei "societățti civile globale" [4]. Daca este să dăm definiția lui Jan Aart Scholte [5], globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locație, schimbând sensul și importanța distanțelor și identităților naționale, în lumea internațională a afacerilor.

GLOBALIZAREA ȘI DREPTURILE OMULUI. PERSPECTIVA "NORDULUI". OPTIMISMUL NEO-LIBERAL

Din perspectiva țărilor bogate, care nu întâmplător sunt și democratice (Occidentul, în sensul larg, Nordul, în sensul larg al termenului), globalizarea, acționând ca un sistem imens de vase comunicante între piețe economice, state și idei, reprezintă partea vizibilă a aisbergului secolului XXI, pe care plutim cu toții, acum, la începutul unei ere în care respectarea drepturilor omului va face distincția între civilizație și înapoiere, între dezvoltare și subdezvoltare. Având și un apendix: siguranța antiteroristă.

Normele internaționale, ca și instituțiile privitoare la drepturile omului se află pe o pantă ascendentă nemaîntâlnită în istorie, iar așa numita "diversitate culturală" (cutuma locală) nu poate constitui o piedică reală în calea răspândirii drepturilor omului în sensul înțeles în Occident, atât timp cât Declarația Universală a Drepturilor Omului (UDHR) [6] a fost acceptată de către toate statele suverane, membre ale O.N.U. [7]

Pe de altă parte, societatea civilă este și ea un ferment pentru creșterea dorinței de libertăți și drepturi în toate țările lumii, indiferent de faza dezvoltării democrației, pentru ca libertatea este o asimptotă la axa Timp, și nu un segment limitat de dreaptă, oricât ar fi el de mare.
Dar odată cu drepturile omului care depășesc, până la urmă, și cea mai fortificată graniță, tot așa, valurile intereselor economice ale globalizării - mai nou, și ale Crizei globale - fac să treacă peste frontiere și noi posibilități de abuz în domeniul sensibil al drepturilor omului. Chiar dacă ele sunt din ce în ce mai bine formulate și acceptate oficial, drepturile individuale încep să depindă tot mai mult de o mulțime de forțe și actori globali.

Care sunt urmele pe care globalizarea le modelează în domeniul drepturilor omului? Dinamica globalizării generează, din această perspectivă, atât oportunităti, cât și probleme. Pe de altă parte, teoria și practica drepturilor omului, nu cumva a influențat și ea, procesul globalizării?

După cum se știe, dintr-un punct de vedere liberal, globalizarea va promova dezvoltarea, democrația, implinirea personală și armonizarea globală a destinelor omenirii, dar, într-un context nou, nu apar sau nu vor apărea noi provocări la adresa libertății individuale?
Globalizarea aduce la pachet imigranți, producție delocalizată, investiții și profituri fabuloase, export de crize și de probleme, noi idei și noi autorități - mai mult sau mai puțin absconse și tehnologice - care ne dirijează viețile.

Un recunoscut specialist în domeniu, Jack Donnelly [8], cel care puncta faptul că drepturile omului reprezintă noile standarde de definire ale unei civilizații, atrăgea de asemenea atenția asupra urgenței apariției unui "regim internațional" asupra drepturilor omului, în contextul creșterii rețelelor sociale transnaționale, creșterii conștientizării în ceea ce privește violarea drepturilor omului, atât în forme tradiționale, cât și în forme care abia acum apar.

Universalitatea drepturilor omului este un concept problematic de definit, dar încă și mai dificil de aplicat - spune același Jack Donnelly [9]. Proliferat de scandalul închisorilor americane din Guantanamo și Bagdad, acest subiect rămane foarte sensibil în dezbaterile internaționale de idei. Unii teoreticieni au mers atât de departe până la a argumenta că, negând diversitatea în cadrul culturilor (civilizațiilor) globale, și promovând un set unic de valori sociale, însăși noțiunea de drepturi universale ale omului se suprapune argumentelor neo-colonialiste, semnificând hegemonia Occidentului asupra lumii în curs de dezvoltare.

In volumul său de referință, Universal Human Rights in Theory and Practice, Jack Donnelly concluzionează că universalitatea drepturilor omului este în curs de a deveni o realitate globala de necontestat. Apelând la subterfugii precum "relativitatea culturală", "valori asiatice sau islamice", ori "intervenții umanitare", nu se poate eluda, nici de o parte nici de alta, sensul ultim al drepturilor fundamentale.

Considerând Declarația Universală a Drepturilor Omului ca o paradigma ideală, Donnelly rămâne la ideea ca poziția liberală, occidentală discerne o conceptualizare normativă a drepturilor omului, liberă de orice context legat de epocă sau de meridian geografic, așa-numitul complex spațio-temporal.
Donnelly așează doctrina UDHR (Declarația Universală a Drepturilor Omului) în continuarea tradițiilor realiste, neo-liberale. Din acest spațiu corelat, autorul sugerează că "statul este instituția centrală capabilă să implementeze drepturile omului recunoscute pe plan internațional". Este așadar reală și acceptabilă asocierea drepturilor omului cu democrația și liberalismul de tip Occidental, atât timp cât experiența exercitării suveranității, a piețelor libere și a democrației este mai veche aici, în Occident, cu câteva secole. Statalitatea neîntreruptă, ca longevitate a experienței democratice, este modelul dovedit viabil, demn de urmat.
Adepții "relativismului cultural" al drepturilor omului în epoca globalizării susțin paradoxul conform căruia singurul lucru absolut este relativitatea, recte relativismul cultural, în funcție de continent, țară, regiune, religie, orientări și așa mai departe. Aceasta sună foarte bine într-o viziune postmodernă, academică, ori anarhistă... dar, pusă în practica juridică internațională, ar duce la o cacofonie legislativă și decizională care nu ar îmbunătăți cu nimic echilibrul lumii în care trăim.

Cultura și civilizația locală au un rol important în implementarea universală a drepturilor omului, dar, ca să-l cităm pe Donnelly, "cultura nu este destin", așadar tradiția nu se transformă automat în normă scrisă, iar condiția umană nu se schimbă la fiecare răspântie de drumuri. Desigur, negocierile, printr-un dialog cu sens, pot duce la realizarea unui model ideal, mereu perfectibil, în materie de drepturi universale ale omului.

In contextul postmodernității deconstructive și al globalizării galopante, există subiecte de prime-time în media electronică și studiile politologice și de securitate: politica externă (inclusiv a UE) și drepturile omului [10], "intervențiile umanitare", discursurile privitoare la drepturile unei comunități ș.a. Luând în calcul aceste puncte și deconstruind (transcendând) ideile tradiționale despre suveranitate și norme internaționale, Donnelly reașează la locul său canonul central al Declarației Universale a Drepturilor Omului ("toate ființele umane sunt născute libere și egale în demnitate și în drepturi"). Pe de altă parte autorul american scoate în evidență că universalitatea drepturilor omului este un proiect realist și că dimensiunile acestui concept pot fi adaptate unei virtualități de fațete ale existenței umane, din punct de vedere social și politic. In ciuda criticilor săi care acuză această poziție occidentală privind drepturile omului ca fiind etno-centristă, Donnelly abordează holistic această problematică. Mai degrabă decât să reprezinte gândirea academică occidentală și elitismul burghez (vizibile în multe lucrări similare privind drepturile omului), Donnelly vorbește despre diferențe culturale modeste în era globalizării, rămânând optimist: dialogul inter-cultural poate genera un consens realist în aplicarea universală a drepturilor omului.

