Memorie, nostalgie, poezie, literatură şi istorie cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan
După participarea la cel mai mare târg de carte de pe continentul american, BookExpo 2015, unde au fost invitați de Institutul Cultural Român din New York, cunoscuții scriitori Ana Blandiana și Romulus Rusan au venit să se întâlnească cu comunitățile românești de pe Coasta de Vest. În California s-au organizat patru evenimente, două conferințe și două recepții private. Ultimul eveniment, gandit ca cel mai festiv, fiind cel de încheiere al turneului, a fost organizat de autoarea acestui articol la reședința ei nou renovată, modern, și transformată în casă-galerie de artă. După o dare de seamă a turneului californian, articolul se încheie cu părerile autoarei despre acești doi oameni talentați și speciali: Prin conceperea și dezvolatrea Memorialui Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet cu toate activitățile afiliate lui, și prin propovăduirea “memorei ca formă de justiție”, Ana Blandiana si Romulus Rusan vor rămâne în istorie ca unii dintre cei mai buni și importanți români din timpurile noastre.
Toamna-mi inspiră neliniştea unui oraş cu zugrăveli albastre şi teatre din carton decupat, un buen retiro pentru îngeri ce nu vor veni niciodată să-i simţi, să-i vezi, să-i auzi, la ce mi-ar folosi să întreb cine-a-ncurcat coridoarele şi scările înainte de somn, am ajuns tîrziu la acest adevăr bîntuit de dorade şi midii rămase de la retragerea fluxului umplîndu-mi nările de parfumul largului
Cum ar fi să privim din capătul unei străzi, baloanele colorate ca nişte imense portocale albastre, cum evadează din lagărele de concentrare în a patra dimensiune.
Mi-e frig ca noaptea destrămată de cer, de cuvinte, de timp asfinţit mi-e zbor un cocor flămînd după zările tale cu drumuri pustii că tremur prin scripeţii inimii ca o toamnă amară de mine, de ieri, de dor, de departe.
Mi-e întuneric ca ziua învinsă de iluzii, de frig, de Cratylus captiv în faţa unui perete fără uşă, mi-e tîrziu ca ploaia ce curge prin venele unui amnezic
Uneori coborîm drumul spre noi înşine, în lumea dinaintea pierderii, ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană cît mai demn căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred, ci nu pot să cred şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.
Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic strecurat printre frunze ca un semn de întrebare, aparent fără nici o explicaţie
M-am îmbătat de dor şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi între filele cărţii " The screwtape letters"deşi în adîncul sufletului sper să-l pot imita pe Ulise
Am senzaţia cronică a unei mări pustii cu arbuşti înroşiti de vînt pe coastă şi petice de zăpadă ce ţes mersul stelelor pe cer amintindu-mi, mai degrabă, de ceaţa din zori, aşezată între extrasistole, decît de gloriile lungi ale frigului. Iar dac-aş da la o parte acest gînd timp de o preţioasă secundă ar fi nepotrivit să uit că nimic nu valorează cît o conştiinţă trează cum sînt convinsă că mă apropii de moarte cu încă o noapte, deşi, nu eu sînt cea care trăieşte în mine
Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine. Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei
