Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naște”. Universală și singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca și pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Șocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experiență obiectivă în ceea ce o privește. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca și moartea, limba maternă e „intravitală” și „experiență de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraș în Despre feminitate, moarte și alte eternități.1 Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminității limbii române și „științei morții”. Autoarea și-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa descoperă a fi feminitatea substanțială a limbii române. Lingvistic, gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raționale de clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei limbi. Venim dinspre Herder și Humboldt până la lingviștii contemporani. Comparațiile sunt seducătoare și terenul defrișat pentru speculații pare uriaș. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudență, tatonează, riscă atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor. Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foșnetul bibliotecii”, dar și experiența personală, cum în portretele părinților și povestea morții lor din partea a doua a cărții. Poveste redată simplu și tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea părinților dincolo.

Cuplarea celor două teme: feminitatea limbii române și moartea nu este întâmplătoare. Nu e doar impulsul ordinar de „a face o carte”. Temele își vorbesc, De fapt, cartea are și un apendix, despre locuire. Care vine să întregească triada feminității. Căci și locuirea, casa, vatra țin de feminitate ca și limba, ca și moartea, ca și poezia care le revelează deopotrivă. Premiza de la care pleacă autoarea este simplă: limba română nu are un neutru propriu-zis, ci mai degrabă un ambigen, masculin la singular și feminin la plural. De aici un pronunțat caracter feminin al limbii, atât de poetic în esența lui. Comparații incitante cu franceza, cu germana (cea cu soarele feminin și luna masculină…ce scandal pe linia Hölderlin – Eminescu!), cu maghiara cea fără genuri, cu engleza capabilă să jongleze cu ele, ne expediază în plină reverie asupra cuvintelor. De la bun început, autoarea se plasează în linia bachelardiană a „filosofilor visători”. Și genul,  categorie atât de dificil de standardizat gramaticalmente, e un tărâm parcă anume făcut pentru reverie. Nu există o logică a atribuirii de gen unui substantiv. Exemplele „încrucișate” din mai multe limbi sunt nuclee de cristalizare a reveriei. Prin Genosanalize o anume matrice este configurată.  „Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie)” . (p. 9)

De ce atât de feminină limba română, la un popor vădit ca mai degrabă misogin? Nici originea latină nu explică prea mare lucru, „migrarea” substantivelor de la genul latinesc la cel românesc neascultând de o regulă aparentă. Odată enunțată premiza, și probată cu multe exemple, consecințele și întrebările adiacente urmează. Geniul limbilor, de care vorbea Humboldt, are în limba română o expresie perfectă a animei. Fraza cheie, amintită ca un laitmotiv, este una dintre observațiile eminesciene mai profunde decât ne vine a accepta la superficie: Limba este stăpâna noastră. Dialectica stăpân – sclav se exercită minunat în această relație. Viclenia puterii limbii care ne matrițează weltanschaaungul este că nu „se vede”, nu se manifestă în exterior. Suntem vorbiți de limba maternă. Feminină, limba română este, tocmai de aceea, un excelent receptacul. „Limba română e, poate, bogăția și sărăcia noastră, ne face rezistenți (nu doar durabili, ci și reticenți și recalcitranți), subtili, plini de intuiții, de idei, sentimentali și trădători, capricioși, alintați, inteligenți… Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numește o anume structură regăsibilă la inși de orice sex) ca limba noastră. Fără un masculin (iarăși, nu despre bărbați în exclusivitate e vorba) adevărat, care să vină cu forța lui aspră și dârză și să ridice coloane, stâlpi de susținere, fortărețe. Singurul „stâlp” pe care s-a clădit ceva în spațiul nostru e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care bărbatul și-a adjudecat-o”. (p. 17) Textul nu se ridică numai până la o atât de frecvent invocată azi problemă identitară, rezolvată  prin meditația asupra limbii (ceea ce era la Noica, de pildă, prepoziția întru este pentru dna. Irina Petraș feminitatea marcată și marcantă a limbii noastre), ajunge oarecum firesc la o interogare a esenței însăși a comunicării. „Femininul, așadar, a apărut ca o determinare în plus. Când o entitate avea nevoie de precizarea că e animată, se adăuga o marcă.

