Revoluția trăită - București, 21 Decembrie 1989, articol de Doina Țetcu

Creation Category: 

 

 

Martor al revoluției care a început chiar sub ferestrele apartamentului ei, Doina Țetcu ne povestește evenimentele trăite și simțite de ea în aceea zi.

 

Puternic și emoționant!

 

 

Și eu am văzut revoluția și am trăit-o. Mai întâi am privit ca la teatru de la balcon. Știți că revoluția a început sub geamurile mele? Să nu-mi spuneți că nu a fost revoluție! O fi fost și altceva, dar după 21 decembrie. Am fost acolo! După ora 12, când au fost primele semne de organizare, tinerii care s-au adunat în fața sălii Dalles s-au retras către Universitate și s-au întors mai mulți. La 4 erau deja foarte mulți. Au venit și muncitorii!Și au strigat și au scandat și au spus „Tatăl nostru”.




Și, la un moment dat, au scandat, uitându-se spre bloc și arătând cu mâna către noi, cei atârnați la geamuri:

 

„Și voi sunteți români, și voi sunteți români,

Veniți cu noi, veniți cu noi!”

Mi-a fost tare rușine atunci!  Gândeam la fel, dar acționam diferit. Cu lacrimi în ochi, am coborât și am intrat în mulțime. Fusesem la o distanță de numai 9 etaje de revoluție. Acum eram în revoluție. Ce diferență mare! De sus priveam ca un strateg toate mișcările trupelor de armată, de miliție, dar și trupele USLA (atunci am aflat că există așa  ceva), puteam să evaluez, să apreciez. De jos nu vedeam, nu auzeam. Simțeam. Simțeam coeziunea mulțimii, simțeam vibrația care ne unea. Nu-mi era frică ! Trăiam! Trăiam ceva înălțător.

După un timp, am ridicat ochii în sus și l-am văzut pe tata la balcon. Singur și bolnav, numai în cămașă. Mi s-a făcut frică pentru el. La copii nu mă gândeam. Erau de trei zile plecați la bunici.  Atunci mi-am zis să urc puțin să văd ce face tata. Și să mai analizez situația de ansamblu. Aveam acces la ceva la care mulțimea nu avea acces. Am ajuns sus. După câteva minute a intrat în casă și soțul meu. Pe tata am pus o haină că era prea dezbrăcat.  Împreună am ieșit pe balcon. Și am văzut mulțimea aliniată față în față cu soldații. Înainte de a coborî, au fost trupe USLA, îmbrăcați ca niște cosmonauți, cu costume albastre, cu căști cu parbriz și scuturi argintii. Cei de acum erau îmbrăcați în kaki și aveau căști și scuturi albe. Deodată apare un camion mare. Vine cu viteză dinspre Universitate. Când ajunge în dreptul manifestanților, încetinește, mulțimea se desface în două, soldații la fel, camionul trece și se oprește pe undeva prin față pe la Unic. 

Rândurile se refac. Manifestația de protest continuă. După un timp apare alt camion în mare viteză care frânează aproape de mulțime, rândurile se desfac, se face culoar și camionul trece. Și încă o dată.  

Scandările continuă. Manifestanții oferă flori soldaților. Apoi îngenunchiază și spun „Tatăl nostru”. Și mai apare un camion, în viteză și mai mare, dar care nu a mai frânat, a intrat și a izbit în mulțime ca într-un zid. Așa s-a auzit. Cât pe- aci să intre și în soldați. Atunci am intrat în casă, am început să dau din picioare și să urlu. Am avut cel mai cumplit sentiment de vinovăție. De ce nu am strigat, de ce nu i-am avertizat să se ferească? Dar totul s-a petrecut atât de  repede, nu mi-am dat seama. Mai fuseseră și alte camioane care procedaseră altfel. De unde să știu eu ce va fi? 

Soțul meu a crezut că am făcut un șoc emoțional și mi-a dat o palmă să-mi revin. Am vrut să mă întorc pe balcon să văd ce s-a întâmplat. M-a ținut, nu a vrut să mă lase. L-am împins cu forță și am ieșit. Doamne ! Jos fusese măcel. Camionul s-a oprit și a prins între roțile sale duble un tânăr pe care-l laminase. Un altul era prins între o roată dublă și uriașul rezervor de benzină. Alți câțiva zăceau întinși pe jos, fără suflare. Eu am apreciat că erau vreo 25. Pe crucea care a fost montată mai târziu scrie 13. Poate unii au fost răniți și au scăpat, poate am apreciat eu greșit. În rest nu mai era nimeni decât soldați.   Fugiseră toți, care încotro. Majoritatea s-a adăpostit în sala de expoziție de la Dalles, unde au spart vitrinele ca să poată să intre. Alții au fugit pe scările blocului. Atunci au pătruns în bloc milițieni, care erau pe strada Traian Vuia, și au tras țintit. În stradă s-au auzit rafale de mitralieră. Două fete au fost împușcate în cap în holul blocului. 

Așa mi s-a povestit de cei doi care au reușit să ia liftul și să ajungă până la noi. Soțul a auzit zgomot și a deschis ușa. Eram toți speriați, dar calmi. Prima întebare pe care le-am pus-o a fost cum îi cheamă. Dacă vin milițienii să zicem că suntem prieteni. Erau o fată și un băiat. Doi tineri. El pe la 30 de ani. Ea studentă și ținea în mână o bucată de steag. Mi l-a întins. Mă gândeam cum să scăpăm de el. Să-l ard și să-l arunc în WC? 

Ciudate reacții au oamenii! Când fata a vrut să intre în casă mi-a cerut ceva sa-și șteargă cizmele. Atunci i-am întins bucata de steag. Și și-a șters cizmele cu steagul. Nu mi-am mai pus problema arderii steagului, l-am aruncat în baie undeva sub chiuvetă. Cine spăla și freca a doua zi acea bucată de steag? 

Am închis geamurile. Soțul meu, care făcuse armata, mi-a interzis să mai deschid geamul, ba chiar ne-am adăpostit în baie când a început concertul de mitraliere și cerul s-a luminat. Și a avut dreptate căci gloanțele puteau să pătrundă în casă. De fapt chiar au pătruns găurind geamul, nimerind în tavan și apoi ricoșând pe pat, pe perna mea. Insă asta s-a întamplat după 22 decembrie când , din fericire plecasem de acasă. Deci s-a tras si dupa 22.  Mai am și acum acel glonț care putea să-mi fie fatal. Dar și pe 21, în turuiala continuă se auzeau împușcături disparate. Peste ani, când am aflat că nu toate gloanțele erau adevărate, am înțeles că acele împușcături izolate au fost țintite și au făcut victime. 

Am întrebat-o pe fată cum a ajuns la manifestație. Mi-a răspuns că venise la coafor să se tundă, la Sabena. Era un coafor vestit și multă lume venea acolo.  Și în timp ce se tundea a început manifestația. Coafeza s-a speriat și i-a spus că nu o mai poate tunde. Și fata a plecat cu părul tuns numai într-o parte. Și a pornit către Piața Romană. Dar a auzit ce se scanda. S-a întors și a vrut să se alăture mulțimii. Dar i s-a făcut frică și a vrut să plece. Apoi, rușinată, și-a spus: „Dacă toți fac ca mine, cine mai rămâne?” Și a rămas, s-a încolonat și a strigat. Era pe margine, în apropierea trotuarului. Când a venit monstruosul camion mulțimea s-a călcat în picioare, ea a fost doborâtă și nu a reușit să se mai ridice în picioare. S-a agățat cu brațele de piciorul unui bărbat și acesta a târât-o după el până când a reușit să se ridice. Norocul ei că a fost la margine și norocul ei că a intrat printre primii în bloc și a ajuns până sus la noi.Tânărul a venit mai târziu, de la servici. Era tot fizician. El nu a ajuns din întâmplare.După ce ne-am liniștit puțin și milițienii nu ne-au vizitat, iar manifestația se mutase la Intercontinental și sub geamurile noastre se instalase marele stat major al armatei, miliției, securității, gărzilor patriotice, m-am gândit că noaptea e lungă și incertă. Trebuie să mâncăm ceva. Eram fericită că tocmai cumpărasem cu o zi înainte pâine, un salam de vară întreg (singurul care se găsea din când în când), zahăr și lămâi. Ceai aveam. Am făcut un ceai mare, dulce și cu lămâie multă. Am pus salam pe pâine și l-am numit sandwich. Am mâncat și ne-am simțit mai bine.  

Am privit afară, prin geamul închis și din când în când deschis, cum s-a ridicat baricada de la Intercontinental, cum  a ars,  cum au escaladat-o blindatele cu șenile și cum s-a pus  furtunul cu apă pe manifestanți. Și după ora 2 noaptea, cum au venit mașinile de salubritate care au adunat cadavrele și au spălat de sânge carosabilul și trotuarele, dar nu și gangul de la intrarea în blocul meu.  

