ROMANIAN POETRY

Elegie

Creation Category: 

Mi-e frig
ca noaptea destrămată de cer,
de cuvinte, de timp asfinţit
mi-e zbor un cocor flămînd
după zările tale cu drumuri pustii
că tremur prin scripeţii inimii
ca o toamnă amară de mine,
de ieri, de dor, de departe.

Mi-e întuneric
ca ziua învinsă de iluzii,
de frig, de Cratylus captiv
în faţa unui perete fără uşă,
mi-e tîrziu ca ploaia ce curge
prin venele unui amnezic

Dor de verde stins

Creation Category: 

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie

Anxiety

Creation Category: 

Am senzaţia cronică a unei mări pustii
cu arbuşti înroşiti de vînt pe coastă
şi petice de zăpadă ce ţes mersul stelelor pe cer
amintindu-mi, mai degrabă, de ceaţa din zori,
aşezată între extrasistole,
decît de gloriile lungi ale frigului.
Iar dac-aş da la o parte acest gînd
timp de o preţioasă secundă
ar fi nepotrivit să uit că
nimic nu valorează cît o conştiinţă trează
cum sînt convinsă că mă apropii de moarte
cu încă o noapte, deşi,
nu eu sînt cea care trăieşte în mine

Clementes angeli

Creation Category: 

"Pietrele supravieţuiesc singure"

Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare
de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei

Scrisoare deschisă necititorilor mei - Daniel Corbu

Creation Category: 

Vouă, celor care nu mă citiți
pot să vă spun că nu-mi veți afla vreodată
cumplitele căi ale cunoașterii de sine
nu veți auzi serafimii din poemele mele
rugându-se pentru buna întocmire
a văzduhului
nici Preludiile pentru trompetă și patru pereți
unde ca pe coridoare pustii
am împărțit cuvintele și tăcerea ambițiile  întunericul
și unde dezrourat prin sălile de așteptare ale istoriei
am conversat cu bibliotecarul lui Dumnezeu
cu soarele negru al cernelii
în aceeași măreție a golului
pe care mereu și mereu urmează să-l umplem.

Vouă, celor care nu mă citiți
pot să vă spun că niciodată
nu vă va răsuna în urechi
acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi
al Păsării negre
thakatimunu sipedi prin livada cu vișini depărtându-se
printre zarurile și tomberoanele nopții
acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul
corb alegoric
altădată vizitator de noapte al bunului Poe
cobe a veacurilor poticnite-n visare
Viața sau Moartea sau Înfățișarea Ruinii?

Voi, care nu veți citi vreodată
Manualul bunului singuratic
nu-mi veți cunoaște mărturisita cină de taină
unde mâncam din aceiași pesmeți ai poeților
blestemați
sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere
nu veți vedea gura mea sărutând
lame subțiri
și nu veți afla cum se poate muri
în mai multe trupuri deodată.

Vouă, celor care nu mă citiți
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănțuit de mașini sofisticate
de înșelătoare glorie internetă și de alte abțibilduri sonore
venite din abundența realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
și să fiți mai bogați decât pomul de Crăciun
din casa săracului
și cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiți pruncii
și femeile voastre.

Vouă, celor care nu veți cunoaște Plimbarea prin flăcări
cu poemele în care stăm atârnați de întrebările noastre
ca hainele-n cuiere
și unde ca în vechea și incomoda realitate
întotdeauna e salvat un Barnabas
și întotdeauna cineva își oferă palmele pentru cuie
vă doresc o viață liniștită
departe de lumea dezlănțuit metafizică
o viață petrecută în tihnă cu organele voastre
prin urmare un stomac hrănit științific
o pneumă înnobilată oricând de ozon
un ficat ușor și rinichi fără dializă.

Vouă, necititorilor, dar și foiletatorilor mei surâzânzi
cu adâncă mâhnire vă spun:
nu veți afla niciodată că fiecare din noi
are măcar un zeu îngropat
în spatele casei
și că semnele morților pun în ordine răsărituri
și de ce am trăit aproape un secol
spânzurați de mustățile lui Dali.
Nu veți avea viziunea zorilor începându-și
rugile sacrosante
nu veți vedea Caleașca de fulgere
ca o nălucă trecând prin mijlocul emoției
nici nu veți ști
cum jumătate din viață mi-a luat
organizarea pustiului
cum am stat ani și ani înconjurat de vorbe
precum înecatul de mare
și cum deseori cărțile pot fi mai tari decât moartea.