Prin urmare, femininul e marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin rămâne să fie masculin. Ce nu e animat și nici feminin rămâne să constituie neutrul”. (p.62) Seducătoare teorie… Genurile sunt o ficțiune și ca atare o construcție care impune o semnificație. Sunt „ficțiuni care funcționează ca realități”. Realități în stăpânirea cărora suntem cu toții, prizonierii lor fericiți. Pentru că: „Simplu, a vorbi înseamnă a iubi”.

      Despre moarte nu se poate vorbi. Ea este Străinul. Singura mare certitudine.  Parcurgem doar o bio-bibliografie despre experiențe. Pe distanța dintre „nu credeam să-nvăț a muri vreodată….” Și „ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mă”. . . Căci nu poți învăța ce e moartea ci, în cel mai bun caz, că ea ne însoțește din prima clipă. Putem cita din Emmanuel Lévinas („Relația mea cu moartea mea este ne-știință despre însuși faptul de a muri – ne-știință care nu înseamnă totuși lipsă de relație. Oare această relație poate fi descrisă?”) sau din Vladimir Jankélévitch („Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?”), importantă este vederea mortului, experiența muritudinii în persoana celor iubiți, pre-simțirea muritudinii proprii. Eseul din fragmente pare a fi unul din modurile scriiturii cele mai apte de a capta neliniștea conștiinței finitudinii personale. Recapitulând transformările imaginii despre moarte în modernitate, autoarea se dedică acestei sfâșieri fragmentare: „Diferența dintre modern și postmodern. Modernul e un nesătul. Nesațul său vine din pofta nestăpânită de a încerca și alte feluri, căci cele la îndemână nu-l satisfac. Postmodernul a atins sațul. Prea sătul, ciugulește de pe masa îmbelșugată a trecutului, comentează din vârful limbii și e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate – amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca rețetă ‚nouă’, definitorie. Care e mai aproape de moarte? De gândul ei? Prea-sătulul, firește. Iar moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-și trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară și ca săracul cel bătrân, atunci când și fiindcă e ‚sătul de viață’”.(p. 131) În vremurile noastre, de la începuturile modernității, slăbesc legăturile moarte – rău - păcat, pe măsură ce omul își refuză tot mai decis orice orizont transcendent. Eu cred că astfel moartea „sărăcește”. Și ne sărăcește. Devine, cum spun atâția antropologi ai modernității, o rușine. „Mi se pare varianta cea mai curajoasă a omului. Să te așezi singur în fața vieții și a morții, fără certitudini și pre-determinări, rupt de condiționări străine, e un curaj sfâșietor”.(p 132)  Mă  întreb dacă de curaj are nevoie omul de azi… Eu cred că nu curajul îi lipsește, ci ceea ce s-a numit „sentimentul tragic al vieții”. După cum are prea puțină importanță dacă vorbele citate la pagina 135: „Moartea e moartea morții” aparțin lui Feuerbach, cum spune dna. Petraș, sau lui Epicur, cum mă consiliază tare failibila mea memorie.  Moartea are acest merit, de a face toate acestea derizorii. „Moartea nu poate fi, pentru om, decât agonia, pre-moartea. Spaima nu e provocată de starea de a fi mort, ci de  chiar momentul trecerii dincolo. Când boala grea îl face previzibil, spaima e abia suportabilă. Clipa de spaimă e singura cale la îndemână de a ‚experimenta’ muritudinea. Viața ‚inocentă’ și moartea sunt amândouă deșerturi. Lecția lui Ivan Ilici, după Cioran, că ‚adevărata viață începe și se termină cu agonia’”. (p. 135). Scandalul morții este că ea reprezintă prin excelență „fără de răspunsul”. Ca și în cazul Timpului, nu avem un verb după care să putem întreba moartea. Nu putem formula întrebarea „ce este moartea?”. Moartea nu este. Ce superbă infatuare, să râvnești o știință a morții! Mă întreb: la ce ar folosi ea? Poate că ar trebui să murim ca elefanții… Este citat, pe bună dreptate, Balzac: „Moartea e sigură, s-o uităm”. Și mă gândesc la bătrâneasca noastră expresie care inversează subiectul: uita-te-ar relele! Uita-te-ar moartea, i s-a spus Fătului Frumos din Tinerețe fără bătrânețe… De fapt, pe asta mizăm irațional: pe o secundă de amnezie a morții în ceea ce ne privește.