Tot în acest context al globalizării Donnelly subliniază problematică drepturilor minorităților sexuale. In timp ce pe terenul discriminărilor din punctul de vedere al rasei, genului, religiei, credinței au fost făcute studii și recomandări în ultimele decenii, prejudecățile împotriva minorităților sexuale continuă să înflorească, în ciuda dimensiunii internaționale a problemei. Fără să mai vorbim despre faptul că spectrul curcubeului orientărilor (afective, sexuale) crește și el, adăugându-și noi culori, aproape invizibile mai înainte. Mai nou, se vorbește și de "neurodiversitate", adica dreptul celor considerați a suferi de autism ori alte "orientări psihice" de a nu mai fi tratați cu forța, ei considerându-se sănătoși dar diferiți, din punctul lor de vedere.

In esență, Donnelly afirmă că asocierea între lumea occidentală și stabilirea drepturilor omului este una naturală pentru că " vestul a avut șansa sau neșansa de a suferi avantajele și neplăcerile pietelor moderne și a apariției statelor înaintea altor regiuni ale lumii". Se poate trage concluzia că, din motive socio-economice, modernitatea occidentală a fost obligată să construiască un sistem al drepturilor umane, înaintea lumii non-occidentale. Statele occidentale au avut sute de ani pentru aceasta, în mod obiectiv. Din această istorie și experienta a fost concepută UDHR în 1948, urmând ca aceste principii să fie aplicate tuturor statelor, indiferent cum și când acestea și-au clădit ideea de națiune [11].

În "contagiozitatea" globalizării, piețele moderne și statele lumii sunt cele care cer urgentarea aplicării universalității drepturilor omului. În timp, drepturile omului vor fi la fel de "contagioase" ca și globalizarea economică, traversând noile frontiere ale noilor state. În acel moment, politica internațională nu va mai fi nevoită să condiționeze ajutoarele către lumea non-occidentală de respectarea drepturilor omului și nu se va mai putea vorbi despre o hegemonie a vestului în acest domeniu.
Pentru a-și argumenta pozitia, pe care el o consideră realistă, Donnelly pornește de la supoziția contractului socialrelevant din punct de vedere global. Este adevărat că acest lucru s-a întâmplat în cadrul națiunilor euro-americane, liberalismul politic concepând statul prin formularea unui contract social (statul doreste unitatea cetățenilor, cetățenii doresc drepturi).

Dar nu toate regiunile lumii au construit societatea în acelasi fel. De exemplu populatia Igbo din estul Nigeriei a avut timp de secole drepturi, obligații și libertăți specifice, fără a simți nevoia conceperii unui stat protector [12]. Să nu uităm că majoritatea țărilor africane și-au trasat granițele și statalitatea, în adevaratul sens al cuvântului, abia după decolonizare. Un punct de vedere critic care i se poate aduce lui Donnelly este așadar că drepturile omului pot opera și fără precondiția automată a unui contract social.
Analiza lui Jack Donnelly argumentează faptul că implementarea universală a drepturilor omului este un fenomen plauzibil în curentul contemporan al globalizării. Aparentul optimism a lui Donnelly este recomandabil, dar elaborarea strategiilor pentru implementarea universală a drepturilor omului trebuie totuși adaptată continuu la timpul istoric și spațiul geografic, chiar și într-o lume în care post-modernitatea încearcă să relativizeze diferențele. Așa cum sugerează el, universalitatea drepturilor omului, în ciuda miilor de argumente care i se împotrivesc, este nu numai ideală și avantajoasă pentru marea majoritate a cetățenilor de pe mapamond, ci și, cu un efort bine determinat, ea este aplicabilă.
Piața liberă și globalizarea economiilor pot juca un rol important în promovarea democrației și a drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare, așa dupa cum spunea și Președintele SUA, G. Bush, în cadrul planului sau de a crea o zonă de comerț liber a Orientului Mijlociu [13]. O zonă a păcii, de asemenea, pentru că, unde există comerț, există prosperitate. Iar unde există prosperitate, conflictele se atenuează și șansele izbucnirii unui război scad, până aproape de zero.

(va urma)
 

Afară

Creation Category: 

 Am rămas din nou închisă pe dinafară; de fiecare dată când plec de acasă mă gândesc la ce ar trebui să am la mine și de fiecare dată îmi pun cheile în buzunarul din spatele genții. De data asta, însă, am rămas închisă pe dinafară fără să știu exact înăuntrul cui ar trebui să mă aflu sau măcar de ce cheile mele nu se potrivesc niciodată la ușile la care ar trebui să se potrivească.     

Gaudeamus

Creation Category: 

LUNA AMARĂ

de toamnă - 2008

Evenimentul literar al toamnei și, desigur, al anului a fost apariția Istoriei lui Manolescu,  cum i se spune familiar, și e foarte semnificativ că i se spune așa. Vânzările la târgul Gaudeamus au depășit toate așteptările editorilor încă din prima zi, trecându-se la liste de așteptare. Vom citi și vom da seamă, subsemnatul nefiind printre norocoșii care au „apucat” (vă mai aduceți aminte verbul?) cartea. Pentru că mă preocupă în aceste note de temperatură mai ales reflectarea mediatică a culturii, observ că televiziunile noastre, deși în lipsă acută de subiecte din cauza reglementărilor (aici beep, urma un adjectiv) CNA-ului pe timpul campaniei electorale, nu s-au grăbit deloc să acorde spațiul necesar acestui moment rar. Înmulțiți cu o mie (e o cifră modestă) numărul de posibili telespectatori care ar fi urmărit un  talkshow de două ore cu  Nicolae Manolescu la o oră de vârf, cu  numărul de Istorii vândute și veți obține un rating mult mai mare chiar  decât emisiunile cu Becali ( iertată fie-mi alăturarea, ea dovedește numai imbecilitatea mediei noastre, televiziunea națională y compris).

Altfel, Gaudeamusul a avut aceeași organizare anostă, belferească și lipsită de imaginație ca și emisiunile Radioului care îl organizează. Spațiul din pavilionul central este mult mai impropriu decât cel din pavilioanele laterale unde se desfășoară târgul de vară. Lipsesc în primul rând locurile de întâlnire și de discuții, esențiale pentru o astfel de manifestare. Cafenele, restaurante, ceainării, cofetării ar trebui să condimenteze manifestarea. Aici se află un singur restaurant cu aspect de cârciumă de sat, cu servire exemplară de tip ante - 1989 (trei sferturi de oră pentru o apă și-o cafea) dar cu prețuri de 2008. Lipsesc spațiile unde să-ți poți lăsa copiii pe care nu-i poți căra după tine (târgul e și o probă de rezistență a picioarelor), prea puține locuri pentru conferințe și lansări. În afara scărilor, nu ai unde să te așezi. Cu ani în urmă exista un spațiu central pentru lansări, acum sunt acolo două mari edituri care se întrec în stații de amplificare. Astfel, în timp ce vorbea Ana Blandiana, alături, ca din întâmplare se făceau probe de sunet care evident bruiau totul.

O fi pitorească trompeta lui Daian, (plicticoasă de mulți ani de când și-a pierdut capacitatea de șoc) dar ar trebui un sistem mai eficient de anunțare a manifestărilor. De ce nu unul electronic, de tip Gara de Nord, derulat pe spațiul dintre etaje, să poată fi văzut de toată lumea? De ce nu ecrane pe care să putem urmări lansarea care ne interesează?

