Volumul „Instincte canibalice”, semnat de poetul Liviu Ofileanu a apărut în colecția "Raftul de poezie" la editura A.T.U. din Sibiu în noiembrie 2010.
Coordonatorul cărții semnează un cuvânt pe coperta a 4-a: „Avem în față un volum de poezie construit pe un schelet epic, cu subiect real și asumat: subiectele se leagă și converg spre un deznodământ, fără a fi însă doar bucăți dintr-un lung poem în proză...", (Mihai Curtean).
Liviu Ofileanu construiește cu premeditare un personaj care a existat în persoana unui poet mexican Jose Luis Calva Zepeda – el poeta criminal – de 40 de ani care se prezenta ca scriitor, poet și dramaturg, alcoolic și cocainoman care a ucis cel puțin trei femei. Presa mexicană a relatat că "s-au găsit într-o tigaie pe sobă, carne și resturi de carne într-o farfurie pusă pe masa din sufragerie". Un picior și un braț fără oase se aflau în frigider. Resturi de corp mutilat într-un dulap, reprezentând corpul logodnicei sale Alejandra Galeana. Pe pereți o fotografie a actorului Anthony Hopkins în rolul Hannibal Lecter, canibalul din filmul "Liniștea mieilor".
Cel care se prezenta ca un scriitor, trăia ca un marginal din scrierile sale vândute în stradă.
Liviu Ofileanu a intitulat cartea sa "Instincte canibalice", titlu care corespunde exact titlului unui roman neterminat, găsit în apartamentul criminalului și care avea pe copertă un portret similar cu chipul lui Hannibal Lecter din film, dar având similitudini cu chipul mexicanului.
Psihopatul a fost găsit spânzurat în celula sa, dar s-ar părea că unii deținuți l-au amenințat cu moartea dacă nu le dădea bani. Intr-un interviu al cotidianului "Reforma", poetul-canibal manifesta un apetit de viață colosal, recunoscând că a comis o eroare gravă, pe care o regreta, și că ar fi dorit să trăiască chiar dacă va trebui să facă 50 de ani de închisoare.
Alegerea unui astfel de subiect literar poate stârni nedumerirea, poate șoca.


Autorul intră în pielea lui Zepeda, intriga se va construi în jurul relației sale cu Alejandra, până când totul derapează în furie, nebunie, obsesie împinse până la canibalism.
Poeme narative care utilizează inconștientul, o scriere suprarealistă, experimentând la frontierele raționalului, exaltând indirect dragostea și erotismul (prima mea iubită): "i-am scris un bilețel: în fiecare seară voi veni să te văd/ fiindcă frumusețea ta ucide/ fiindcă numai pe cineva asemenea ție/ se exersează imaginația lui Dumnezeu/ vărsătorul vieții mele, i-am scris, cum te cheamă, îngeraș?/ și ea mi-a pus în mână o fărâmă de hârtie:/ alejandra, +5213633914459".
Poetul alternează părți limpezi și părți sumbre, pune în mișcare viziuni care țâșnesc într-un cadru istoric, geografic, cultural și lingvistic. Poetul este inspirat de autorii literaturii latino-americane ai sec.XX ca Fuentes, Marquez ori Lhosa, cartea sa se înscrie ca un proiect ambițios de world literature; tendința de a amesteca realul la un fapt incalificabil, ireal, nefiresc vine probabil din nevoia de a evidenția substanța fabuloasă, irațională, misticul autohton.
Liviu Ofileanu este martorul fidel al unor credințe care ne transportă până la datele unei vieți tribale – (metamorfoza, insecta captivă): "da, Doamne, dar nu sunt Daniel!/ ci aztecul ce luptă cu vântul/ până la ultima picătură de sânge".
Prima parte este axată pe biografia mexicanului, autorul se exprimă la persoana I: "ca scriitor, am prieteni la trei degete/ dar asta pentru că n-am timp de vizite (…), sunt profesor de literatură și locuiesc singur/ împreună cu prietenii mei/ digerați unul câte unul...".
În „reminiscență de lectură” : „ zorii te varsă peste marginea de fotoliu,/ îți cară leșul în brațele albe și fine/ pe străzile istorice ale orașului;/ acolo au ascuns hingherii patrupedul melancoliei,/ blana uscată care ne-a împuțit sufletul".
Liviu Ofileanu conduce cu finețe o analiză psihologică, vrea să înțeleagă cum acest poet atinge pragul nebuniei morbide – (historia): "te pierzi între nouă milioane, de fapt nu exiști./ ciudad de mexico înghite mii de turiști/ și plajele țării îneacă jumătate/ rechinii halesc un sfert./ îmi plac munțtii și râurile, alfonso reyes;/ citesc poemele lui octavio paz – luna silvestre,/ și aud șarpele cu pene hrănindu-se din sufletul meu,/ quetzalcoatl, străjuind văzduhul".
O predispoziție pentru gotic, poate explica interesul pentru acest subiect scabros, plin de cruzime. Nu departe, moștenirea Marchizului de Sade se face și ea simțită.
În fundalul acestui catalog de perversiuni, amorul, frica joacă un rol deloc neglijabil, absurdul și grotescul devin elemente esențiale, motoare ale inspirației; autorul este fascinat, încremenit în fața acestor fapte și lucrări pe care refuzăm să le privim în față: sângele, cadavrele, literatura nebuniei, suferinței și a eșecului.
Condiția poetului, viața sa laborioasă, sacrificiul pe altarul artei se intercalează, întrerup firul epic inițial – (motive de trăit): "poetul nu aduce mai aproape clipa liberării:/ întrucât moartea lui e însăși Poezia./ așa au pățit rilke și quasimodo – despre asta discutam/ ore-n șir în iadul lui dante;/ sunt zile în care nu poți scrie nimic – și toate cuvintele/ ne ies pe buze în chip de obiecte."
Din când în când autorul părăsește corpul lui L.Calva pentru a exprima crezul său poetic –(nici un vânt de învățătură străină): "în schimb citesc porcăriile altora,/ poemele slam și dicția slang;/ sexualizarea omului verticalizează primata, raportul dintre om și maimuță / se explică prin furia reținută a psihiatrilor".
Se simte o fascinație pentru continentul hispanic – (pancho villa): "în orașul străvechi timpul doarme cu capul pe pietre,/ apele își răsucesc monologul în țigara unui cioban:/ sentimentul că nu exiști se amplifică/ dacă stai lângă piramidele aztece:/ în cranii vopsite istoria doarme fără vise./ toate lucrurile vorbesc pe muțește,/ pietrele șușotesc și pământul tace cât îl ține gura".


