Să vedem ce este cu acest pom, cauza căderii noastre. În fapt, Dumnezeu făcuse să răsară tot felul de pomi „plăcuți la vedere și buni de mâncat” – dar mai ales doi pomi minunați. Unul era Pomul vieții, sădit în mijlocul grădinii, celălalt era tocmai acest Pom al cunoștinței binelui și răului – nu se spune unde anume sădit. Undeva prin grădină... Erau acești pomi mai deosebiți? Ușor de recunoscut? OK, Pomul vieții îl recunoșteai pentru că era „în mijlocul grădinii”. Poate chiar era „un picior de plai, o gură de rai” – o zonă verde în mijlocul căreia se înălța un pom falnic pe care puteai să îl bănuiești a fi Pomul vieții. Dar Pomul cunoștinței etc.? Poate era într-un pâlc de pomi – toți plăcuți la vedere, toți cu fructe moi și zemoase, frumos mirositoare... Să-l fi putut cunoaște după frunze? Pomul este cunoscut mai curând după „fructe” – după acestea și este judecat. Ce fel de fruct avea Pomul cunoștinței etc.? Cei mai mulți creștini, întrebați, vor spune, desigur: MĂR! Păi, de ce măr? Atunci de ce nu i s-a spus măr – chiar Mărul cunoștinței etc.? Eh, se pare că, într-adevăr, nu era măr. Primele reprezentări ale Pomului nu îl arată încărcat cu mere, ci mai degrabă cu... rodii. Sau, cum le zicem noi, pomegranate. (Să ne amintim că pomegranatul e originar chiar din zona Mesopotamiei!).

Oricum, avea alt fel de fructe – fructele cuoștinței etc. Pentru Om, văzând pentru prima dată în viața lui fructe, primul lucru (mai mult instinctiv dacât datorită curiozității) era să guste din toate fructele, să vadă ce e bun și ce nu, ce e mai sățios. Să „experimenteze”, mai precis, să afle... Neștiind ce e „bine” și ce e „rău”, singura întrebare era, probabil: mă va face să mă satur? Și corolara: mă voi cufuri? Mi se va face gura pungă? (în fond, și lămâiul e pom...) Va fi rău la gust? (ați încercat să gustați o măslină culeasă din pom? Nu o faceți!) Neștiind „binele și răul”, chiar dacă cineva i-ar fi promis o patalama de doctor în filosofie dacă mușca din fruct, tot nu ar fi făcut-o – era mai ales interesat de astâmpărarea foamei. Dar a fost totuși un lucru care l-a făcut să muște din acel fruct oprit!

Ne putem întreba (că tot nu vom primi un răspuns): oare Omul chiar nu trebuia să muște din fruct? Să ne gândim puțin. Dacă nu trebuia să muște, Dumnezeu putea să nu facă Pomul, nu? Sau, îl putea face în afara Grădinii. Sau îl putea înconjura cu spini, cu sârmă ghimpată, cu sârme sub înaltă tensiune... Îl putea face cu niște fructe respingătoare: gândiți-vă, cât de mult ați fi îndemnat să mușcați dintr-un fruct de o culoare dubioasă, din care picură zemuri urât mirositoare, cu un aer de putreziciune în jurul lor...? Îl putea face greu de scuturat, cu crengi la înălțimi imposibil de ajuns: strugurii la care nu poți ajunge sunt precis acri, o știe și vulpea!

Dar de ce a avertizat Dumnezeu pe Om să nu muște din el? Da, da, i-a zis că va muri „negreșit” – dar ar fi trebuit să îi explice totodată ce înseamnă „a muri”. Neștiind ce e bine și ce e rău, atunci, la începutul vieții, Omul nu avea de unde cunoaște acest concept. Pentru el toate erau „vii”. Pentru el tot ce era, era – și ce nu era, nu era –, nici nu își bătea capul să afle de ce nu mai sunt. Așa că îndemnul să nu facă ceva, inclusiv să nu muște din ceva, nu putrea decât să îi stârnească o anumită curiozitate. Poate chiar putea înțelege în sens pozitiv: dacă vei mușca din fruct, o să „mori” – adică, o să primești o răsplată! Dintr-o dată, după ce a gustat din TOATE fructele (mai puțin două), se putea întreba: dar fructul ăsta ce gust are? E acru, e dulce? E sățios, astâmpără setea? Arată atât de frumos!... Da, da, mi s-a spus că o să mor, whatever înseamnă acest lucru. Chiar, a fi mort înseamnă că voi fi mai înalt? Îmi va mai crește un... oarece? Îi va place mai mult Evei de mine?