Dacă tot este dedicat „cărții de învățătură” e de mirare de ce lipsește dintre organizatori Ministerul Învățământului, de ce nu se organizează dezbateri despre calitatea manualelor, despre criza acută a lecturii (să nu ne lăsăm înșelați de afluența de public, din urmă vine pustiul), despre raporturile scriitor - editor – librar – cititor etc. În genere, târgul a  intrat într-un stand by pernicios. Nu se poate plăti cu cardul, nu se pot urmări DVD-urile cumpărate, lipsește chiar și un spațiu pentru lectură, sunt cozi mari la locurile în care profesorii trebuie să-și completeze complicatele facturi pentru decontarea sutei de 100 de euro. Simplul bon de casă nu e suficient pentru arhaicul nostru sistem contabil.

Nu există un stand al Uniunii Scriitorilor (o mare absentă)  în care să vedem, de pildă, cărțile care au fost premiate în anul precedent, după cum nu există un stand unde să găsești presa culturală din țară. Atât de prost distribuită. Ziarul Adevărul a dat lovitura cu cărțile sale frumoase care se vindeau foarte bine, la fel și Cotidianul cu deja clasica sa serie, doar Arhipelagul Gulag era de negăsit. Lumea se bucură pentru că este un târgul este un eveniment rar și cu tradiție, dar îi lipsește mult pentru ca să fie cea ce ar trebui vremii noastre. Un fel de îndrăzneală provocatoare, de dinamism. Unde sunt poeții care să-și împartă foi cu poemele lor printre vizitatori? Unde happeningurile care să ne atragă la o editură sau alta? Câteva fete îmbrăcate în costume de epocă și atât. Aceleași lansări cu un invitat, doi trei, patru plus autorul și atât. Nu merita cartea lui Eugen Negrici, recent laureată ca fiind cartea anului 2008,  Iluziile literaturii române  o dezbatere la târg? Cu siguranță.

S-ar putea spune că imaginea pe care o schițez aici este mai degrabă a unui festival cultural decât a unui târg de carte care ar trebui să fie o afacere editorială, o stabilire de contracte, de copyright etc. și nu neapărat un loc unde publicul cumpără cărți. Dar, pentru spațiul nostru balcanic ar fi, mi se pare, modul cel mai potrivit. Apropo, n-am văzut marile firme de publicitate, panouri în toate stațiile de metrou, autobuze cu chipul cutărui prozator sau cutărui poet care au făcut eveniment la târg. Cartea n-a ajuns încă la noi o marfă. Am văzut edituri mici care tipăresc lucruri excelente, autori și oameni de cultură de mare valoare pe care nu-i recunoaște nimeni pentru că nu sunt vedete Tv., scriitori care își împart între ei cărțile altfel intruvabile în sistemul nostru mortificat de librării șamd. Târgul încearcă să acopere toate aceste găuri dintr-un sistem cultural nefuncțional ca atare.

ORFANII DE ADEVĂR, un articol de Angela Furtună

Creation Category: 


 Ziua Internationala pentru Comemorarea Victimelor Holocaustului - 27 ianuarie 2009, Suceava - Bucovina - Romania

 

 - memorii și maree peste continentul Holocaustului -
 
O vecinătate culturală ce nu duce în Paradis
 
A te fi născut în Europa ultimelor secole și în special în Europa secolului trecut nu este neapărat un avantaj. Pentru unii esteți fundamentaliști e o iluzie frumoasă, aceea de a fi european: însă pentru cei mulți, stăpâniți mai mult de demonul puterii decât de gustul pentru artă, poate fi un coșmar. Miile de lagăre, fie ale Holocaustului, fie ale Gulagului, stau mărturie. Plus memoriile noastre anti-totalitare recente, ce reprezintă un nou înveliș al Pământului, un câmp psihic ce aduce mărturii despre tortură și abolirea drepturilor omului. Din momentul în care am devenit conștienți de natura hemoragică a idiosincraziilor politice europene, ideea de a fi vecini de continent cu Michelangelo sau Shakespeare, cu Voltaire sau Picasso nu mai este balsamul absolut care unge sufletul hedonist. Căci această vecinătate culturală nu duce în Paradis, ci înseamnă a fi vecini și cu Hitler sau Stalin. Iar din momentul în care am cunoscut genocidurile  inițiate în Europa de  imaginarul asiatic bolșevic (ce a constituit model de pornire și pentru nazism, ca și pentru ideologiile comuniste orientale aplicate în Est), ne simțit orfani. Să fii singur, să fii în exil perpetuu, să nu găsești o fereastră pe unde să poți privi liniștit către soare și adevăr: ce destin european!
 
Măturătorii camerelor de gazare
 
Secolul trecut ne-a lăsat fără armonii interioare. Și fără iluzii. Secolul genocidurilor continentale, generate de viziunile politice de forță și de industrializare a represiunii, ne-a dezumanizat. Ne-am pierdut unele simțuri, între care pulsul iubirii față de ceilalți. Am devenit orfani. „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îți păstrez bunătatea mea"!"  Ieremia s-a îndoit și a greșit? Iubirea de aproape a dispărut pentru omul european intrat în mortificare spirituală?
Viața în această Europă a genocidurilor  ne-a învățat, însă, că există mai multe tipuri de orfani.  Dintre toți, cei mai năpăstuiți nu sunt totuși orfanii de părinți, ci orfanii de adevăr. Nu există în istoria de până la noi manipulare mai mare decât aceea privind adevărurile istorice violente ale secolului al XX-lea referitoare la Holocaust și la Gulag. Poate că orori de acest gen s-au mai petrecut în unele faze ale istoriei, dar scandaloasă este astăzi evidența că ele nu sunt compatibile numai cu barbaria și incompatibile cu gradul înalt de civilizație, așa cum se iluzionaseră  idealiștii. Or, atunci când barbaria nu este suprimată de argumentele rațiunii, ci, dimpotrivă, e continuu reinventată sub cele mai tehnologic evoluate rețete, condiția umană pare o inutilă și absurdă istorie a haosului ce spulberă inteligența intraspecifică și amplifică psihopatologia. Unde a fost Dumnezeu, de-a lungul Holocaustului?, s-au întrebat atât de mulți. Dar unde a fost omul? mai șoptesc, din ce în ce mai stins, unii...Umanitatea civilizată a devenit un vast abator și un imens orfelinat. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana supt picioarele voastre", urcă un ecou din Romani(16: 20). Și picioarele acestea, rătăcitoare, au măturat camerele de gazare, în timp ce alte picioare rătăcitoare au fugit din calea adevărului. 
  
Dreptul orfanilor la copilăria istoriei
 
La aceste lucruri inubliabile și la milioanele de suflete care nu mai sunt printre noi, pentru că au fost secerate de doctrine politice intolerante, ne-am gândit pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia  Zilei Internaționale a Comemorării Victimelor Holocaustului, când s-au împlinit 64 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz- Birkenau. În tot acest timp, la sesiunea specială dedicată evenimentului de Organizația Națiunilor Unite, doamna Ruth Glasberg Gold a depus mărturie despre Holocaustul ei. Născută în 1930 în Cernăuți, deportată în noiembrie 1941 în Transnistria împreună cu părinții, își pierde repede familia și devine unul din orfanii nimănui și unul din puținii supraviețuitori: „Am fost repatriată în România cu două săptămâni înainte de eliberarea lagărului, odată cu toți orfanii. Înainte de eliberarea de către armata sovietică, Antonescu, pentru prima dată, a acceptat să repatrieze două mii de orfani. Era o cerință mai veche a comunităților evreiești și a Crucii Roșii, dar s-au opus și el, și Adolf Eichmann (ofițer nazist care coordona deportarea evreilor). Până la urmă, când a văzut că pierde războiul, a găsit de cuviință să facă ceva pentru a nu fi judecat drept criminal de război și de aceea ne-a permis repatrierea." E o observație bizară și tragică în această perspectivă: așadar, orfanii au dreptul la o copilărie, fie ea și copilăria absurdă a istoriei. În momentele cheie, dictatorii fac din orfani un scut.
 
