Foto : VLAD EFTENIE, Room 32

1-0?

bezna îl cuprinde iar.
e obișnuit cu asta noaptea și ziua
aerul rece îmbibat cu umezeală
geamurile crăpate care lasă
zăpada să intre în voie în subteran
cimentul sfărâmicios
deasupra oamenii trec absenți
unii aruncă chiștoace de țigări
în demisol
altii scuipă
iar câinii își găsesc refugiul
în întuneric
dimineață
deschid ochii lipiți cu o
crustă subțire de gheață
-prima zăpadă din Leningrad-
trăiesc un șoc
că aș fi din nou în `45
tavanul crăpat m-apasă
patul ros de șoareci se surpă
ș-șuierul vântului mă trezește

aa..e încă devreme
nu disting graffiti pereților
septuagenari
nu deslușesc
scaunul rabagit pe care îmi țin țigările
chiar și așa caut
venele îmi îngheță în sânge
aici am devenit ușor ceva inuman
eman o umbră cadaverică
am rămas doar eu un singuratic
într-o mașină a timpului
mi-aș fi dorit o cafea...
da' nu mai țin minte gustul ei
să fi fost dulce? amară?
ah...vreau o cafea!să mi se aducă una!
...lumină

bucuros că pot vedea
trist că văd același lucru
disperat.

captiv între patru pereți
Ivan îsi trage hainele ponosite pe el
păr alb foarte rar mustață deasă piele crăpată
și voce groasă
se ridică de pe salteaua uzată
se vede e primul lucru pe care îl face
într-un ciob de oglindă sprijinit de speteaza scaunului
se scufundă în ochii lui albaștri

crede că o vede pe
Sophia
sufletul împietrit
i se înmoaie pentru câteva clipe
aude râsete de copii voci străine
trecând de-asupra pe alee.
plânge
nu poate fi liber nu poate lupta
îsi aprinde molcom o țigară
he he he!
în colțurile camerei
valize genți mâncare mucegăită
câinii
iar peste tot durere
Aleksey fratele lui
nu mai are ochi de mult
nici inima între coastele ascuțite
a rămas cu Ivan
în cavoul asta blestemat
privirea îi cade pe șah
e aici ca să termine jocul
început cu Sophia
nu mută alt pion
încă o așteaptă

să se întoarcă acasă



BIANCA VLAD






In(somn)i(e)

stă la marginea recamierului
trabucul arde în scrumieră
iar în mână ține un pahar cu whisky
poartă o cămașă albă ce îi ajunge până la genunchi
trage cortina să se lumineze puțin în cameră
iar e pană de curent
tavanul stă să cadă
în dușumea vizuină de șerpi
iar pe dulap lângă oala de tocană șobolanii dorm
pereții sunt plini de grafitti-uri și alte inscripții
locuiește într-o garsonieră din cartierul musulman din suburbiile Parisului
nu este prea sociabil de aceia singurul său prieten este Aidan
Aidan...buldogul.
acum lenevește pe mormanul de ziare și file rupte din Coran
blana lui uleioasă miroase a gazolină
la gramofon cântă Marlyn Manson
iar în sobă ard fotografiile de vara trecută
își ia șlapii în picioare și se îndreaptă spre oglindă
se spală pe față puțină spumă de par apoi își trage niște bermude
"zzzzz!!!!"soneria
nu se obosește să răspundă
dar ușa se deschide brusc
Adele?!?!
poartă un pardesiu crem
iar capul acoperit cu un voal din satin negru
ochii migdalați buzele crăpate pomeții rozalii
îi sare în brațe
îl sărută pe obraz.
îi dă mâna rece pe umărul său
și o împinge flegmatic
nu vrea să mai știe nimic de ea de ei
totul s-a stins într-o duminică pe malul Senei
Adele închide ușa
își șterge lacrimile cu o batistă
deschide umbrela și pleacă

singurul lucru pe care l-am văzut înainte ca Hassan să tragă copertina a fost borcanul cu morfină ce l-a scos din sertar după trei zile maică-sa i-a găsit trupul neînsuflețit în cadă
doliu
de Adele nu am mai știut nimic de la înmormântare...când aspectul ei m-a îngrozit complet. mai vorbeau gondolierii de pe Sena ba că s-ar fi mutat în Columbia la o verișoară ba că ar fi fost internată într-un spital de nebuni. ce-i drept nu știu ce să cred



ELENA PETRESCU






Acrilic


garajul.
atelierul meu cândva.
stau în fața unui scaun cu speteaza jumătate ruptă
mă uit la paharele de vin
de azi.
de ieri
de alaltăieri
le cerșesc puțin talent
și mă plîng că m-a transformat într-un ratat
prosopul ce-l folosea
tricoul alb ce mi l-a tăiat pe spate desenând niște linii
care nu mai înseamnă nimic pentru mine
câtă lipsă de imaginație
când acum câteva zile puteau construi întreg universul
sunt înconjurat de parfumul ei
mă obsedează prezența ei.
o himeră
"ART"
literele mă paralizează
da
am fost un artist.
construiam lumi
până cînd a mea a fost năruită
mă consideram mai presus decât toți
eu eram creatorul
pentru mine un punct era un mister
văd totul prea clar
patul
vinul
și scheletul din fața mea
asta mi-e viața acum
nu-mi pot privi tablourile
nu pot atinge pensulele
vopselele
am ascuns șevaletul gol
mereu gol
îl privesc și mi-o amintesc
zâmbetul ei rece
râsul ei macabru
batjocoritor
nu mai vreau lumină


TEODORA DANGU



de vorbă

te-aș alege corp plăpând
să-ți cunosc taina universului ascuns
să cobor de la preasfințitul soare
în umbra vieții tale inferioare

atunci te rog sacrifică cuvântul
lasă rădăcini să te unească cu pământul
misterului naturii să te dăruiești
la poalele ierbii cu mine să trăiești

oferă-mi o mână să te conduc spre întuneric
stagnarea în material cu mine să o împarți
împreună vom cunoaște sentimentul ezoteric
de neamul tau lumesc te invit să te desparți

să cobor cu tine în adâncul cenușiu ?
să renunț la viața lungă și la un sfârșit târziu ?
oare lumea ta murdara e așa de intrigantă ?
să mă merite pe mine, ființă pură și curată ?


