Random Creations

Displaying 1 - 1 of 1

ESPRESSO DUBLU LA IERUSALIM, RECENZIE APĂRUTĂ ÎN ROMÂNIA LITERARĂ NR.5

Creation Category: 

  2009 > Numarul 5 > ROMÂNIA LITERARĂ

Lecturi:
Cele opt note ale gamei de Grete Tartler

 


Poezia Biancăi Marcovici e numai în aparență paharul cu emoții, paharul pe jumătate gol pe care au rămas amprentele sincerității: de fapt e vorba de o construcție care îndeamnă cititorul la o lectură ciclică, din ce în ce mai profundă. Unitățile poetice se leagă între ele ca notele unei game, dar revenind mereu în altă structură; aparent, un joc, dar în realitate o structură îndelung gândită: "Dacă nu mi-aș uita versurile/ nu aș mai putea scrie/ precum o gamă, doar opt note/ permutându-le în combinații/ dai naștere la un fel de loterie/ a simțurilor/ excitate de neputința primirii ofrandei". (Îmi dau seama că nu e simplu).

Cele opt note sunt clasicele drumuri ale căutării de sine. Iubirea revine cel mai des, așa cum tonica nu lipsește dintr-un acord. Dar revenirea nu e totdeauna ușoară și maestrul care ține sunetele în cristal e conștient de dificultăți. "Uneori scriu direct/ e-mailul e concentratul care vreau să ți-l fac cunoscut/ impresia fulgerului căzut brusc pe buze/ îl guști îl speri/ zici că e un miracol./ treci peste mizerabila ființă cu tractorul/ întorcând troiene peste el/ cu șenilele inimii. e și ăsta un experiment/ să-i spui cuiva adevărul în față, / chiar de El scrie sub o pătură celebră/ conținutul său e un fiasco acoperit de pleoapa nevederii (...) partitura e în cheia sol. cheia victoriei/ ai pierdut majorul/ chiar și gongul final/ o ghioagă în gong/ nu știi să scoți din sunet poemul." (Experiment cu marionetă).

Printr-un glissando, o alunecare dintr-o tonalitate în alta, poeta își transferă, în bună tradiție metafizică, sentimentele într-un plan mai înalt. "M-am obișnuit să-mi torni poemele/ la cafeaua de dimineață/ sunt ca aburul bărbatului din mine/ căruia niciodată nu am să-i recunosc fața./ chiar dacă l-aș întâlni pe stradă/ aș trece pe lângă el, bărbatul închipuit.../ fără să-l știu/ doar o tresărire aș avea/ privindu-i ochii de sub pleoapa albastră/ întrezărind/ pescarul atent la momeală/ ... piroga sa e departe ca o epavă./ nu mai încerca să mă ademenești/ mâinile tale sunt ca de gheață/ prinse în șuruburi/ ca o marionetă./ nici un om nu e fără cusur, are o pată mititică/ poate pe cămașa scrobită, poate nici eu nu-s ce par./ alunecând, alunecând, de pe o altă epavă". (Din depărtări).

Acest poem, ca și multe altele pe aceeași temă, dar scrise în formă dialogală, lămuresc și titlul cărții, Espresso dublu la Ierusalim. Conversație într-o clipă de răgaz - de realitate a vieții - cu sinele, după principiul rostit de Rimbaud, je est un autre, sau cu o ființă dragă dispărută; sau dialogul cu Dumnezeu. Hölderlin are o poezie în care spune că bea din două pahare. Paharul-poem al Biancăi Marcovici, așezat lângă dublul espresso, e pus în lumina bună: "Se poate întâmpla să reflecte curcubeul/ precum un acvariu"(Partea cea plină a paharului). Dar Espresso mai sugerează și esența (rezultatul prelucrării alchimice), iar prin analogie cu expresul-tren, fulgerătoarea trecere a existenței. Transferul se face brusc, e un scurt-circuit: "Niciodată nu mă pregătesc pentru tine/ spontan îți redau cum sunt cum/ uneori nu vreau să fiu,/ capăt forma ta nemăsurată/ închid ochii și-ți scriu - / pianul meu sună la unison, clapele/ urmăresc literele latine, cele ebraice se sting,/ capăt forma ta când mă cuprinzi" (Inspirația).

Amintirile nu lasă însă un gust amar; citim cugetările unei optimiste, acest lucru se vede clar din arta de a se bucura de clipă: "Sunt din nou îndrăgostită/ de ceva nedefinit.../ între mărar și pătrunjel/ gogoșari copți și vinete marinate, /ceva între vișine și cireșe negre, fără sâmburi.../ ceva între nuci noi/ de curățat/ din copacul copilăriei/ și zarzăre culese de mine -/ ceva cu sâmburi de caise/ sparte pe caldarâm/ cu o piatră mare,/ ceva cu picioarele goale/ călcând pe iarba abia răsărită/ bând apă dintr-un vas coclit". (Renaștere)


Curajul de a merge mai departe înseamnă însă și curajul de a aborda teme grave. "Fug în reveria viorii poemului/ știu că-mi aparțin amândouă/ precum vioara lui Chagall/ sunetul neresemnării din cosmosul diletanților/ fragila vioară/ canarul evreului/ ca eternă victimă" (Vioara poemului).