Iar dacă vreodată veți întâlni Poema sfârșitului
sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliți-le în mare grabă
ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate sinistre la
                      liniștea recurentă.
Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard
vă vor cădea sub ochi Miezonopticele
înțesate de lumini și urme
din care ați putea afla cum în contabilitatea cerească
cineva ne numără pașii
și ați auzi mormanele de clipe prăbușite în sine
și ați urmări devenirea dialectică a celui ce-și chinuie umbra
și ați simți apropierea celui mirosind a trădare
(câți din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)
și cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,
și pe câți arginți vei vrea
pe mine mie, la nesfârșit vinde-mă!
asemenea să fugiți
și cu nobil instinct și proletară mânie
steagul gri al indiferenței cu fală arborați-l!

Vouă, celor care nu mă citiți
cu nedisimulată tristețe vă spun:
nu veți cunoaște nicicând înălțarea din Clarviziunea obscură
nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri
unde chiar șiruind cuvintele pot să tac ore în șir vinovat
ca o fereastră înfiptă în ziduri
și nici Corabia, la care zi de zi am lucrat
ca la o mare construcție
căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul
trirema    odgoanele     gălețile cu rouă
corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile
corabia de silabe    corabia umplută cu lacrimi
corabia pe care nu veți urca vreodată
și nu veți ști cât de măreț animal e poetul
sub foaia de cort a memoriei.

Vouă, celor care nu mă citiți,
vă doresc petreceri îndurătoare
și tot așa cum se învârt norii deasupra clopotelor în lucrare
să mișunați deasupra bucuriilor de Disnayland
neîmpovărați cu istoria din Drumul Damascului
(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)
unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind un alt om
așa cum și eu, pe când mica și marea istorie își zornăie înfundat
ruginitele lanțuri
izbesc fără voie cu picioru-n țepușă devenind Celălalt.
Și mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt
până când poți deveni o mie de Ceilalți
care-au primit fulgerarea.
Iar pe voi, necititorii mei,
vă și văd murind rând pe rând
în paturile voastre scumpe
acoperite cu dantelate cearșafuri
în amorțire și fără de nimb
și fără de pecetea angoasei primordiale
despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic
vorbeam.

Voi, cei care nu mă citiți
care de litera Evangheliei mele
nu vă veți atinge și nu veți apropia de sinapsele voastre
acele versete cu zornet pământesc
sărutate de cenușa atâtor trecute disperări
nu veți ști cum refuzam cu metodă biletul dus-întors
din jacheta conformistului
nu veți proba odată cu mine ritualul sălbatic
de îmblânzire a spaimei
și catharsisul și izbăvirea păcatului ce va să vină
apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se
pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche
e doar obosit – spun eu – și câteodată amnezic.

Vouă, necititorilor mei,
ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne
cu monologul îngerului căzut în visare
vorbind despre mireasma trecutelor glorii
trecătoare ca apa prin cada de baie
a frumoasei madone
sau de fidelitatea neofiților.
De aici ați fi aflat Poezia ce e?:
Poate ruga poate fântâna din tine
albastră cu patru izvoare
poate aripa asta străvezie urcând
în înalt
poate drumul cu vise pavat
spre Celălalt.

Voi, cei care nu mă citiți
nu-mi veți cunoaște prietenia cu Borges, Kavafis, Rilke, Pound,
sau Nichita Stănescu, Odysseas Elytis
cu care puneam dinamită sub podurile pe unde trecea
poezia leneșă
și nu veți ști nici motto-urile la poemele mele
care aș fi vrut să vă fie  nedoritul cadou de Crăciun:
„E o bigamie să iubești și să visezi”
spune Elytis. Și tot el: „O nimica toată mi-am dorit
și pedepsit am fost cu prea multul”
„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice Nietsche
iar bunul taumaturg Rainer Maria Rilke continuă:
„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.
Dar ce-i muritor și monstruos
cum înduri, cum primești? – Preamăresc.
Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,
cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.
De unde îți iei dreptul de a fi adevărat
în orice veșmînt, sub orice mască? – Preamăresc.
Și cum de te cunoaște tăcerea și furia,
steaua și furtuna? – Pentru că preamăresc.”
Astfel „și eu voi semăna cu voi, de-acum nici eu
nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)