 
Supraviețuirea: un spațiu-timp al întâlnirii mărturiilor cu mărturisitorii
 
 
Mărturia doamnei Ruth Gold este prima mărturie despre Holocaustul transnistrean făcută în direct la ONU, de când a fost adoptată în 2005  rezoluția privind Ziua Internațională a Holocaustului. Cum a fost această politică de exterminare în Transnistria, față de ceea ce deja se știe mult mai detaliat privind Germania nazistă? Doamna Gold are amintirile ei: „Știi care era sistemul lui Antonescu? Nu era ca al nemților, nu aveau camere de gazare sau crematorii. Eu cred că românii nici nu erau pregătiți pentru acel genocid, așa că au făcut lucruri pur și simplu barbare. În afară de a-i împușca pe oameni, după ce își săpau singuri gropile, în afară de a-i înghesui în trenuri, unde mureau de sufocare, i-au deportat pe evrei către Transnistria iarna, în frig, fără mâncare, fără apă… Oamenii mureau, încetul cu încetul, pe drum, înghețați. Ne-au dus două săptămâni pe drumuri întortocheate pentru a muri cât mai mulți pe drum. Au mai izbucnit epidemii, de tifos, de dizenterie… Erau 116 lagăre și ghetouri în Transnistria. Lumea a murit de foame, de sete, în epidemii. În Berșad, unde era infernul meu, au murit 20.000 de oameni. În total, 280.000 de evrei, români și ucraineni, au pierit în Transnistria. Și 11.000 de roma. Neapărat trebuie să vorbim și despre roma, pentru că nu sunt reprezentați nicăieri, în nici o organizație internațional.", mărturisește ea pentru Cotidianul. Au existat, așadar, nuanțe și grade de comparație între metodele  de a aplica soluția finală, au existat mai multe feluri de a muri prin dirijism exterminator pe scară industrială, iar simplul fapt că a fost posibilă o atare taxinomie reprezintă apogeul monstruozității morale niciodată egalată de istoria umană, cu atât mai mult cu cât toate acestea se petreceau în Europa recentă. "Frumusețea va salva lumea", spunea Dostoievski, iar eu mă simt inspirată să adaug, ca pe un corolar al derapajului absolut că "inteligența va distruge lumea".
În epoca etichetelor și șablonizărilor mediatice, această mărturie recentă a unui supraviețuitor din Cernăuți va rămâne mărturia header a genocidului transnistrean updatată 2009. Ea adaugă o nouă greutate mărturiei depuse și de scriitorul Norman Manea în volumul Întoarcerea huliganului. Născut la Suceava, în cartierul Burdujeni, Norman Manea vorbește tot despre deportările către Transnistria; acesta este internat la vârsta de cinci ani în lagărele transnistrene alături de familie, supraviețuiește, apoi revine acasă cu mari traume și își reia viața, dar va cunoaște un al doilea val de persecuții antisemite în timpul regimului ultranaționalist al dictatorului Nicolae Ceaușescu. La pag. 84 din cartea sa de memorii citată anterior există mărturia care descrie alterarea progresivă a vieții evreilor, în intervalul border al politicilor  legionare: „Șocul din 1941 fusese pregătit de anii huliganici anteriori, aflam acum, (în 1941, n.m.), și de zvonuri pe care doar cei care nu voiau să le audă le-ar fi putut ignora. Se auzise că, la sfârșitul lui iunie 1940, un grup de soldați ar fi năvălit în casa unui evreu de la periferia Sucevei, torturându-l, legându-l apoi de coada unui cal, care l-ar fi târât kilometri până la un sat unde l-au ciuruit cu gloanțe. Se vorbea de cruzimea unui comandant care silise evrei să facă parte din plutoanele de execuție a coreligionarilor. Deasupra gropii cu cadavre ar fi ordonat să fie aruncat un cal mort, asasinate oribile, evrei torturați, limba scoasă, degete tăiate. În iulie 1940, în satul Șerbăuți, lângă Suceava, șeful poliției ar fi împușcat trei evrei, ale căror trupuri le aruncase apoi în râu, în satul Comănești, frații Zisman fuseseră aruncați dintr-un tren și împușcați, iar rabinul Schahtel cu cei doi fii, torturați și uciși. Parveneau mereu noi zvonuri despre crime în Rădăuți și Dorohoi." Perioada de câteva luni cât a durat escaladarea politică a măsurilor de suprimare a evreilor a condus aproape apocaliptic la declanșarea fazei finale, de exterminare. Astfel, la pag. 85 din Întoarcerea Huliganului (Ed. Polirom, 2003), Norman Manea notează: „Ordonanța din dimineața zilei de 9 octombrie 1941 cerea ca „evreii orașului să depună imediat la Banca Națională aurul, valutele, acțiunile, diamantele, briliantele, pietrele prețioase și să se prezinte în aceeași zi cu bagajul lor de mână la Burdujeni". Lagărul de concentrare din Suceava, unde se aflau deja închiși 120 de evrei, fusese imediat desființat, în perspectiva noilor măsuri. (…) Așa începuse, în zilele festive de Sukot, povestea tata, Marșul, cunoscut din atâtea filme postbelice…Convoiul. (…) Da, din gara Burdujeni aveau să pornească trenurile cu destinație previzibilă. Styxul se numea Nistru, destinul fusese și el rebotezat, în sonoritatea vremii: Ataki, Moghilev, Șargorod, Murafa, Berșad, Bug."
Această mărturie completează perfect, prin expresivitatea notației, sublinierile istoricului Andrei Oișteanu care, în Revista 22, Nr. 761,  scrie că „pe 9 octombrie 1941 au început deportările forțate, în vagoane de marfă încuiate, ale evreilor din Bucovina de Sud", teritoriu aflat și atunci și acum sub administrație românească". "În primele trei zile (9 - 11 octombrie) au fost deportați în Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv bătrâni, bolnavi, femei și copii. «Din Suceava au fost evacuați 3.638 evrei , iar din comunele din județ și anume: Solca , Burdujeni și Ițcani, au fost evacuați în total 1.395 evrei», se specifică într-un raport al Prefecturii din Suceava. Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Rădăuți, Darabani, Mihăileni etc."
Raportul final (Ed. Polirom, 2005) elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România al cărei președinte a fost  Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, consemnează la pag. 178 concluzia sa: „Numărul total al evreilor români și ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administrație românească este între 280 000 și 380 000."  O altă cifră a victimelor Holocaustului românesc este menționată, prin posibila sa limită superioară, în Comunicatul emis către Mediafax de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la București în anul 2004, cu ocazia primei comemorări solemne din România, când America s-a alăturat în mod special României (o democrație încă atât de fragilă), pentru comemorarea victimelor, apreciind că „peste 400.000 de evrei de pe teritoriul țării de la momentul respectiv au fost uciși în timpul Holocaustului." Comunicatul prevedea: "Comemorarea marchează împlinirea a 63 de ani de la declanșarea deportării forțate a evreilor români în Transnistria. Acest act, autorizat de regimul Ion Antonescu, a fost momentul de începere a uneia dintre cele mai îngrozitoare faze ale Holocaustului din România, iar atrocitățile din România s-au extins de la comunitatea evreiască, inițial amplă și eterogenă, cuprinzând ulterior, ca și în alte zone din Europa, romii și alte minorități." 
  
