Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naște”. Universală și singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca și pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Șocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experiență obiectivă în ceea ce o privește. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca și moartea, limba maternă e „intravitală” și „experiență de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraș în Despre feminitate, moarte și alte eternități.¹ Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminității limbii române și „științei morții”.

Autoarea și-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa descoperă a fi feminitatea substanțială a limbii române. Lingvistic, gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raționale de clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei limbi. Venim dinspre Herder și Humboldt până la lingviștii contemporani. Comparațiile sunt seducătoare și terenul defrișat pentru speculații pare uriaș. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudență, tatonează, riscă atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor. Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foșnetul bibliotecii”, dar și experiența personală, cum în portretele părinților și povestea morții lor din partea a doua a cărții. Poveste redată simplu și tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea părinților dincolo.