Vouă, celor care nu mă citiți
purtând nevinovate bandaje în îndoiturile inimii
deveniți celebri în acest poem despre o singurătate
a singurătății
cu aleasă compătimire vă spun:
aș fi putut să vă fac a iubi pasărea murind în mijlocul cântecului
și citind Lapidariile sau despre sângerarea păsării în zbor
să înțelegeți că arta
este minciuna spusă zilnic în fața morții
și că cel mai lung e drumul spre noi înșine.
Iar dacă vreodată mă veți căuta
pentru cronica unui interviu anunțat (poate acela de martor
la moartea primului zeu!) mă veți găsi pe străzile mele
sau dacă din politețe sau din binecuvântate pricini
scrisul meu vă va ademeni
mă veți găsi pe-aceleași
străzi ce dau buzna în viața mea tremurîndă
străzi fumurii  străzi cu cîini slăbănogi și
speriate fantome
străzi cu îndrăgostiți și pătimașe săruturi
străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I
înghite strada Eminescu,
strada Gane înghite strada Pogor
strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru
strada Cimitirului strada Libertății...
Străzi ce înghit visele trecătorilor
străzi pentru cei fără casă și făr’ de coltuc
friguroasele străzi ale săracilor
străzi așezate-n creierul ologilor lumii
inefabile străzi ale memoriei
străzi ale celor care-și scandează singurătatea
străzi care duc în ceruri
străzi care duc în pămînt
străzi inerte și întrebătoare
străzi cîntate de poeții romantici melancolice străzi
străzi de pierdut coroana de spaimă
străzi pentru cei fără de zbor
străzi adormite   străzi revoltate de orbitoarea
lumină a zorilor.
Atîtea zile și nopți în care
mă dor străzile de mers.

Iar voi, necititorii mei,
dacă într-adevăr din cuvântate și binecuvântate pricini
ceea ce-am scris vă va ademeni
solicitându-vă sistemul nervos vegetativ, simpatic
                                                                      și parasimpatic
luând totul ca o probă a probei de probă
mă veți găsi la locul știut
printre fotonii și frumusonii tăcutei tristeți
tot mai fărâmițat de absențe
potrivindu-mi monadele tăcerii.

Și dacă găsindu-mă
mă veți întreba de viață de moarte
de înger sau demon
și mă veți întreba de cărțile prin care se plimbă
aceleași bodegi aceeași bărbați ce nu obosesc
niciodată
sau despre cel înveșmântat în carcasa de pământ dospit
sau despre același gust al lepădării
de sine din gură
și dacă găsindu-mă
mă veți ademeni cu vorbe goale și fericiri amânate
așa cum am și scris
cu altă Deșertăciune voi răspunde Deșertăciunii.

Daniel Corbu
noiembrie, 2011

Celei dintîi tăceri a inimii

Creation Category: 

Într-o epocă în care și bruma estompează forme
îți trebuie, fără îndoială, alt simț
al realității în stare să depășească
emoția florilor de prun,
n-am să mă opun nisipului dintre stînci -
într-o anumită privință
e Golgota mea de singurătate
și-ar fi indecent să-i pretind unei umbre
mai mult decît visele
cu pitici călătorind prin țara podelelor goale,
le-am păstrat anume pentru tine cu roșeața din obraji
dincolo de lumină, dincolo de viață
germinînd
într-un fel de pîndă, vinerea la prînz
cuiburi de primavară.


În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte
nici nu se strigă,
depinde doar cum o privești
cînd îmi fac ordine în senzații -
mijesc ochii și dau de un albastru pustiu
că nu mai e nimic,
nimic altceva decît nimic,
fix la ora șase și douăzeci
după care voi lua nopțile de la capăt
prin ierburi cu șerpi, o lume a genezei
unde totul este posibil și provizoriu
cu toate că-ți văd ochii lucind, într-un simplu
detaliu de toamnă.

Furca unei crengi de mesteacăn.

 

Reveria cuvântului

Creation Category: 

Lucru deosebit astăzi, și asta dă fervoarea substanței  sale, lirica Luminiței Cristina Petcu,  iată!  e răsfrângătoare de cunoaștere.  De distingere!...

Amintim că a devenit deja banală stabilirea faptului după care ar bântui în stihuirea românească a ultimelor decenii absența IDEII. Altfel spus, suntem siliți a fi spectatorii cohortelor de substantive, ce nu le leagă în nod nicio cultură. Totul, din păcate, se rezumă numai la semne. Nicio perspectivă de nuntire semnificantă în SENS!  Și aceasta, spre vătămarea întregii literaturi. Căci publicul iubitor de poesie (filo-poeionul) se cere a fi ,,violentat “ nu doar cu urme, ci și cu urmire ( tăcere țesută în tâlc). Și este asta sarcina oricărui creator. Nu lenevirea gândirii tagmei cititorilor și instaurarea imperiului platitudinilor are, astfel, în vizibilitate scriitorul de luat în seamă!  Ci desemnarea Ființei...  I se impune celui ce face, urzitor de „a fi”,  de  ,,a ști” și de ,,a șopti”, să poarte, sub vastitățile nimiciale, mantaua  profetului clavăzător. Sub obsesia eternității, peste confortabil, fragmentar și aproximativ...