 
În Bucovina, amintirea unei culturi iudaice înfloritoare și memoria cruzimii
 
 
În timp ce, la New York, declarațiile doamnei Ruth Glasberg Gold făcute pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului, aduceau în atenția opiniei publice internaționale momentul genocidal transnistrean cu punct de plecare din Bucovina de Nord și de Sud și Basarabia, noi ne reuneam într-o altă  Bucovina, și o altă Suceava decât cele care l-au alungat pe Norman Manea,  adunându-ne  la Biblioteca Bucovinei (căci unde, altundeva, decât în Sinagogă și în Bibliotecă se poate omagia mai bine spiritul iudaic întemeietor, ca popor al cărții?), români, ucraineni și evrei, tineri și seniori, în jurul menorei aduse de prof. Sorin Golda, președintele Comunității Evreilor din Suceava. Pentru prima oară oamenii au putut auzi o rugăciune în ivrit, citită de profesorul Golda în memoria celor șase milioane de victime ale Holocaustului. Pe durata întregii zile, începând cu ora 10 și până la ora 20, câteva grupuri de tineri, studenți și elevi, profesori și intelectuali suceveni, au venit să adauge un omagiu victimelor epurărilor rasiale din timpul Holocaustului, au vizionat câteva producții documentare despre Auschwitz, au audiat concerte pentru vioară și pian interpretate de maeștri evrei ai genului, și chiar o demonstrație de muzică klezmer. Holurile impunătorului locaș cultural au găzduit expoziții de carte, de pictură și de artă digitală, slujind amintirea unei culturi iudaice înfloritoare care, deși a contribuit la creșterea unei  Europe civilizate și prospere, a fost totuși supusă presiunii exterminatoare între anii 1933-1945.
În fond, amintirea și memoria reprezintă bogăția cea mai de preț a unei culturi. Elie Wiesel  a declarat cândva că "amintirea conferă o dimensiune etică tuturor obligațiilor și aspirațiilor" oamenilor. Aceștia, aidoma comunităților, nu pot supraviețui demn în absența funcțiilor mnezice, care instituie ambientul unei culturi, îi conferă demnitate și vizibilitate, autenticitate și originalitate. Vizitatorii au putut consulta o expoziție de carte cu tematică istorică, documentară și literară privind Holocaustul, o altă expoziție ce are ca tematică povestea și casa Annei Frank din Amsterdam, incluzând albume, fotografii, DVD-uri și cărți în diferite limbi de circulație; o altă expoziție de pictură și poezie Rebecca Horn este intitulată "Concert for Buchenwald" iar o expoziție de artă digitală semnată de Angela Furtună și intitulată Shoah poate fi revizitată, fapt posibil și în galeria internetică londoneză Saatchi Gallery unde expoziția are caracter permanent. Pe de altă parte, spații muzeale generoase adăpostesc o expoziție de  cărți și albume aparținând cercetătorilor, scriitorilor și artiștilor evrei sau a autorilor care s-au ocupat de iudaism: Norman Manea, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Andrei Oișteanu, Benedict Solomon, Benjamin Fondane, Valentin Saxone, Clara Haskil, Lya Benjamin, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Șafran, Hannah Arendt, Alfred Hârlăoanu,  Elie Wiesel, Iulian Băicuș, Jan T. Gross, Victor Neumann, Moses Rosen, Paul Johnson, Liviu Rotman, Radu Ioanid, A. Cohen, Mihail Sebastian, Annick de Souzenelle, Haim Cohn, Jean Ancel, Saul Bellow, Eliphas Levi, Papus, Angela Furtună, Regine Azria, Moshe Idel, Aristide Straja, Lucian Schwarz, Teșu Solomovici, Lucian Regenborgen, Vlad Solomon, Gershon Sholem, David Deutsch, Deborah G. Felder, Escher, Constantin Vișinescu, Andrei Voinea, Iulia Deleanu, Chagall și mulți alții.
Holocaustul nazist nu și-a atins scopul și nu a  reușit să șteargă de pe suprafața pământului în mod definitiv populația și cultura iudaică, deși acesta a fost țelul lui  inițial, exprimat prin doctrina soluției finale. Expozițiile deschise aduc unele mărturii despre o cultură care a renăscut prin democrație și toleranță și care este  marcată de vitalitate și de universalitate, așezându-se din nou cu onoare la temelia umanității, alături de celelalte surori întemeietoare.
 
 
Shoah, rădăcina amară a Europei civilizate
 
Holocaustul a fost tabu în România de după al doilea război mondial, deoarece în istoria oficială a URSS și predată obligatoriu  și în țările estice bolșevizate evreii nu erau amintiți ca principalele victime ale lui Hitler, ci numai comuniștii (ce erau, în fapt, foarte reduși numeric la acea dată). Astfel a rămas ascuns pentru multă vreme opiniei publice caracterul de purificare etnică, primordial antisemită,  al soluției finale naziste, ce va fi îmbrățișat peste câțiva ani și de neo-bolșevici. În fapt, marea manipulare istorică a secolului al XX-lea - cel străbătut de la un capăt la celălalt de principiul genocidului ca soluție de redesenare a așa-zisei Europei civilizate printr-un condei asiatic bolșevic terorist -, reprezintă o maree de clișee, facticități și contrafaceri. Tocmai de aceea adevărul este necesar pentru recuperarea homeostaziei unei civilizații greco-latine și iudeo-creștine aflate în declin și amenințate astăzi de noi tentații, iar memoria este singurul instrument de recuperare a adevărului.
 Imaginarul politic european va avea întotdeauna nevoie de un 27 ianuarie demn și de asumarea irepetabilității Holocaustului. Iar identitatea europeană, ce încă își caută sistemul de referință, trebuie să asimileze rădăcinile amare ale Shoah ca pe un catalizator al spiritului democrat și ca pe un imunostimulent al conștiințelor față de ascensiunea spiritului totalitar. Altminteri, am putea redeveni doar niște orfani de adevăr, destinați laboratoarelor de inginerie politică totalitară . Despre toate acestea ne vorbesc cu răbdare și Ruth Glasberg Gold și Norman Manea și Andrei Oișteanu și Elie Wiesel. Și atâția alții…Fie ca vorbele lor să nu fie doar predicile înțelepților în deșert!
 
 
Angela Furtună
 
 
28 ianuarie 2009
 

RISIPA DE COPII, un articol de Angela Furtună

Creation Category: 

RISIPA  DE  COPII

Războiul civilizațiilor și copiii democrațiilor liberale

 

Se vorbește astăzi, din nou, agresiv,  și cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizațiilor, prelungindu-se astfel și în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington și Francis Fukuyama. Așadar, democrațiile liberale au probleme, și încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul. 

Care este background-ul problemei insolubile? Islamul versus lumea iudeo-creștină, aceasta este ecuația conflictului major ce se tot adâncește, pe diverse canale (politice, media, culturale și economice) după 11 septembrie 2001. Erodând, prin amplitudine și accelerație, capacitatea de înțelegere a lumii actuale privind propriile „compromisuri sănătoase”, acest conflict între culturi își generează exponențial propriul apogeu. Iar noi ne aflăm, de câțiva ani, în chiar epicentrul lui. Pe acest background, înfruntarea palestiniano-israeliană din Gaza apare, acum, ca fiind o „ocazie”, construită, întreținută și gospodărită de fundamentaliștii războiului terorist,  iară nu cauza conflictului. 