Cea mai gravă temă e desigur destinul de a fi evreu: "Suntem unicul popor din lume/ care nu avem o bucurie întreagă/ pentru că fiecare sărbătoare/ ne aduce aminte de cei uciși..." (Auschwitz) Contextul istoric nu poate fi eludat. Războiul, amenințarea morții sunt note centrale în gama Biancăi Marcovici: "Calculatorul împrumutat nu știe românește și Nu va ști/ Haifa, Nordul Israelului sub tirul katiușelor/ inima îți iese din piept la fiecare alarmă/ soarele apune de fiecare dată/ în acel moment. Stare de beatitudine/ frustrantă, aberantă./ Suni la copii sau copiii mai sună/ legături telefonice isterizante, necesare. / Ce repune inima în piept cu migală chirurgicală/ te informezi ieșind din adăpostul ventuză..." (Transmisie directă) Situația fiind în sine cutremurătoare, nu mai are nevoie de retuș, încât poemele de acest tip sunt mai degrabă izbucniri în proză, mizând pe emoțiile provocate de moment. Suita de amenințări și catastrofe cere un limbaj aspru. Singura îmblânzire adusă de poetă e așezarea în formă dialogală.

După ce am ajuns și eu la Ierusalim, după ce am văzut cum tresare timpul când atingi un zid, cum cenușa învie printr-un cuvânt, praful (analog minimei) dispărând în cerul albastru, mâna albită de lumina arhetipală, pot depune la rândul meu mărturie că acesta este locul. Bianca Marcovici reușește să transmită acest sentiment: "Ierusalim, noaptea viselor, divinitatea atât / de aproape, dispare aroganța spirituală/ apare grădina noastră în lumina feerică, revelația/ Zidul Plângerii noastre singura scenă din viață/ în care te simți tu însuți/ spatele la public cu degetele răsfirate, plângând/ cu inima pe zidul de granit/ te rogi pentru copiii tăi, poporul tău/ când lume-ți pare surdă..../ și zidul împietrit îți dă/ speranță/ îl părăsești, încet, cu fața spre el/ simțindu-i încă energia/ te întorci apoi spre cei care te-au rănit, ne-au rănit/ și încerci din nou să-nfrunți/ legea junglei noastre./ Ierusalimul meu, redă-mă..." (Noaptea la Ierusalim)

De undeva ni se pare că auzim ecoul: "pe mine, mie redă-mă". Bianca Marcovici a plecat din Iași: "M-am născut aproape/ de teiul lui Eminescu./ Ani de-a rândul l-am urmărit / în încărunțire - era sprijinit de o cârjă metalică betonată - / părea un om invalid / cu părul de culoarea toamnei" (Teiul lui Eminescu). Limba română în care scrie "e cernoziomul adăugat în doze mici, e / compartimentarea inimii/ în care aduci numai lucruri scumpe,/ de reținut, e trecutul, e prietenia sinceră, netrucată". Acum, tradusă în ebraică de Tomy Sigler (la rândul său emigrat din Pașcani în 1963, și el fascinat de limba lui Eminescu, deoarece a publicat o traducere a Luceafărului), poeta reușește dubla performanță de a-i emoționa pe cei de dincoace și dincolo de pragul ei existențial.

Biggest Story

Displaying 1 - 1 of 1

Recent Creations

Displaying 1 - 5 of 799

Ana Blandiana şi Romulus Rusan în turneu în California

Creation Category: 

Memorie, nostalgie, poezie, literatură şi istorie cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan


După participarea la cel mai mare târg de carte de pe continentul american, BookExpo 2015, unde au fost invitați de Institutul Cultural Român din New York, cunoscuții scriitori Ana Blandiana și Romulus Rusan au venit să se întâlnească cu comunitățile românești de pe Coasta de Vest. În California s-au organizat patru evenimente, două conferințe și două recepții private. Ultimul eveniment, gandit ca cel mai festiv, fiind cel de încheiere al turneului, a fost organizat de autoarea acestui articol la reședința ei nou renovată, modern, și transformată în casă-galerie de artă. După o dare de seamă a turneului californian, articolul se încheie cu părerile autoarei despre acești doi oameni talentați și speciali: Prin conceperea și dezvolatrea Memorialui Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet cu toate activitățile afiliate lui, și prin propovăduirea “memorei ca formă de justiție”, Ana Blandiana si Romulus Rusan vor rămâne în istorie ca unii dintre cei mai buni și importanți români din timpurile noastre.