RADU ALBALA

un articol de Gheorghe PIENESCU 

Editor  filolog, înscriindu-și numele alături de cel al altui emerit filolog, Iancu Fischer, pe o ediție din scrierile lui Anton Pann (1963) și, singur, nu însă fără anume afinități, pe o reeditare critică pe nedrept uitatelor Suvenire contimpurane de George Sion (1956 si 1973), autor al unei esențiale monografii despre Antim Ivireanu și vremea sa (1962), al primei și unicei antologii substanțiale reflectând imaginile Bucureștilor în literatură (1962), al primei tălmăciri critice a monografiei lui Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemiri (1960 si 1973) și a numeroaselor traduceri din literaturile latină (Proza istorică latină, 1962), franceză (Scaron, Romanțul istoric, 1967; Casanova, Memorii, 1970 ; Raymond Quènon, Amicul meu Pierrot, 1971) austriacă (Reiner Maria Rilke, Auguste Rodin, 1970) ș.a. , Radu Albala – căci despre el este vorba în această succintă fișă de dicționar - , al cărui chip îmi evoca portretul lui Mateiu Caragiale schițat de creionul lui Marcel Iancu și a cărui înfățișare, de o eleganță distantă, distonantă și ostentativ accentuată, în anii uniformatizării proletare, prin nelipsitu-i papion și nelipsita-i pălărie, sugera ochiului atent un cert sentiment de noblesse de cape al personajului.



Acest real personaj, căruia i-am fost contemporan și, o vreme, coleg de redacție, s-a distins și ca personalitate a literaturii românești, prin povestirile adunate ultima oară în volumul Femeia de la miezul-nopții (1994), dupa ce fuseseră editate mai înainte, parțial, sub titlurile Desculțe și Făpturile Paradisului. Pre-textul lor a fost, pare-se, încercarea de a « termina », printr-o povestire proprie, intitulată In deal, pe Militari, narațiunea lui Mateiu Caragiale, Sub pecetea tainei, narațiune socotită de câțiva comentatori, pe nedrept cuvânt, ca « neterminată ». Oricum, prilejul de a o « termina » era, pentru un fervent admirator al Crailor de Curtea Veche, ca Radu Albala, un bun prilej de a-și încerca penița în stilul matein. Incercare temerară, pe care spre deosebire de « concurentul »  său, Eugen Bălan, aventurat și el în acest eseu, Radu Albala a reușit-o cu brio. Atuurile lui au fost, fără îndoială, o autentică, pătimașă și foarte bine documentată cetățenie bucureșteană, o sensibilitate și o inteligență superior rafinate printr-o excepțională cultură, un deosebit har de povestitor intelectual, stăpân al unui vocabular bogat și miezos și al unei scriituri de o desăvârșită acuratețe. Si, desigur, nu în ultimul rând, posesor al unei structuri artistice înrudite cu structura artistică a lui Mateiu Caragiale. Datorită tuturor acestor calități fundamentale, Radu Albala a intuit ca narațiunea « neterminată » a lui Mateiu Caragiale, fiind înscrisă « sub pecetea tainei », nu putea fi « terminată » altminteri decât printr-o continuare care doar ar sugera o probabilă « des-tăinuire », menținând-o, însă, în fond, neterminată, deci menținându-i taina nedestăinuită.

Acestui pre-text În deal, pe Militari, i s-au adăugat, cu vremea, alte șase povestiri : Tuța, Tamar, Propyläen Kunsgeschichte, La Paleologu, Niște cireșe,  Sclava iubirii și Femeia de la miezul nopții, fiecare dintre povestiri pecetluind câte o taină și transmițând, subtextual, impresia de a fi, mai mult sau mai puțin, neterminată.

S-au făcut pe marginea acestor narațiuni de o indiscutabilă originalitate, dar prin atmosferă, prin personajele creionate și prin miresmele limbii, înrudite cu Craii de Curtea Veche și nu mai puțin congenere cu Suvenirele contimpurane ale lui Iorgu Sion, îndeosebi prin darul de a deforma realitatea, uneori memorialistică, pentru a-i da aspect fantastic, prin amestecul subtil de realitate și ficțiune, prin șerpuirea narațiunii printre paranteze, parcă înadins deschise pentru a-i întârzia înaintarea de taină, s-au făcut, voiam să zic, observații pertinente și de finețe critică, precum de exemplu, următoarea, a regretatului Marian Papahagi, pe care o citez : « Radu Albala face parte din speța acelui foarte caracteristic tip de intelectual român ce îmbină o excelentă cultură de tip occidental cu apetența « orientală » pentru povestire, cultivând anecdota subțire sau mustoasăcu aceeași eleganță expresivă, mânuind limba veche, neologismul și argoul cu egală competență, contaminat în narațiune, de un inefabil « kief » oriental ; distilat prin țevăriicomplicate, el produce o atmosferă stilistică de neconfundat, pe care ne grăbim uneoris-o numim balcanică ( …), în timp ce este, de fapt, rezultatul unei sinteze occidental-orientale,întrutotul revelatoare pentru spațiul nostru literar. »

Aș adăuga acestor bine potrivite cuvinte câteva altele, împrumutate din chiar una din narațiunile lui Radu Albala, care par a i se potrivi talentului său (citez) : « …precum s-a spus despre unii poeți că sânt creatori ai unei « stări de poezie », mi se pare că el are darul ca, indiferent de urzeala epică și de caratele ei, să întemeieze, din te miri ce, peisaje năruite, chipuri pe lângă care însuți trecuseși, dar parcă demult, tare demult șterse de pe ecranul veșniciei, o fascinantă și surprinzătoare stare de poveste ».

Omul Radu Albala s-a ivit pe tărâmurile luminii, sau cu o vorbă a lui Lucrețiu, pe care poate i-ar fi plăcut s-o audă – și de ce nu am crede că o aude ? – in luminis oras, la 18 februarie 1924 și a trecut în eternitatea literaturii și limbii române, pe care le-a iubit ca puțini alții și cu bucuria întristată a patimii creatorului, la 10 mai 1994.

 

 

 

 

 

 

Materialul este publicat cu acordul scriitorului și criticului literar Gheorghe PIENESCU, renumitul redactor de carte al poetului Tudor Arghezi.