Lucru deosebit astăzi, și asta dă fervoarea substanței  sale, lirica Luminiței Cristina Petcu,  iată!  e răsfrângătoare de cunoaștere.  De distingere!...

Amintim că a devenit deja banală stabilirea faptului după care ar bântui în stihuirea românească a ultimelor decenii absența IDEII. Altfel spus, suntem siliți a fi spectatorii cohortelor de substantive, ce nu le leagă în nod nicio cultură. Totul, din păcate, se rezumă numai la semne. Nicio perspectivă de nuntire semnificantă în SENS!  Și aceasta, spre vătămarea întregii literaturi. Căci publicul iubitor de poesie (filo-poeionul) se cere a fi ,,violentat “ nu doar cu urme, ci și cu urmire ( tăcere țesută în tâlc). Și este asta sarcina oricărui creator. Nu lenevirea gândirii tagmei cititorilor și instaurarea imperiului platitudinilor are, astfel, în vizibilitate scriitorul de luat în seamă!  Ci desemnarea Ființei...  I se impune celui ce face, urzitor de „a fi”,  de  ,,a ști” și de ,,a șopti”, să poarte, sub vastitățile nimiciale, mantaua  profetului clavăzător. Sub obsesia eternității, peste confortabil, fragmentar și aproximativ...

-Ce reușește, peste toate acestea, cartea ,,Himere de Pharos”  dincolo de vremelnicia contemporană,  și nu numai?

În primul rând, ca sens al existenței, o împăciuire cu lumea, sub un mult-firesc echilibru, drept:

         „...o ceremonie de nuntă

         din care lipseam doar noi.” (Gliptică Brassai).

Drept o gravare în  ne-timp…căci,  în fond,  nu contează prețioasa piatră,  ci încrustatul!

Deasupra de mode barbare, neînțelegînd  înțelegerea comodă, florilegiul cultivă sentimentul euforic al singurătății:

                “Primăvara târziu, la crăpatul zorilor,

                când cerul se-acoperă de cețuri gingașe

                mă trezesc cu surâsul inuman al olimpicilor

                ascultând același verset din  KUSA NO ZU

                ca  și  cum  aș  privi  lăuntric

                pe principii depășite demult,

                boala ascunsă a speței umane,

                obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi

                n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează

                un zen cu orbitele goale întoarse spre neant

                de parcă ar fi și acolo invulnerabil,

                inaccesibil, de neatins și totuși

                prea vag chiar și vântul strâns între trestii

                în miez de noapte, anxios

                cătun de munte peste care-a nins cucernic

                cu fluturii propriei noastre singurătăți,

                aceeași teamă îngăduită să fixeze îndelung

                un zid de lut văruit și OTRAVA

                ca o sete albă de nicăieri.”  (Semințele liniștii)

Sunt aici desenații de iubire niponă, având girul Héloïsei, ce nicicum nu-l imaginează pe Narcis.  Căci poeta vede în fuiorul de ape  oglinditor mereu altă închipuire ( a sa?):

                “ Dacă poți avea acces direct la realitate,

                 ce rost mai are să emiți supoziții

                 asupra tuturor nedumeririlor?” (Despre lucruri așa cum sunt)

Bănuind, prin urmare, că realitatea nu-i decât acea decindeală. Iar ea poate fi  în “niciunde-le”, fie dinăuntru, fie din imensul  “afară”.

Deși această apropiere descinde dintr-o practicare a gândului, antică,  abandonată uitării  în vremea            de-acum,  autoarea o refiltrează  în retorta inimii și tâmplei prin analogii condensatoare...într-un drum de la adorația efemeră a corolei către sublimarea-i  manifestă  în parfum.  Sărutătorul  și însuși SĂRUTUL!...

În miez, avem de-a face cu un joc aluziv al mutării accentelor de semnificații din vânt  în eterul misterios.

....O cununie a despicării, nu străină feminității simbolice, cînd și-alege muta iubire.  Adică “risipelnicul”, drept condiție a reânoirii vieții (viitoare).

Poemele curg însoțite de acea coregrafie tragică, având protagoniști  întâmplarea, soarta și moartea  și tot înșoptesc tulburător dilema memento amandi, versus memento mori. Căci, ați întrezărit:  îmbrățișând iubirea, îmbrățișăm, în râul destinal, chiar moartea și sfârșim prin a avea conștiința profundă că toate poartă cu sine perspectiva zădărniciei.

“Oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,

celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.” (Peisaj scufundat în somn)…

Sau, oedipian:

„Poate că Bruckhardt avea dreptate,

 se poate vorbi despre moarte

fără să întindem mâna spre ea?”

Stihuirea, aflată sub vraja unui Rabindranath Tagore, Lucian ori Diogene din Sinope, trece grațios de adunarea expresivă a vocalelor în indicii impresivi ai înmulțirii întru cuvînt. Se observă o dezbrăcare perseverentă de fapte, cu scopul atingerii purificării. Ținta nu-i pradă părelnică, ci chiar ațintirea spre unimea adâncă și originară.

Investigație lirică neliniștitoare, situată în față cu abisalul, ca o iolă tremurândă  “în marea trecere”, poezia prezentă dă seamă de nume ce nu-s, când dincolo de dantela zicerilor aduce cu sine o nerăbdare a tălmăcirii visării.

Spre care, tot cu reverie, o salutăm pe enigmatica agapoeionă!...

Petru Solonaru