ÎN ULTIMILE decenii, locuitorii României s-au obișnuit să audă zi de zi vorbindu-se despre plecarea unei rude sau a unui vecin către țările Apusului unde s-au instalat, s-au integrat și s-au adaptat noilor condiții de viață. Dacă până în 1989 motivul principal al acestor strămutări era, mai ales, politic, în ultimii ani el a devenit preponderent economic. Nenumărați sunt cei care speră să reușească o viață mai bună într-o țară dezvoltată economic, punându-și competențele în slujba unei lumi mai organizate și tehnologic mai dezvoltate. Însă cea mai mare parte dintre noi a uitat că acum un secol sau un secol și jumătate fluxul competențelor, fie ele tehnice, financiare, comerciale sau artistice, se dirijau în sens invers, dinspre vest înspre est. Pe atunci, Țările române, în plină efervescență pe drumul emancipării, reprezentau, prin bogățiile lor naturale și prin potențialitățile neexploatate încă, “noua frontieră” a Europei. Așa se face că în secolul XIX, nenumărate familii occidentale au venit în România, au adus aportul lor tehnic sau cultural și, de multe ori, au rămas pe loc și s-au împământenit. Mulți sunt cei care au auzit de Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavoda, sau de André Lecomte du Noüy, restauratorul bisericii voievodale de la Curtea de Argeș. Mai puțini sunt cei care cunosc aventura descendenților lui François Cazaban, realizatorul unui număr important de lucrări publice în Moldova celei de-a doua jumătăți a secolului XIX.