Dimineața, oaspeții noștri vroiau să plece. Și noi doream asta. Zona era închisă, înconjurată de armată. Nu știam ce se poate întâmpla. Se făcea control de acte la ieșirea din bloc? S-a mai întâplat asta și pe timp de pace. Am procedat ca în filmele cu partizani.Soțul meu a plecat la servici. Consemnul a fost că dacă merge înainte totul era bine și dacă traverseză, înseamnă pericol. A mers înainte. Și cei doi au plecat pe rând, respectând consemnul, întâi băiatul, apoi fata.  

Eram sub asediu. Puteam ieși din zonă, dar de intrat intrau numai riveranii. Nu știam cât va dura și ce se va întâmpla. M-am hotărât să cobor și să încerc să merg la Unic care   se vedea că e deschis, și să iau rația de zahăr, ulei și, de o lună încoace, și jumătate de kilogram de carne pentru o persoană. Am coborât și în gang am văzut lacul de sânge. M-am oprit, am tresărit, m-am infiorat. Sânge de om! Pe unde să calc? N-am avut pe unde și am călcat în sânge de eroi. Am ajuns în strada de curând spălată cu detergent, am pășit și după câțiva pași m-am oprit și am privit înapoi. Priveam urmele de sânge ale pașilor mei.  

M-au urmărit de-a lungul timpului aceste urme însângerate și m-au adus acasă atunci când, în Statele Unite fiind, am primit invitația și am fost tentată pentru o clipă să rămân acolo. Și tot ele, dar mai ales trupurile tinere care s-au sfărșit fără vină pe 21 decembrie 1989 în fața intrării casei mele m-au îndemnat să strâng bani din om în om, de la colegii din institut, dar și de la studenții facultății de fizică cărora le-am solicitat să contribuie simbolic cu 10 lei în numele tuturor tinerilor și a căror contribuție a fost mai mare decât cea strânsă de la cercetători, în vederea realizării unei plăci comemorative care să marcheze momentul 21 decembrie 1989. Apoi m-am adresat studenților de la Arhitectură să mă ajute la realizarea plăcii și le-am propus, știindu-i plini de inițiativă și de inspirație, să organizăm pe 21 martie un fel de parastas păgân, o pomenire cu muzică pe gustul tinerilor care s-au jertfit și a celor care  trăiesc. Să fi fost asta sămânța Pieții Universității? Adesea m-am întrebat. M-au ajutat studenții și au adus din Maramureș o placă neagră din granit. Acum ea trebuia scrisă. M-am sfătuit cu mai mulți colegi. Unii spuneau să descriu cum s-au petrecut lucrurile în mascrul cu camionul. Nu era loc pentru o poveste. Și într-o clipă de inspirație am găsit esența: „Aici au murit eroi adevărați ! 21 decembrie 1989” Și o cruce simplă. Dacă analizăm această propoziție, niciodată nu am întâlnit o alta în care fiecare cuvânt să aibă atâta miez. Dar nu găseam cine să o scrie. Nu aveau scule pentru acea rocă atât de dură. Chiar am trăit o spaimă că nu voi reuși. Am cerut ajutorul președintelui Asociației 21 Decembrie. El mi-a recomandat un sculptor care a reușit să scrie placa. 

Am hotărât s-o montăm pentru 21 decembrie 1990. La parastasul de un an. Am avut atunci un stagiu de lucru la reactorul nuclear de la Dubna și am ezitat mult dacă să plec. Până la urmă am plecat dar l-am însărcinat pe soțul meu să ducă treaba până la capăt. Pe 20 decembrie seara, pe ninsoare, eu monitorizam telefonic de la Dubna montarea plăcii pusă în operă de soțul meu și de sculptor. Mi-am îndeplinit dorința și misiunea autoimpusă. In memoria EROILOR ADEVĂRAȚI. 

 Placa comemorativa a eroilor adevarati Dalles
 

 

Placa de la Dalles cu textul:

 

AICI AU MURIT

EROI ADEVARATI

 

21 Decembrie 1989

 

Luminile de sarbatoare ale orașului de astazi sunt reflectate de placa neagra comemorativa a eroilor.  

 

Peste un timp a mai apărut o placă de marmură albă. Tatăl unuia din eroii adevărați de pe placa mea își plângea copilul și îi cinstea curajul și jertfa, sperând în păstrarea  memoriei vii a eroismului acestuia.  

