Creation Category:
Viață neirosită, lifturi paralele
Mie mi s-a întâmplat destul de des să circul cu lifturi supersonice. Odată am căzut cu liftul sub linia de plutire, să zic sub zero curat! Asta într-o zi de Șabat când i se blocase pur și simplu siguranța, de către un religios care locuia la etajul unu. Sufăr uneori de claustrofobie, deci îmi lipsea aerul… Cei de lângă mine erau panicați, mai ales doamnele pline! Nu era suficient lipsa aerului, zgomotul, gesturile celorlalți, vociferările, lipsa de loc, transpirația, vorbăria. Eram ca niște sarmale într-o oală-lift, care se zgâlțâia la fiecare mișcare. Totul te trimitea la imposibilitatea ridicării liftului la cota zero, din motive de supragreutate. Am stat acolo, circa doua ore bune, pâna când, cineva a catadicsit, probabil, să sune la poliție sau, cine o mai fi, să ne scoată de acolo. Mai mult amețiți decât fericiți, vine vorba, ne-am îmbrățișat ca după un cataclism!
O altă impresie lăsată de călătoria cu ascensorul:
Zilnic, la serviciu, ora 6 dimineață, o clădire de 28 de etaje, clădire nouă, ca un hotel de lux. Lift cu geam de sticlă, doar pe o parte, vezi interiorul clădirii, te perinzi de la un etaj la altul, simți că ești la Eilat, poate într-un hotel de 5 stele sau, mai bine în avion, privind prin hublou…
Imi imaginez un cutremur, doar un mic cutremur, sunt trecută prin cutremure. Fiică mea cea mică e născută la 7 luni, în urma unui cutremur, cel din ‘77, din Iașul amintirilor. Coșul de cărămidă a căzut în casă. Mi s-a ras… o cameră. Unde am auzit eu cuvântul “ras” …de pe hartă? Președintele Iranului, nu ne vrea pe harta lumii!!! Nu ne suportă! Primitivii niciodată nu suportă inteligența…Sinucigașii –teroriști nici n-au nevoie de ea. Li se promite un fel de Missa…sex continuu cu 70 de virgine!
Citat:” Până și despre barbarele atentate la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001 se găsiseră unii care să spună că sunt opera Mossad-ului, făcută cu scopul de a declanșa o ripostă energică a Statelor Unite împotriva lumii arabe. În sens contrar, am întâlnit și oameni care vedeau în evrei o sumă a tuturor virtuților imaginabile. Orice soluție inteligentă venită din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela, mai ales dacă avea vreo legătură cu lumea afacerilor, era comentată cu același aer suficient: ”o fi el irlandez (sau ce-o fi fost), dar sigur are și ceva sânge evreiesc în vene”, scrie T.U. în România Literară nr. 41
Nu pot să confirm dacă am vreo legătură cu lumea afacerilor, dar cu cea a poeziei cred că pot dovedi că am sânge albastru și, de aia nu pot fi lipsită de ozonul imaginației!
O altă impresie lăsată de călătoria cu ascensorul:
Zilnic, la serviciu, ora 6 dimineață, o clădire de 28 de etaje, clădire nouă, ca un hotel de lux. Lift cu geam de sticlă, doar pe o parte, vezi interiorul clădirii, te perinzi de la un etaj la altul, simți că ești la Eilat, poate într-un hotel de 5 stele sau, mai bine în avion, privind prin hublou…
Imi imaginez un cutremur, doar un mic cutremur, sunt trecută prin cutremure. Fiică mea cea mică e născută la 7 luni, în urma unui cutremur, cel din ‘77, din Iașul amintirilor. Coșul de cărămidă a căzut în casă. Mi s-a ras… o cameră. Unde am auzit eu cuvântul “ras” …de pe hartă? Președintele Iranului, nu ne vrea pe harta lumii!!! Nu ne suportă! Primitivii niciodată nu suportă inteligența…Sinucigașii –teroriști nici n-au nevoie de ea. Li se promite un fel de Missa…sex continuu cu 70 de virgine!
Citat:” Până și despre barbarele atentate la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001 se găsiseră unii care să spună că sunt opera Mossad-ului, făcută cu scopul de a declanșa o ripostă energică a Statelor Unite împotriva lumii arabe. În sens contrar, am întâlnit și oameni care vedeau în evrei o sumă a tuturor virtuților imaginabile. Orice soluție inteligentă venită din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela, mai ales dacă avea vreo legătură cu lumea afacerilor, era comentată cu același aer suficient: ”o fi el irlandez (sau ce-o fi fost), dar sigur are și ceva sânge evreiesc în vene”, scrie T.U. în România Literară nr. 41
Nu pot să confirm dacă am vreo legătură cu lumea afacerilor, dar cu cea a poeziei cred că pot dovedi că am sânge albastru și, de aia nu pot fi lipsită de ozonul imaginației!
Deocamdată am cafeaua în mână, o luasem de la mașina de cafea, de acolo mă duc zilnic și-mi iau cafeaua cu gust de vanilie, cică patent franțuzesc. Știu, e otravă pe stomacul gol, dar tot mă duc…în fiecare zi. Același ritual, aceeași emisiune vizuală, același spațiu în care mă mișc, aceleași gesturi ,uneori automate…bocker-tov, bocker- tov…Salut automat ca și Șalom! Poc poc poc pardoseala e de marmură, poc poc poc la deschiderea ușii…Trebuie să renunț la tocuri. Am să vin în alți pantofi, de mâine. Și mâine uit…că am prea mult de lucru! Când sunt cu planșele în fața ochilor lumea poeziei dispare!
Imaginația se transformă într-un fel de realitate. Tocmai am avut un curs despre cutremure in Israel. Îmi închipuisem evacuarea pe scările noastre, acolo nici măcar geamuri nu sunt la casa scării, întuneric, poate se vor aprinde niște lumini speciale. Cine mai știe ce prevede proiectul. Camerele etanșe sunt și mai dezolante. Simți greutatea pereților apăsându-te. Și, când te gândești că soțul meu a proiectat partea de electricitate, ar trebui să-l întreb, dar mi-e jenă. Într-o lume mai bună i s-ar fi recunoscut meritele.
De multe ori avem ședințe în camerele etanșe. Acum se folosesc sălile astea pentru ședințe gen “mese rotunde” și aniversări. Oarecum sunt folosite bine aceste încăperi, până vezi aparatele de aer, sau trapele din tavan, prin care, probabil, în caz de razboi poți circula de la un etaj la altul. Îmi imaginez ce se va întâmpla dacă vrei la wc.Toți vrem la wc, asta mă duce cu gândul la alarmele și starea de rău pe care am avut-o așteptând rachetele, în timpul Războiului din Golf în camera etanșă. Pe atunci credeam că, gazele toxice vor ajunge la noi, prin toate părțile… Ne-am baricadat o cameră, acolo am pus celofan peste tot. Celofan pe geamuri fixat cu bandă, metri de pungi de plastic folosite rațional, galeata -wc. pentru caz de forță majoră! Pentru un israelian era totul normal ; pentru mine –ca turistă- nu era același lucru. Credeam că visez..Dar, masca de gaze era mică pentru mine, cea a nepoatei (eu eram doar turistă) ! Două ore de purtare a măștii, la prima alarmă, tilul (racheta) a căzut aproape de noi, la Haifa. La primul tir care a cutremurat Haifa…eu eram la etajul 10; “efectul de bici” al blocului s-a resimțit! Neștiind cu toții ivrit, nu am reușit să aflăm ce se întâmplă afară. Ne-am autochinuit cu măștile alea, încercând să ascultăm știrile. La ultima alarmă m-a prins în baie. Mi s-a năzărit, după o noapte de așteptare a rachetelor să mă băiesc. Stătusem îmbrăcată aproape o săptămână, noapte de noapte. Așa că, în fine mi-am permis un duș. Tocmai atunci a sunat alarma…Am reușit să-mi iau halatul de baie și masca de gaze, echipament complet! Dar, sa continui povestea, 6 dimineța , ritualul se repetă…ușa e deschisă la cele 3 lifturi, urcă până la etajul 12…de la 12 trebuie să schimbi liftul. Cei din America-s obisnuiți. La NY, deseori am urcat cu liftul. Ei au liftieri. Vorba lui Marius Mircu: de acolo se poate vorbi mai ușor cu Dumnezeu, călătorind cu liftul! Nimeni nu se poate juca cu butoanele, nici măcar copiii. Eu însă m-am jucat.. Liftul nu pornea.