SORIN PANTELIMON


ce aș spune eu despre tine astăzi

* să stau lângă tine
în camera asta plină de fum
e ca și cum
mi-aș lăsa în tine toate temerile *

e ciudat cum te văd în fiecare om
care mă salută politicos
când cumpăr pâine
când îmi aprind prima țigară dimineața
când stau în stație cu privirea în pământ

îmi dau seama abia acum
că ai putea fi oricine
orice om / cuvânt / gând
ai putea la fel de bine să fii
un bărbat singur / care joacă șah
de trei ori pe săptămâna al cărui pat
e plin de urmele atâtor atâtor femei

lumina mi te arată altfel astăzi
ai privirea de om trist singur
privirea unui om
care nu mai știe pe ce drum
să meargă.

DELIA GROSU


Penumbră


lumina gri curge de pe fereastră.
cameră sau închisoare?
m-am refugiat aici
între umbre
mă găsesc oriunde
în lumina gri din fereastră
în firele de praf din aer
în desenele de pe perete
chiar și în tine
o altă umbră
joc șah cu mine
de câțiva ani încerc să mă înving
te văd, din locul tău de pe perete
cum urmărești mișcările pieselor de șah
ai vrea să simți din nou
între degetele tale de cenușă
piesele de metal ruginit
nu poți, ai mai jucat odată
ai rămas acum umbră
statură neagră zâmbet scheletic ochi cenușii
de ceva timp piesele de șah au personalitate
le aud cum gândesc
le simt cum se mișcă
m-au alungat de pe tabla de șah
mă privești tot timpul
ai plânge dar nu poți
nu mai știi cum
ai acoperi lumina cu întunericul
mă rogi din priviri să îți dau drumul
să te las să ieși pe fereastră
să vezi de unde a venit lumina
dar am nevoie de umbra mea
să simt în fiecare dimineață când mă trezesc
privirea ta goală pe mine
mă ține aici în camera cu umbre
îmi întorce capul de la fereastră
nu mai știu cum arată lumina
dacă este caldă sau rece
dacă e albă sau gri
timpul a devenit și el, o umbră pe perete
portretul unui ceas
din mine, au mai rămas fire argintii de praf
câteva cuvinte împrăștiate pe jos
piese de șah
și desene pe pereți
pe podea urme de pași
printre piesele căzute
ddversarul meu se plimbă prin cameră noaptea
calcă cuvintele rămase pe podea
ia piesele de șah căzute și le bagă în buzunar
sau câteodată, le înghite
lasă urme negre
dimineața, se întoarce la locul lui
pe perete
am desenat o ușă
pentru într-o zi voi pleca
dacă câștig
nu mă mai cunosc
am încetat să trăiesc de mult
sunt doar mâini și picioare, ochi și gură
am rămas undeva pe perete
undeva pe tabla de șah
zâmbet scheletic
piesă căzută
mă lasă să joc
ca să se deschidă ușa
ca să văd lumina
pagini albe goale
începe să se audă zgomotul pieselor de șah ale adversarului meu
încet și apoi din ce în ce mai tare
ccheletul se desprinde de perete și face primul pas spre mine
nu mai zâmbește
întorc capul spre lumină
șah mat


ANDREEA VOICU




a fost odată ...

nu mai știe ce înseamnă împreună
nici lumină nici clipă
timpul curge fără niciun sens pentru el și pentru
magazia plină cu uitare
sticlele negrul picurii roșii îi
definesc acum
viața una venită parcă din alt univers
lumea îl privește cu ostilitate cu dispreț,
cu teamă și mai mult cu scârbă
doar vecinul de alături căruia nici numele
nu i-l știe îi împărtășește
suferința
o suferință izvorâtă din mizerie dezamăgire
sărăcie disperare o suferință născută
din mii de doruri adunate într-un
suflet de muritor.
incapabil să le ducă.
e doar o toamnă în agonie...
a fost odată domnul N...


RUXANDRA COSMA




noapte.

mi-am lăsat pleoapele să flirtreze cu întunericul
mi-am gustat încă o insomnie
m-am culcat si m-am trezit cu același gând cusut de aminitirea ei
sunt același om care a definit-o prin poeme de-o toamnă târzie...
mi-a citit cărțile mi le-a apreciat și nici acum nu știe că sunt scrise pentru ea prin toamna redevenită ființă...
și-a plecat fără să știe...
îmi fumez ultima țigară și-mi întind mâna spre cana cu cafea
totul sub privirile pereților
m-am ridicat brusc,auzindu-mi melodia la radio
o tot urmăresc de 2 luni
" With or without you... "
și se întrerupe
îmi știu continuarea
e prezentul din mine urmărit de hazardul meu în ființă în casa arsă a prietenului meu Filip cu radioul vechi al bunicului din '25 și carțile mele fidele
îți aștept în continuare definirea..fredonez ...
" With or without you... "

BIANCA GHEORGHIULESCU