      De unde putem lua exemplele, atât în cazul feminității, cât și în cazul morții? Pentru a înțelege, căci acesta este sensul eseului. Din literatură, firește. Fiecare dintre capitole este acompaniat de preumblări textuale prin texte ilustrative temei. Ni se arată astfel nu numai virtutea speculativă a autoarei, ci și una analitică, neapărat necesară asigurării portanței zborului reflexiv. Trăim pe margini de file. Scurte însemnări, observații. Nu mai notăm, ca în vechime, că „ni s-a născut fiu…”. Dar notăm mereu, pentru că mereu este nevoie de o întregire. Iată parabola redată la pagina 176, povestea constructorului de biserici și a fiului său…parcă un scenariu Tarkovskian. De ce este moartea feminină? Pare o întrebare stupidă. Și totuși… nu e vorba de misoginism, nu cred că analizele feministe își au vreun rost, ele nu ne pot da decât o îngustă interpretare ideologică. „Că imaginarul colectiv apelează la înfățișări feminine pentru a descrie moartea poate fi și urmarea faptului că viața și moartea sunt resimțite, în mod curent, ca feminine; cum feminin e tot ce naște viață, și luarea viații trebuie să se petreacă în același ‚regim’. Dar explicația poate sta și în aceea că, prin intermediul Bisericii, femeia a fost curând satanizată. Moartea, Răul prin excelență, nu poate avea atunci decât chip de femeie. Într-o asemenea perspectivă misogină, ea e un succedaneu al Femeii” (p. 170). O asemenea perspectivă ideologizată ne răpește tocmai „privilegiul de a fi disperat” de care vorbește pe bună dreptate autoarea, citându-l pe maestrul în chestiune, Cioran.

      Al treilea  volet al cărții privește tema locuirii. Cum se cuplează aceasta cu primele două teme? Prima secțiune de aici se cheamă chiar Cuvinte și locuri. „De unde ești de loc” este o întrebare „ontologică” care parcă vine direct din Heidegger. Ești, pentru că „ții” de un loc. Locul este indimenticabil legat de memorie. Nu există locuire fără memorie și nu locuim în spațiu, cât în timp. Este cunoscutul fenomen de spațializare a timpului. De aceea paginile au un caracter evocator accentuat al diferitelor spații ale locuirii: zona Sibiului, Agnita, Clujul. „Detalii personalizate ale creșterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinațiilor la care se adaugă și auto-adaptabilitatea omului – civilizația înseamnă că omul  se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care și-a mobilat el singur (ca specie) preajma și în funcție de care a privit lumea” (p. 206). Sunt flashuri ale memoriei și ale textelor despre spațiu, casă, locuire, într-o strânsă împletire.

      Sunt deci trei „înșurubări” în eternitate. Feminitatea limbii, moartea, locuirea. Plus jocurile combinatorice posibile între ele. Avem de-a face, fără îndoială, cu unul dintre cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la noi în ultimii ani. Compoziție contrapunctică, nu ostenind să epuizeze tema, ci înconjurând-o în cât mai multe din trupurile ei de cuvinte. Unde este eternitate, este și nostalgie. "Prezența parțială e, aș zice, felul nostru de a trece prin lume. Când ni se întâmplă lucruri memorabile, lipsește cuvântul care să le împlinească. Peste ani, când amintirea verbalizată le re-învie, viața lor e din nou ne-întreagă, le lipsește carnea faptei, sângele fierbinte al trăitului. Interbelicii o știau prea bine: orice descriere cu stil a vieții înseamnă oprire în loc, întrerupere, hiatus. Fapta și gândul nu pot fi niciodată întregi și alături. Simultaneitatea lor cere slăbirea uneia dintre ele, înclinarea balanței, punerea ei în tensiune pentru a fi posibil pasul următor".   Este citat imediat și Starobinski care anticipa, și cred cu dreptate, că în Europa Occidentală cuvântul nostalgie va dispărea.   Și, cred, odată cu el, locul  își va pierde semnificația, vom deveni migratori fără memorie. Câte o astfel de carte cum este aceasta încearcă să ne țină într-o bine venită stare de veghe intelectuală. O carte de citit cu delicii drept care închei cu citatul din Ortega y Gasset reprodus la p. 205 „Zicem că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o necesitate intelectuală resimțită în prealabil de către noi. Dacă nu simțim nevoia  acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul rând, ceea ce calmează o neliniște a inteligenței noastre”. 
 

Articolul a apărut în ultimul număr  din "Viața românească"  și a fost publicat pe www.omnigraphies.com cu acceptul domnului Christian Crăciun