Unele cuvinte sfărâmicioase

se sucesc-răsucesc

fac du-te- vino

apar și se dizolvă  

O voce de jar le apropie  

Cititorul atinge steaua poemului

și restituie l

umina luminii

restul opacului  

*** 

Ca farurile

vocale și cuvinte 

se-aprind obscurității 

Într-adevăr vor trăi

în sunetul cadenței tale 

Pe insula cu enigme

pătrunde în sine

fericire sălbatică de savurat

*** 

Cine poate spune în jurul cărui ax

în ciuda haosului

gravitează poemul 

Nu putem pătrunde

 în camera memoriei

fără teamă de panică 

Nici s-ascultăm pulsația

constelațiilor

nici a lor liniște

*** 

Dacă viața mișcă universul

a mea e-n jurul

unei vocișoare

secret păstrată 

traversând până aici

galaxii 

Suspendată unor sunete

colac de salvare limbaj  

***

Cititorul sfidează vocalele

să lase să se audă

ce se-ascunde

dedesubt

în spate

Despre ce poezie îmi vorbește 

Cea de o strânge

în ochiul ciclopului

sau cea ce se trezește

fără știrea lui

îmbătată de cuvinte

dintotdeauna

*** 

Cu o mână

trasăm un prezent

furat viitorului 

Abia

deasupra buzelor

murmură orizontul 

Așa supraviețuiesc legende

*** 

In jurul nebuloaselor

cititorul evadează

în juisarea lui 

Ploaie de cuvinte

piept ațipit

autor în mișcare 

Plutind ca pluta

amanților de hârtie

în stare de dormire 

***

Realul nu mai ajunge

ei poartă-n ei

o umbră

precum oasele lor 

Zăpadă caldă de vară

tragi înăuntru limba

să se elibereze 

***

Carne a poemului

acoperă umeri

plini de fiori 

Limba vi s-a rostogolit până la mine

cu gândurile noastre înăuntru 

Ce-au devenit cuvintele

și ce-arată drept chip

tainei sălășluind în noi  

***

Când ne oferim mării ochii

puțin din ea suflă traversând iulie 

Iraționalul e la capătul

vocilor dorinței

ce topesc frigul

***

Mi-am lungit trupul

pe pietrișul umed

febra era palpabilă 

Pământ și cenușă

imobile așteaptă

deplasarea lunii 

Dacă ar fi ziuă

n-am vrea s-o vedem 

Știm oare când noapte

marchează plictisul ei de noapte   

Acompaniere

Louisei Blouin 

Când moartea se apropia din ce în ce

mai mult

trupurile noastre osemintele noastre

se dădeau cu îndrăzneală 

Fior de ieri fior de eternitate

Nici de departe în departe 

Plin de ciudățenie în cameră

o memorie ne scapă din mâini

ca o durere de neînvins 

Fiecare cuvânt

ridică salivă albă

și valuri de stele

iarba dimineții

strânge prea tare pieptu-ți

ce se umflă de fraze mute 

Puritate a mărilor interioare

pe pagini albe

se clatină

în fața furtunii

și se împacă

cu ceea ce numim

ruptură

Femeie sălbatică

tu cauți un chip

 ca să evoci

amețeala primăverii tale 

Umbra se aruncă pe somnul tău

și își predă zeul

pe buze îngrijorate 

Zăpada ni se topește pe umeri

timpul a basculat

flacără de speranță în așteptare 

Acolo mâini pline de lucruri

necunoscute

vin spre noi

Spălați-mă de moarte

zice femeia fugind de

propriul necunoscut 

Unele bucurii îndepărtate

ne zgârie brațele 

Dacă percepem zorii

când ne tremură oglinda

ea desenează adevăratul chip

a ceea ce suntem 

Lăsați acest corp liniștit

niciodată nu-1 veți putea ajunge

nici din aproape în aproape 

să pună la lumină

făr'de măsură 

Ea te prinde de gât

Învie cu orice pas

vocea-i mânioasă 

Mușcându-ți fructele din mână

și stabilindu-se pe veci 

Ochiul devenit o obsesie

refuză să capituleze 

închid ferestrele

peste un pat răvășit

tu tot nu dormi 

Două într-un singur trup

care suflă durerea

e greu de dus 

în fața morții tale

cum să nu îmi scot ochii 

Sursa- CONTRAPUNCT     200,     IUNIE