În cele din urma a pornit. Dar s-a oprit la jumatatea etajului. Citesc instrucțiunile în ebraică, sunt puse lângă intrare, scrie mic…n-am ochelarii de aproape. Apăs pe butonul de alarmă. Îmi este indicat cel galben care declanșează alarma, un fel de clopoțel cu sunet strident. Mă uit în jur. Văd o femeie de serviciu care trece, pășind agale, cu căruțul care cuprinde toate cele necesare pentru spălatul pe jos, detergenți, desinfectante, trusou complet pe rotile. Bineînțeles că nu mă vede etiopeanca, cu toate că strig la ea, crezând că geamul e sticlă volatilă…Noroc că văd ce se întâmplă. Totuși, soneria se declanșează sună, sună…Ca să vezi :”mațav hirum” , adică “stare de urgență”… sună, sună așa juma’ de oră…Toți se perindă la celelalte lifturi, de vis-a-vis… Eu stau și-mi beau cafeaua, picătură cu picătură. Mă gândesc că, paharul de plastic în contact cu băutura ar produce cancer. Ce prostie! Iar îmi închipui ce ar fi fost dacă, alarma ar fi fost reală. Care-s reacțiile la noi, cum e posbil asemenea indolență la ora matinală? Săptămânal se fac tot felul de exerciții de evacuare. La noi, cand se anunță un exercițiu, fiecare-și scoate bagajul din birou și fuge cu liftul in jos, sa nu cumva să fie obligat să coboare… pe scări, adică-și “fură singur căciula”! Când, e foarte clar: nu trebuie folosit liftul! Dar, daca ar fi trebuit să urce? E de groază…amețești urcând pe scările alea incomode, nimic nu e finisat în spate, tipic israelian și românesc ! Ce nu se vede nu trebuie să strălucească. La fel și la marele Kanioane, găsim marmură în “centru public” și mizerie în spate. Parcările, mai ales ne dau de gol… Economie, ce mai, materiale de construcție câștigate și pospăială văruită. Așa am ajuns, din greșeală cu un lift de serviciu în spatele usilor închide ale constructorului. Oribil…mizerie, bucăți de betoane si armatură, bitum peste beton, rămășițe de var…acolo unde “ochiul” publicului nu ajunge, însă a constructorului, da. Nu e cazul la clădirea noastră, e un model, a luat și un premiu de arhitectură. După mine e cea mai frumoasă clădire din Haifa! O îmbinare modernă între beton, metal și sticlă, unică în felul ei și funcțională. Inconvienentele de care vorbesc au fost depășite. Începuturile, însă au fost grele. Acum, singura problemă e vântul. Pur și simplu e o pacoste! Să ajungi dintr-o parcare deschisă, de la mașină până la clădire e o mare aventură. Poți ajunge dezbrăcat sau ud până la piele, în caz de furtună sau vântoasă.
Ar fi trebuit luat modelul opririi vânturilor de la Marele Arc, din Paris, adică moda șah din pereți de sticlă, așezați în funcție de studierea circulației vânturilor, în fante de clădiri. Dar lucru ăsta trebuie făcut și pe listele românești. Sunt unii care numai sapă, inventează, se dau cu parfumuri virtuale. Pun partidele muncii să sune, pe la un șefuleț, pe la o gazdă de ziar. Cică dacă scrii acolo îți faci "coșciugul literar" înainte de "amintiri de copilărie"! Dacă ai fost invitată nu știu unde te-au premiat niște antisemiți după starea vremii. Nu ești pe listele alea, te vorbesc pe la spate, adică te ucid în lipsă. Tot ce pot ei e să sape și să presupună. Eu nu urmăresc ce se mai întâmplă pe liste de vreo 4 ani, exact câți nepoți am acum. M-am trezit că sunt acuzată ca urmăresc cariera cuiva. Altă treabă n-am? Sunt plecată de 17 ani, cine mai are răbdare să trăiască cu fundul în două luntri, de ce m-am mai interesa ce se întâmplă Dincolo? Pur și simplu eu trebuie să rezist la tentația de a nu le răspunde celor care li se pare că îi privesc de sus...din liftul ăsta cocoțat între etaje. Cale de întoarcere nu ește. Mă fac că uit și mâine o să încerc să pun lucrurile la punct.
Mă pricep însă la săpături. E meseria mea de inginer constructor. Au pus balate, balustrade, lifturi acceptabile. Bani sunt, grija pentru om nu mai e superficială...Deci și la Grand Kanion s-a reperat balatele. Închei Armistițiu cu ei și-i ignori, e singura soluție. Am o singură viața și, deocamdată 4 nepoți.
Ei , am obosit. Chiar am pontat și sunt la serviciu. Sunt oare plătită să stau în lift? De necrezut? Să-mi iau noul post în primire, ascensorul lui Kafka, liftierul. Adică, bine ca merg lifturile paralele… Toți se uită la mine ca la o păpușă de vitrină stând în lift. Și, nimic! Portarii-s alarmați. Văd, se perindă lume și râd la mine văzând cum stau suspendată între etaje, dar în lift…Mi-ar trebui un laptop pe o bicicletă ergonomică. N-aș piede timpul de loc! N-aș ” precupeți nici un efort”, vorbele răposatului C…!
Claustrofobia își face efectul, mi se face rău… Scrie acolo pe tabliță că e aer, dar eu nu simt…! Nu funcționează instalația de aerisire. Așa e la începutul folosinței unei clădiri. Până se corelează toate elementele unei bune funcționări sunt unii atinși de performanțele noului.
Mi se împăiănjenesc ochii încercând să descifrez textul de pe tăbliță. Pe partea cealaltă a liftului se lucrează. Eu stau ghemuită. Încerc să mă ridic. Mi-e imposibil.
Mă apucă râsul.
Mă trezesc stând la birou într-o rână. Cred că am fost în altă viață. Ce bine e că n-am irosit-o pe cea care o am!
bianca marcovici
http://www.romanialibera.com
