Doar atît mi-a mai rămas, să mă gîndesc la tine pîndită de moarte prin toate ferestrele inimii, în timp ce lumea noastră a devenit una lăuntrică un cogito ergo es clandestin, cel puțin așa sper ca orbul care cîntă-n somnul zilei, amar să vorbesc despre dragoste sub semnul celei mai teribile singurătăți în care alții încă mai vînd confuzii, o mare de timp pierdut printre degete, zadarnic negativism, mereu de la capăt cîtă vreme aud fluturii de noapte rotindu-se prin ungherele altor greșeli, mereu altele deși încerc să împletesc lucrurile între ele liniștea nu se mai aude, pe deal doar o casă albă cu un singur copac, oare nu trebuia să fi dispărut demult cu bucuria de a mă fi iertat că vorbeam despre tine, dar niciodată să nu spui, să nu spui, să nu spui că n-am existat de vreme ce ești totul, pot să înfrunt disperarea pot să plec goală de mine, fără a privi înapoi...