Printre basme, inclusiv în cele arabe din 1001 de nopți, multe sunt cele care povestesc tocmai de astfel de interdicții – bineînțeles, încălcate! Nimeni, nici o ființă omenească nu se va opri să experimenteze pe propria-i piele riscul călcării unei porunci de genul „poți deschide toate ușile din palat – dar nu ușa care se deschide cu această cheiță! Că atunci...” Da, e nevoie de o experiență – chiar dacă aceasta nu este direct a noastră. Nu dăm cu bomba atomică pentru că ȘTIM ce se va întâpla. Am văzut-o – și nu dorim deloc să o și simțim pe pielea noastră. De când am mușcat din fructul oprit, am învățat ce înseamnă „a muri”...

Deci, putem crede că Dumnezeu a cam vrut să mușcăm din fruct. La această afirmație avem o a doua motivare. E destul să ne întrebăm: ce se întâmpla dacă Adam nu mușca? Eh, ce se întâmpla? Păi, nu prea multe. Adam continua să lucreze și să păzească Grădina. Nu ar fi văzut-o pe Eva goală și, deci, Dumnezeu nu avea motiv să le spună că vor naște copii – amintesc, până în acel moment femeia era doar „ajutorul” bărbatului! – în durere. Nimic nu ne face să credem că, dacă nu ar fi fost alungat din Grădină, Omul ar fi născut „fii și fiice”, umplând pământul. Ar fi continuat să trăiască în „Rai”, bucurându-se de prezența lui Dumnezeu, de frumusețea și bunătatea fructelor, de munca „fără sudoare” în grădină, păzind-o (oare, de cine?) și trăind veșnic. Deși nu mâncase încă din Pomul vieții!

Eh, dar cum e cu Pomul vieții? Ne putem întreba: de ce nu a mușcat Omul din el? Era ușor de identificat – era doar în mijlocul Grădinii. Nimeni nu îi interzisese să se înfrupte din fructele lui... Că nu a făcut-o știm din afirmația lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns unul din Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna să ia și din pomul vieții, să mănânce din el, și să trăiască în veci.” Well, well – iată un lucru nou! Hai să ne gândim puțin: ce se întâmpla dacă Omul mușca înainte din rodul Pomului vieții – că tot avea voie să o facă -, și abia mai pe urmă din Pomul cunoștiinței etc.? Nu ajungea el ca și Noi? Mai era atunci ceva de făcut? Pare stupid să întrebăm „de ce nu a mâncat din rodul Pomului vieții?” – dar nu e deloc așa. Probabil Dumnezeu, sau Noi, l-a făcut să nu pohtească la rodul vieții, să uite de el – să nu-l vadă, chiar. Și atunci, de ce nu a făcut același lucru cu Pomul cunoștinței etc.?

Dar să mergem chiar mai departe. De ce a făcut Dumnezeu Pământul? Iar o întrebare idioată, veți spune. Și chiar așa e: l-a făcut pentru Om! Pentru Omul-precunoașterii ar fi fost de ajuns să facă o Grădină, nu? Dar a făcut un Pământ – El știa că Omul va ajunge să îl locuiască. Știa că va fi alungat din Grădină – că va mușca din fructul oprit! Desigur, această afirmație seamănă prea mult cu (unele) teorii creștine ale predestinării. Mai precis: Dumnezeu îl făcuse pe Om chiar așa: cu sămânța mușcării din rod sădită în gena lui! Că vroia sau nu, Omul TREBUIA să muște din fruct. Teoretic nu e chiar așa: Dumnezeu l-a creat cu liber arbitru, Omul putea să muște sau nu, dar însăși mecanismul, complexitatea creației arată că Omul era destinat unui singur lucru: să calce porunca!