-Ce reușește, peste toate acestea, cartea ,,Himere de Pharos”  dincolo de vremelnicia contemporană,  și nu numai?

În primul rând, ca sens al existenței, o împăciuire cu lumea, sub un mult-firesc echilibru, drept:

         „...o ceremonie de nuntă

         din care lipseam doar noi.” (Gliptică Brassai).

Drept o gravare în  ne-timp…căci,  în fond,  nu contează prețioasa piatră,  ci încrustatul!

Deasupra de mode barbare, neînțelegînd  înțelegerea comodă, florilegiul cultivă sentimentul euforic al singurătății:

                “Primăvara târziu, la crăpatul zorilor,

                când cerul se-acoperă de cețuri gingașe

                mă trezesc cu surâsul inuman al olimpicilor

                ascultând același verset din  KUSA NO ZU

                ca  și  cum    privi  lăuntric

                pe principii depășite demult,

                boala ascunsă a speței umane,

                obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi

                n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează

                un zen cu orbitele goale întoarse spre neant

                de parcă ar fi și acolo invulnerabil,

                inaccesibil, de neatins și totuși

                prea vag chiar și vântul strâns între trestii

                în miez de noapte, anxios

                cătun de munte peste care-a nins cucernic

                cu fluturii propriei noastre singurătăți,

                aceeași teamă îngăduită să fixeze îndelung

                un zid de lut văruit și OTRAVA

                ca o sete albă de nicăieri.”  (Semințele liniștii)

Sunt aici desenații de iubire niponă, având girul Héloïsei, ce nicicum nu-l imaginează pe Narcis.  Căci poeta vede în fuiorul de ape  oglinditor mereu altă închipuire ( a sa?):

                “ Dacă poți avea acces direct la realitate,

                 ce rost mai are să emiți supoziții

                 asupra tuturor nedumeririlor?” (Despre lucruri așa cum sunt)

Bănuind, prin urmare, că realitatea nu-i decât acea decindeală. Iar ea poate fi  în “niciunde-le”, fie dinăuntru, fie din imensul  “afară”.

Deși această apropiere descinde dintr-o practicare a gândului, antică,  abandonată uitării  în vremea            de-acum,  autoarea o refiltrează  în retorta inimii și tâmplei prin analogii condensatoare...într-un drum de la adorația efemeră a corolei către sublimarea-i  manifestă  în parfum.  Sărutătorul  și însuși SĂRUTUL!...

În miez, avem de-a face cu un joc aluziv al mutării accentelor de semnificații din vânt  în eterul misterios.

....O cununie a despicării, nu străină feminității simbolice, cînd și-alege muta iubire.  Adică “risipelnicul”, drept condiție a reânoirii vieții (viitoare).

Poemele curg însoțite de acea coregrafie tragică, având protagoniști  întâmplarea, soarta și moartea  și tot înșoptesc tulburător dilema memento amandi, versus memento mori. Căci, ați întrezărit:  îmbrățișând iubirea, îmbrățișăm, în râul destinal, chiar moartea și sfârșim prin a avea conștiința profundă că toate poartă cu sine perspectiva zădărniciei.

“Oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,

celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.” (Peisaj scufundat în somn)…

Sau, oedipian:

„Poate că Bruckhardt avea dreptate,

 se poate vorbi despre moarte

fără să întindem mâna spre ea?”

Stihuirea, aflată sub vraja unui Rabindranath Tagore, Lucian ori Diogene din Sinope, trece grațios de adunarea expresivă a vocalelor în indicii impresivi ai înmulțirii întru cuvînt. Se observă o dezbrăcare perseverentă de fapte, cu scopul atingerii purificării. Ținta nu-i pradă părelnică, ci chiar ațintirea spre unimea adâncă și originară.

Investigație lirică neliniștitoare, situată în față cu abisalul, ca o iolă tremurândă  “în marea trecere”, poezia prezentă dă seamă de nume ce nu-s, când dincolo de dantela zicerilor aduce cu sine o nerăbdare a tălmăcirii visării.

Spre care, tot cu reverie, o salutăm pe enigmatica agapoeionă!...

 

Petru Solonaru

               

               

Pages

Subscribe to RSS - ROMANIAN POETRY