Nu voi insista asupra faptelor, căci datele furnizate de istoricii și analiștii credibili sunt cunoscute și sunt bine exploatate public, de ambele părți. Voi medita, în textul de față, asupra delictelor și slăbiciunilor media, care au devenit, poate că involuntar,  arme în acest conflict, și care, mai mult decât  simple arme,  sunt, dincolo de anumite limite, veritabile arme de distrugere în masă, atunci când manipulează și modelează cortexul și afectele, analizele și deciziile consumatorilor, accelerând și precipitând, conform modelului emis de Paul Virilio, întreaga planetă către ideea de catastrofă finală.

Catastrofa finală e nu a regilor ci a tuturor oamenilor

 

Așadar, sunt două linii de forță pe care le punem în balanță aici: grație politicienilor și ideologilor de logică apocaliptogenă,  mai întâi de toate, conflictul de fond ia aparența unei pandemii ideologice; iar mai apoi, datorită media, conflictul se manifestă ca o continuă presiune delirantă și obsesională exercitată asupra publicului. Media devin astfel o interfață hipersensibilă între real și realitate, induc confuzie fanatică și propagandă, acolo unde ar trebui să joace rolul limită de furnizor de facticitate. Bariera informațională este deci depășită prin hiperbolizare, iar din acest exces se trece în domeniul mesajului catastrofist și inductor de  mutații la nivelul rațiunii, prin subliminale pulsații afective sau decizionale.  

Care este scopul acestei presiuni puse pe opinia publică de tandemul politic (religios-politic) + media? Scopul, se vede și în aceste zile, este dublu: primo, extinderea și generalizarea percepției existenței unei stări terminatoare de divizare totală și definitiv ireconciliabilă, ce necesită amorsarea militară imediată și obligatorie (reiterarea obstinată a mesajelor Iran via Hamas et Co versus Israel); iar pe de altă parte, media supraevaluată și hiperfuncțională extinde în mod obsesional curentul de implicare a opiniei publice până în cel mai îndepărtat punct al globului. Dar e o formă de over-reaction periculoasă, o boală autoimună ce amenință întreaga civilizație occidentală, ce ajunge, astfel, să se identifice cu propriii inamici. Principiul care stă la baza acestei logici este inundarea nivelului activ al conștiinței și al subconșientului indivizilor cu urgența și iminența stării conflictuale perpetue, conform unui principiu enunțat încă din 1793 de R.R. Palmer: „Războiul regilor s-a terminat. A început războiul oamenilor”. Iar ca un corolar al acestui principiu elementar (de pe urma căruia multe generații au trăit liniștite) valabil și pentru conflictele ce se dezvoltă în mileniul al III-lea, este nevoie de persuasiunea și hipnoza urgentă a massei, în scopul luării de ostatici mediumizați și de adepți fanatici, cu minime investiții și prin simplă privire a  ecranului TV, devenit fetiș, comandant de oști, căpetenie militară sau voce a deciziei. Este, aici,  o formă de teleseducție strategică foarte catchy, omniprezentă, ce permite manipulatorilor să deseneze pe cortexul informațional și emoțional al consumatorilor de media - și să le rescrie infinitezimal și cvasi-instantaneu în codul de valori proprii -  o hartă mentală politică de repartizare planetară a agregatelor combatante și/ sau aspirante la decizia finală a partajării forței. Mai precis, individul este tratat la timpul prezent continuu și anistoric ca parte a unei masse ce nu poate fi decât înrolată, de o parte sau de cealaltă, anihilându-i-se voința de a alege non-beligeranța.

Media, hămesite după rating și armele de distrugere în masă

 

Dacă și în aceste zile de ianuarie 2009, media au devenit arme decisive în acest conflict din Gaza, generat mai întâi ideologic și apoi militar prin strategii extremiste, atunci este important să arătăm și faptul că aceste arme au fost și continuă să fie mai bine exploatate de lumea extremistă musulmană (de palestinienii Hamas și Hezballah, de Al Qaeda, de Iran), decât de Israel sau de Statele Unite. Statisticile (atât sondajele de simpatie ce bombardează canalele televiziunilor, cât și analizele post-festum) arată, de ani buni încoace, o creștere a simpatiei față de „bietele victime”, simultan cu o creștere a antipatiei față de „invadator”, când, de fapt, în această punere în scenă, este vorba despre o machiavelică răsturnare a valorilor: adevăratul călău, luptătorul de gherilă hipotalamic-autolitică, se protejează prin exhibarea barbară și câștigă simpatie prin discriminare pozitivă, iar victimele sale sunt condamnate la oprobriu. Terenul invaziei Hamas prin media  a fost pregătit din timp, pe măsură ce arhitecții acestui tip de luare în posesie prin sugestie negativă la televizor își urneau planurile de ofensivă împotriva iudeo-creștinătății.

Este momentul să ne întrebăm cum de este posibil acest lucru: ca incitatorii la genocid să câștige mediatic un război, să modifice decizia rațională a massei planetare manipulate, să inducă o perfidă stare de culpabilizare a Americii, acum a Israelului, derivată din culpabilizarea arhetipală antisemită și, prin extensie, să culpabilizeze  întreaga civilizație iudeo-creștină.

Maniere diferite de a duce un război

 

Ei bine, dacă de grandoarea musulmană nu s-a îndoit nimeni până acum (plus minus episoadele de califat ce au tulburat altădată lumea creștină) era bine să nu se îndoiască nimeni nici de viclenia (arta persuasiunii) aferentă a ideologilor ei – religioși - fundamentaliști: forțele teroriste nu au avut nicio reticență în a include în arsenalul greu de război copiii, femeile și bătrânii (aceștia sunt inocenții civili, considerați totuși la ei acasă cetățeni fără drepturi pentru că săraci, ei fiind însă considerați tabu numai pentru imaginarul lumii iudeo-creștine). Această tactică dovedește că ideologii fundamentaliști musulmani ai războiului terorist prin media au studiat intens tipul de sensibilitate al inamicului și au mizat pe impactul emoțional media obținut asupra lumii iudeo-creștine prin supraexpunerea și prin stimularea anxietății ei civilizaționale după vizibilitatea maximă a sângelui jertfelnic. Pe toate canalele media au curs hemoragiile pe care le-au dorit forțele teroriste Hamas, dar nu și hemoragiile de imagini și informații ce descriu pertinent și în mod diacronic acumulările picătură cu picătură ale stării de subminare de către Hamas a acordurilor internaționale, a securității israeliene și Orientului Mijlociu. Cât despre îndemnurile la ridicarea lumii  islamice la Jihad sau cât despre amenințările cu raderea de pe suprafața pământului a rasei evreiești, proferate frecvent în media de către Iran, sponsorul Hamas, ce sa mai vorbim! Pe scurt, ideologii Hamas au mizat pe nota mică la purtare pe care o vor încasa pe teren în Gaza forțele de apărare antiteroriste ce vor avea greaua misiune de a extrage din camerele de joacă ale copiilor lăzile cu arme și bombe. Sângele astfel televizat devine prin el însuși o armă rituală, a cărei vedere trebuie să incite Occidentul la solidaritate cu teroriștii, indiferent de metodele lor, iar Islamul la violență și răzbunare. În tot acest timp, nota bene, stadiul istoric, cutumele și tipul de sensibilitate fundamentalistă musulmană nu asociază vărsările de sânge și carnagiile cu șocuri emoționale, dacă acelea au loc în numele războiului sfânt, ci cu stări de exaltare și extaz religios. Să ne amintim, altminteri,  cu câtă ușurință își exhibă rănile, puroiul, sărăcia și handicapurile, civilizațiile înrudite cu populațiile de tip carne de tun suicidale produse azi de Islamul fascist. Iar, prin comparație, să ne amintim cu câtă pudoare ne privim noi, occidentalii, evrei sau creștini, starea de decrepitudine fizică sau boală ori agonia, considerând că a le arăta lumii întregi ar fi o impietate.

Este vorba, așadar, de o diferență radicală de atitudine aici, izvorâtă din culturile noastre diferite, dar pe care islamicii teroriști au știut să o exploateze la maximum, substituind-o tactic inferiorității lor militare. A fost, se pare, mai convenabil, pentru organizațiile teroriste, să întrețină mult timp o Gaza subdezvoltată (refuzând de-a lungul timpului orice investiție americană sau israeliană ce ar fi ridicat nivelul de dezvoltare și standingul local), o Gaza cu miză explozivă care să poată fi oricând transformată în lagăr, și o populație redusă la condiția săracă a mașinăriei umane teleghidate de propagandă, ce adoptă sinuciderea ca manieră de a face rost de bani pentru restul familiei. (Apropo, printre copiii carne de tun nu există și copii de șeici).

Această civilizație a presiunii teroriste nu este impresionată de vărsarea sângelui copiilor proprii din familiile sărace, considerându-și ea însăși acești copii ca fiind predestinați eroismului fanatic și educându-și acești copii pentru e deveni, ei,  niște arme esențiale ce vor contribui în mod decisiv la instalarea noului Califat.

Rating și iubire: copiii cui?

 

Prin urmare, două slăbiciuni ale civilizațiilor noastre continuă să contribuie la victoria acestei diabolice tactici a acumulării de simpatie și a câștigului la cacealma, folosită de teroriști și la 11 septembrie 2001, și în  Gaza 2009: pe de o parte, este lăcomia media după știri senzaționale, în vederea creșterii de rating, cultivând ca pe o onoare difuzarea obstinată a imaginilor sângeroase, deci cultivând acuzarea și condamnarea emoțională apriorică, venită înaintea verdictului dat de tribunale după anchete și după reconstituirea adevărului istoric ; pe de altă parte, este tipul special de iubire al părinților și combatanților teroriști față de copiii lor, sau familiile lor, pe care, în loc să-i  adăpostească de moarte, îi includ în arsenalul emoțional al războiului numit Jihad.

Față de această tactică, diabolică și inumană din punct de vedere al credințelor și cutumelor noastre iudeo-creștine, lumea occidentală trebuie să înceapă să deschidă ochii: înainte de a se lăsa manipulată prin media și fără a se lăsa atrasă de urletele  cu care fascismul islamic isterizat vrea să ne reducă la condiția de adepți angoasați, lumea occidentală trebuie să mediteze mai mult la suferința imensă pe care o încearcă soldații noștri aflați pe câmpul de luptă și confruntați în fiecare clipă a eroismului lor cu tragica decizie de a alege astfel încât bomba-copil la care inamicul și-a condamnat, prin liber arbitru,  propria familie, să nu lovească familia, copiii sau țările noastre. Pentru că, am uitat să vă spun: astăzi sunt amenințate când Statele Unite, când Israel sau Spania, ori Anglia. Însă mâine vom fi cu toții în aceeași oală.

Risipa de copii va deveni din ce în ce mai mare. 

Angela Furtună

13 ianuarie 2009


 
 
 

 

Adrian Munteanu- trei cărți de sonete simfonice, neo-romantice, un articol de Angela Nache Mamier

Creation Category: 

 

Eseu (de la poet la poet)

 

Eu aștept de la poet și de la poezie să inoveze, să avanseze măcar o secundă, să împingă cu ambiție limitele unor teritorii lirice deja arhicunoscute.

Din acest punct de vedere scrii o poezie care mi-a plăcut foarte mult. Între cele trei volume se disting, în mod evident un drum mai convențional și un altul voit revoluționar.

În primul volum e o poezie fină, în sensul liric cel mai clasic al cuvântului, care se caută ca un gheizer, care e gata gata să țâșnească la suprafață, un imn entuziast pentru viață, viața în sens universal, o comuniune între vizibil și invizibil, un filon pitoresc, fermecător, de natură intelectuală debordând de vitalitate, un gust viu pentru natură în general și natură umană în special, o bogăție de rime care creează o atmosferă de o frumusețe ravășitoare, căci suntem în fața unei nevoi viscerale de cuvinte frumoase, rare, care contribuie la un efect de fluiditate romantică.  
 


Registrul este simfonic, exuberant, e un drum înapoi spre culorile și parfumurile cuvintelor, deschizând calea unor senzații rare sau uitate (râvniri, hodină, prădalnic, zăbală...) Cuvintele fac dragoste în pagini și partea lor luminoasă e dominantă în sonete 2 si 3 (mai ales în 3).

E o schimbare în finețe, dar radicală de registru: un lirism mult mai sobru, mai puțin "împodobit", abscons, tragic, tenebros.

Efervescența spirituală este intensă intimitatea e dezvăluită cu accente reținute, mai puțin patetice, ca un strigăt înăbușit, într-o respirație a nefericirii.

Căutarea unei păci lăuntrice se face simțită, poezia devine mult mai directă, mai "zgomotoasă", mai "chinuită", luptându-se cu o anumită inerție spirituală și cu o luciditate care câștigă teren.  
 


Poetul merge direct în inima esențialului cu cuvinte banale, uneori morbide, urâte (atenție la un eventual derapaj spre o vulgaritate gratuită, forțată), totul derivă din incertitudini, dintr-o porozitate a ființei intime profunde, o fragilitate care se termină cu nașterea, la sfârșitul acestor chinuri, a unei ființe poetice noi.

Orașul este mai ales locul unor simboluri negative, sfâșietoare, loc de promiscuitate în care evadarea este obligatorie, onirică, excrementele devin un fel de nevoie de a se purifica psiho, nuditatea, chiloții, veșmintele au o conotație sexuală de culpabilitate, o dorință de a se dezvălui și în același timp de a masca viața în aspectele ei cele mai intime. 
 


Câinele încărnează frica, dar si ghidul, instinctiv (ANUBIS la vechii egipteni conducea sufletele în lumea morților), e frica noastră de vid, nevoia de un ghid pentru un ultim voiaj, ancorat în profunzimile inconștientului. Bucătaria este un pântec maternal, unde se gasește « hrana » care dă o pace efemeră spiritului și corpului, o protecție, un retur indispensabil la viața materială, când angoasele devin insuportabile. In fine, simbolurile sunt nenumărate, trăirile sunt puternice, vulcanul te-a trezit și pari un corp înmormântat de viu la Pompei, care se zbate ca un Hercule cu viață, cu frumusețile și agoniile ei.

 Ești modern fără să vrei nu te îngrijora. Scrisul este o fină țesătură de vechi și nou, între prezent, trecut și viitor. Nu mi s-a părut că te forțezi ca să fii modern. Cotidianul este plin de semnificații, totul este de a avea geniul de a le surprinde! 
 