Și chiar așa, ce folos ar fi avut Dumnezeu dintr-o ființă, din Omul supus, obedient – care nu ar fi mușcat din fructul cunoașterii? Își avea îngerii, doar. El avea nevoie de cu totul altceva: de cineva care, cunoscând binele și răul, să aleagă binele și să respingă răul. Chiar numai din această afirmație – pe care nu o pot nega nici cei mai credincioși creștini! – este evident că Omul TREBUIA să știe binele și răul, să poată să ia decizii informate. Altfel era de ajuns ca Dumnezeu să stea tot timpul alături să îi dea peste mână: „nu fă asta, că e rău!” Și Adam să îl întrebe de fiecare dată: „De ce e rău, Doamne?” iar Dumnezeu să îi răspundă „Crede-mă pe cuvânt, nu trebuie să o știi și tu.” Pare plauzibil?

Se pare că Omul repetă această dilemă de fiecare dată, cu fiecare viață. De la naștere, el începe să învețe ce e bine și ce e rău. Putem spune că actul de a ne naște este un astfel de mușcare din fructul oprit! Cu timpul ajungem într-adevăr în situația de a fi în stare să luăm o decizie, folosindu-ne liberul arbitru – o decizie informată. Am ajuns să citim cărțile sfinte (nu numai Biblia), scrierile filosofilor, analizele psihologice și conceptele morale universale. Învățăm care e Binele și care e Răul – putem decide ce alegem.

E foarte posibil ca acesta să fie scopul traiului pe acest tărâm, în această viață. S-ar putea ca acestă viață să fie numai un test, care ne va permite, în cealaltă viață, să ocupăm o anumită poziție. Dacă Dumnezeu este informație – și o putem bănui ca informație pură, desăvârșită – vom ajunge, poate, să ocupăm și noi un loc în masa ei. Cu cât testul nostru va fi trecut mai bine, cu atât vom ocupa, poate, un loc mai în „centru”, sau mai pe la „periferie”. Cine o poate spune? Până una-alta, putem spune doar atât: Omul nu ar fi Om dacă odată, de mult, nu ar fi mușcat din Pomul cunoștinței binelui și răului...

Rămâne o singură mare întrebare – ultima, dacă vreți: de ce a fost creat Omul? Nu știu dacă cineva a răspuns la ea – ceea ce prezint aici este doar propria mea opinie. Rodul, dacă vreți, a ani de lecturi și discuții, nu o dată în contradictoriu. Și, bineînțeles, nu am nici o dovadă că așa ar fi. Deci, eu cred că Dumnezeu a creat Omul pentru că era, sau se simțea, neîmplinit. Avea tot ce îi trebuie: Putere nelimitată, Cunoaștere nelimitată, Conștiință nelimitată. Putea fi Drept – dar nu cunoștea Dragostea. Știa că este „neîmplinit”, oricât ar părea de straniu acest lucru. Îi lipsea ceva – și această afirmație poate fi interpretată drept o blasfemie! Eu cred că îi lipseau SENTIMENTELE. Umane, dacă vreți. Bucuria, durerea, dragostea, ura, uitarea, mila, teama, grija, dorul... A creat Omul, l-a pus să mănânce din „cunoaștere” și l-a „alungat” pe Pământ. I-a dat soție, copii, părinți, un pământ care este binecuvântare și blestem, viață și moarte... Când trece prin acest „purgatoriu” și se întoarce la Dumnezeu, acea parte a entității va avea nu numai cunoștință, ci și sentimente.

Cum rămâne atunci cu Iisus? Creștinii cred că el este Dumnezeu – deci, Dumnezeu este și Om. Cine a avut sentimente mai adânci, mai umane, decât Iisus? Well, eu cred că Iisus este mai mult o reflecție a Planului lui Dumnezeu: El îl „naște” pe Iisus - și nu Îl face! -prin fiecare om care trăiește pe Pământ. Dar nu în Grădina Edenului. Dacă Omul nu era alungat, el nu ar fi servit Planului! De-ar fi trăit milioane de ani, o veșnicie, în Rai, nu ar fi învățat – în fapt, nu ar fi avut sentimente! Pentru că așa ne apare Adam în acele zile de început: fără pofte, fără năzuințe, fără dragoste, fără respect, fără uitare, fără milă, fără teamă, fără rușine... Mai mult robot decât om. De aceea cred, încă o dată, că era destinul Omului să muște din fruct – și slavă Domnului în vecii vecilor că a făcut-o!