Psihanaliza interpretează unele crime ca fiind rezultanta unor dorințe sexuale hors normes, anormale, sado-maso, nimfomanie, vampirism. Criminalul este simbolul unui Dublu, format din ființa normală și cel format de un individ care nu mai are un contact efectiv cu lumea exterioară. O dorință amoroasă foarte violentă, un libido exacerbat sunt adesea cauzele care facilitează eroului plonjarea într-un univers malefic, ireal – (scris pe canatul ferestrei): "vino la mine împielițato, vino la abator/ chiar omul tău iubit te va ucide și doar știai/ că toți sunt murdari, complici ai nopții./ cei care te-au vândut ieri o vor face dintotdeauna/ nu degeaba umbli singură/ cineva trebuie să-ți ucidă bestia din cârcă,/ să o împuște ca pe garcia lorca."
Acest volum poate fi văzut ca o rebeliune, căci poetul și-a propus să tolereze idei și fapte șocante, patologice, dar le prezintă ca o operă a nebuniei ori a unui infern dantesc. De fapt acest fir epic eliberează propria-i angoasă existențială, propria-i frică de destin, de moarte.
Faptul criminal în sine l-a condus la perplexitate, la incredibil căci spune el: "sunt un om sensibil" și "pot jura că literatura e viața mea", deși uneori ea devine scena unui teatru absurd.
Istoria acestui individ e lipsită de structură logică – (liftierul de hotel): "tu ești mai laș decât Ei pentru că nu îți iei apărarea/ pentru că nu știi să faci nimic pe lumea asta/ în afară de a ciopârți trupuri din dragoste".

Puterea fascinantă a dragostei poate deveni destructivă, tragică – (buletinul meteo-anomalie): "acum, obrazul tumefiat consfințește nurii ei;/ sângele scurs printre dinți/ are gustul de lacrimă ce-i însoțea orgasmul"… Poezia este receptacolul unor pasiuni violente care compensează singurătatea ori vidul interior. Iubita este o realitate luminoasă, dragostea este foc interior care poate deveni devastator. Sângele focalizează prin intensitatea sa lumea reală. Negativitatea câștigă teren pe fond de obscuritate. Amanții sunt uniți printr-un ritual mortuar traversat de magia roșie a substanței sangvine. Jocul dorinței devine sufocant, periculos, o exaltare continuă a dorinței într-o ființă bolnavă de acest "ceva care arde în el". Cele două corpuri sunt marcate de un destin febril, coroziv, moartea este ultima amprentă a dorințelor carnale satisfăcute – (coliba din pădure): "seara cădeam ca un lemn dormind neîntors și fără vise.../ și ea îmi explica că visele dau sensul vieții;/ iar duioșia înecată în băutură zi de zi/ ne-ajungea pentru o colibă în pădure/ cu părul ei brun tencuind pereții".
Sângele incandescent simbolizează o imensă putere destructivă – (despre tristețea genților de voiaj): "Ea nu îmi mai scutură praful de pe sandale/ și când îi ating tăietura de lamă împădurită/ nu-mi poate spune de socoteala femeii: alege, îmi dai un sărut/ sau vei trage după tine fularul acesta de sânge/ dacă nu, du-te și bea, oricum îți las ușa deschisă.../ și bărbații care au avut ghinionul să piardă așa bunăciune/ nu vor afla niciodată că alejandra e moartă de mult".

Eroul este prins într-un dezechilibru interior devastator, pradă unei dezintegrări tragice, demențiale. E un fel de dorință de cucerire, un instinct primitiv care seamănă semințele răului și ale morții – (biletul din buzunarul zeghei): "necrofagii își vor aminti de tine, alejandra/ femeia mâncată în fiecare zi/ de marele scriitor mexican josé luis calva zepeda".
Vivacitatea sa maladivă devine focul negru al morții. Sângele are aici un loc tenebros, inspiră o frică paralizantă, devine greu, impur-receptacol deschis la toate alienările. Sângele este substanța în care viața se îneacă, se axfisiază, devine un lichid al dezgustului, al torturii, al fricii primare. Nebunia este un foc care pedepsește, care transformă în cenușă raporturile secrete dintre ființe. Liviu Ofileanu a reușit să scrie o carte despre bipolaritatea ființei umane, despre aspectul ei benefic dar și malefic, a suscitat interogații sensibile fără a cădea în decadență. O carte originală, mai ales privind aspectul divin al relației amoroase, al dragostei universale, dar și al imortalității cuplului prin literatură.



Angela NACHE-MAMIER