Tu să fii "om al timpului tău ", trebuie să lăsăm un "mesaj ", o oglindă fidelă a trecerii noastre pe această parte a lumii, deci cotidianul este cuvântul nostru.

Nu putem cuvânta pe "mărturia lui Eminescu ori Matei Caragiale".

De ce nu limbajul lor, dar pe o "temă care ne aparține nouă", în acest secol 21.

De aceea, ultima carte este vădit modernă, originală, și mai puțin asociată altor autori. 
 


Ești tu însuți... 


Nu vei putea rămâne un "crai de curte veche", éternellement! 


Cred că deja drumurile pe care ți le-ai conturat, ca și cum ți-ai fi tăiat venele simțirii, sunt deja în cascadă.

Totul este să le continui și să nu îți fie frică să îți pui capul și trupul în centru acestei Niagare.

Să știi că voi fi prezentă în țară, alături de tine.

Pentru mine continuăm aventura noastră culturală de calitate, începută în primitoarea ta casă de cultură și de frumoasa ta inimă și privire.

Eu închid ochii și am impresia că întind mâna și ating Brașovul și sufletele care au mișcat în inima mea sunt în același loc de cinste.

Eu nu m-am rupt de voi.

Doar că trăiesc destinul care mi-a fost desenat. 


Salut le Poete! 

Buba 2009. Prezenta vs Absenta, un articol de Lucian Merisca

Creation Category: 

  


 

Am sesizat – nu stiu cum – ca bradul de plastic, impodobit, din largul nostru birou cultural, lipseste, desi Sarbatorile inca nu s-au incheiat. Poate ca era absent de mai multa vreme.  Si am gandit imediat: E mai greu sa observi ca lipseste ceva, decat ca exista. De aceea, vietii minuscule i se da atat de mare importanta, in comparatie cu moartea eterna, insulelor, in comparatie cu Oceanele, Revelionului, in comparatie cu tot restul anului, lichelelor, impostorilor si mediocroizilor – mai multa importanta decat cei care poate chiar ar merita-o. Pentru ca au construit ceva. Este vorba aici despre vocatia masochismului (la un popor, in speta cel roman si la un individ, in speta eu). Incepand de la un Cioran si pana la un taran, cu totii parem extaziati de munca noastra sisifica de a ne turna in cap cenusa, nu numai a propriului nostru trecut, dar si a necroitului nostru inca viitor. Prea des, atentia noastra canalizata de canalele insalubre ale massmediei isi croieste sau nu isi croieste partie printre scursurile cotidianului, in cautarea unor repere – nu atat morale, culturale sau nationale, cat repere minime ale demnitatii de a fi. De a crea. De a crede. De a prospera. De a nu te complace mereu in autoironia care scuza totul, in bascalia uniformizatoare, in credinta ca nu Vestul ne va molipsi pe noi, ci noi vom molipsi Europa de metehnele noastre stanjenitoare si atot prezente. Un adevarat “brand” pe care nimeni nu si-l doreste dar pe care noi ni-l asumam din proprie intiativa, ca un fel de martiri ai bascaliei de sine, fiind de fapt singurul popor caruia jignirile publice ii provoaca o deliranta placere. In lipsa acestora (pentru ca Occidentul are si altceva mai bun de facut decat sa ne studieze secretele si secretiile) ne confectionam noi singuri autodafeuri latrinare, doar-doar o observa cineva din Marele Occident ca eu-si-nu-altcineva sunt cel care arunc pisica moarta (pe care tot eu am omorat-o) in propria mea curte, o parlesc, ii dau foc in public precum carnetului de legionar, de partid sau de FSN, imi torn cenusa in cap, cat mai multa, mai adaug si un scuipat neaos ca sa stea, pe post de fixativ, si astept sa fiu aplaudat si recompensat in burse de studiu de occidentaloii sau occidentantaloii in extaz (ceea ce nu e cazul) dupa meaculpele continue si clismele de sorginte balcanicocomunista. Escatologicul sau escato-logica romaneasca ne face sa credem ca un spray cu namol ne va da mai multa stralucire, suplete si vigoare decat o spalatura simpla, cu apa timpului si peria eliminarii gandurilor neproductive.

In acelasi timp, nu putem sa ne scoatem din cap conditia noastra de crasa exceptionalitate. Nu suntem nici mai buni, nici mai rai decat altii. Nici mai obedienti, nici mai revoltati. Nici mai mediocri, nici mai impertinenti. Dar cine ar recunoaste aceasta banalitate?…

Daca noi  nu ne dam importanta, nimeni nu ne-o va da, daca noi nu ne scuturam, nimeni nu ne va scutura, daca eu, omul de pe strada, nu stiu sa-mi guvernez banii si snobismele, viciile si egoismul, increderea si luciditatea, nici un guvern din lume, nu numai de pe Dambovita, nu va sti sa-mi guverneze viata mea de rahat asumata sau asumat, stralucirea in auto-demolare, locul de carcotas in stalul chibitilor. E aici nebunia de a ne crede singuri, persecutati si persecutori in acelasi timp, francmasoni si francmasonizati pe aceeasi funie prost sapunita, sinucisi si sinucigasi, la granita imperiilor si a timpului, ori chiar outsideri fara sa ne-o ceara nimeni. Prezenta romanului in lume sau la el acasa e intotdeauna umbrita de sforarii de mucava, de autodemolari din care nici macar capra vecinului nu ne mai poate scoate. Stralucirea prin absenta – aceasta, da, acest lucru ni se potriveste!… Si daca este un lucru asupra caruia sa fie stabilit un consens general in randul masselor si al massmediei, este gasirea unor superlative ale prostiei, ale saraciei, ale mizeriei, ale ignorantei, ale lipsei de sperante si de perspective umane pe care, alte popoare, in naivitatea sau in nestiinta lor, considera de la sine inteles, natural, sa si le acorde, ca un drept al prezentului, asupra viitorului.

Dar care prezent? Despre care prezent vorbeam? Poate despre Absent, absent

Daca ne-am lua in serios (ceea ce, har Domnului, nu o facem niciodata, nici in aceasta privinta), ne-am putea intreba, mioritici si stoici si anecdotici: Ce e mic, negru si bate la usa?… Buba 2009! 
 

 

 Lucian Merisca

The Infinite Sadness of the Hebrew Language by Eva Defeses

Creation Category: 

The Infinite Sadness of the Hebrew Language: a Visual & Musical Allegory

 

Being only an adventurer at the beginning of my journey into this world of mysteries that is the Hebrew Language, I will not try to give any explicit information on its history, development and grammatical singularities. All this is available in professional terms in many books and freely on the Internet and I would only copy the words of the specialists.

I will neither speak about the hidden “information” – numerology and the Kabalah. The Bible’s code – in Hebrew, of course - is another example of the obsession that the study of this language may generate. For this, you can also use Google or the Discovery extensive documentaries on it. I have never been attracted by numbers, only by words and sounds. We all speak of ART, Literature being one of the known forms of art (I say “Known” because the future may reserve us many discoveries in the artistic field, too), Music another one. Between the Word and the Sound, there stands the Image – the “fine arts” of painting, sculpture, photography and so on. Man has always tried to put his thoughts and feelings in images and sounds since the early days of the cave drawings and rudimentary musical instruments. But we often forget the primordial form of art, sadly seen today only as a speech mechanism, a tool of communication, something less artistic because of its utility. Isn’t language a form of Art? Today, there are thousands of languages in the world, ancient or more recent, each and one of them beautiful and exciting.

 

Pages

Subscribe to RSS - ESSAY