 

 

Placa comemorativa a tanarului erou Mihai Gitlan 

 

Text placa lui Mihai: 

IN ACEST LOC IN ZIUA DE 21.XII.1989, LA ORA 17.30

A FOST UCIS GÎTLAN MIHAI IN VÎRSTĂ DE 19 ANI,

PRIMA VICTIMA A REVOLUȚIEI ANTICOMUNISTE

DIN BUCUREȘTI

ALĂTURI DE EL AU FOST UCIȘI ÎNCĂ 12 TINERI

ATUNCI CÂND, ÎNGENUNCHIAȚI, SE RUGAU PENTRU

ODIHNA CELOR OMORÎȚI  LA TIMIȘOARA

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ VEȘNIC !21. XII. 1990



 Placa comemorativa a Luzei Mioara Iancu

Textul de  pe placa Luizei:  

LUIZA MIOARA  IANCU

Ochii noștri nu mai au lacrimi... De mai bine de zece anite plângem pe tine și pe toți EROII nevinovați. Scumpă LUI, ce inimă mare a bătut în pieptul tău!Acum alții se bucură de sângele și de viața ta, dar INTR-O ZI  vor răspunde toți cei care și-au luat ce nu e al lorchiar dacă au trecut peste zece ani.Știu că voi nu veți avea liniște ACOLO pînă cândadevărații vinovați nu vor da socoteală.LUI ai fost și ai rămas lumina vieții noastre. Nu uita că ai fost și ai rămas Globulețul de aur a lui TATI, MAMI, NICU, ALINA, BOGDAN ȘI PETRE 

FAMILIA GENERAL  IANCU

 

 

  

 Crucea in memoria tinerilor cazuti
 

 Textul de pe Cruce la data de 20.XII.2010:  

IN MEMORIA  TINERILOR  CAZUȚI

ÎN REVOLUȚIE

 

Textul vechi de pe Cruce:                     

  In memoria celor 13 tineri   uciși în revoluție       

 

Oare de ce a fost modificat textul? Cine dorește să nu se mai știe numărul celor uciși aici și în alte părți?

În timp ce compuneam textul acesta am dat de un articol intitulat “Mihai Gâtlan, rockerul martir de la Dalles” scris de Vasile Surcel in Jurnalul National din 23 octombrie 2009. Fotografia de mai jos, aparută in acel articol, reprezintă o scena importantă din “revoluția mea”. Deși eu nu am văzut detaliile despre care se vorbește in articol, respectiv împușcatul din camion și nici faptul că șoferul a fost lovit cu o piatră in cap, ceea ce conduce la un accident. Eu cred că a fost intenție în a se intra in manifestanți. Articolul se termină facând referire la placa montată de mine și soțul meu, la parastasul de un an, pe 21 decembrie 1990. Articolul din Jurnalul National se incheie spunând ”Acum, singura măr­turie a masacrului de la Sala Dalles este placa comemorativă care ne atenționează că "Aici au murit eroi adevărați - 21 Decembrie 1989".

 Revolutia-Sala-Dalles-Vasile_Surcel

 Bucurestiul cu lumini de sarbatoare

 

Bucurestiul luminat de sărbători.

 

Vă mai amintiți cum era în "Epoca de Aur" dianinte de revoluție?? Chiar si capitala își datorează luminile jertfei eroilor adevărați.

 

 

-----------------------------------------------------

NOTA autoarei:  

Azi, 20 decembrie 2010, trecând prin fața Teatrului Național, am observat că în mijlocul esplanadei din fața acestuia a fost montat un grup statuar format din personajele lui Caragiale.  N-am mai observat însă borna kilometrică pe care stătea scris, încă din perioada „Pieței Universității”, „Km 0 – ZONA  LIBERĂ DE NEOCOMUNISM”. Și nici marea cruce din marmură albă montată acolo în memoria tinerilor uciși la revoluție, dar și în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, atunci când, cu ajutorul minerilor, a fost curățată Piața Universității de „golani”. 

Cineva dorește să spele din nou cu detergent, ca în noaptea de 21 Decembrie 1989, urmele istoriei? Oare cine dorește să scrie altfel istoria?

Pe crucea de la Dalles nu mai scrie „In memoria celor 13 tineri uciși la revoluție” ci „In memoria tinerilor căzuți la revoluție”. Iar crucea de la Teatrul Național a dispărut cu totul. Și borna cu kilometrul 0. 

Știați că până când nu am montat placa neagră pe peretele de la Dalles, acolo unde au fost primele victime ale revoluției din București, oficialitățile  au depus coroane de flori numai la Universitate? 

-----------------

Sursa foto in Piața Palatului: Romulus Cristea.

Sursa fotografii cu plăci comemorative: Doina Țetcu

Sursa fotografie "În fața Sălii Dalles, 21 decembrie 1989”: Vasile Surcel, Jurnalul National, 23 octombrie 2009, http://www.jurnalul.ro/sc-nteia/jurnalul-national/mihai-gatlan-rockerul-martir-de-la-dalles-524799.html