Capestang, mon amour! un articol de Adrian Irvin Rozei

Creation Category: 

 

 

Capestang, mon amour!

În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sută de persoane erau adunate în curtea castelului din centrul orașului Capestang.
Capestang este o mică localitate care se găsește în inima regiunii Languedoc, la egală distanță de orașele Béziers și Narbonne. Aflat în mijlocul celei mai extinse zone viticole din lume, dar la numai 20 Km de mare, localitatea amintește prin numele ei de origine latină - Capus stagni - existența unei întinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărat a generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăția așezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape tot atâția locuitori cât și unele orașe devenite, mai târziu, capitale de Departament.
Photobucket
Inaugurarea vizitelor la castelul din Capestang


Așa se face că, la Capestang, a început, încă din secolul XIII, construcția unei enorme biserici, colegiala aflată în piața centrală a așezării. Numai că, după ce s-a construit cam o treime din edificiul plănuit, fondurile s-au terminat și colegiala așteapta de vreo șapte sute de ani sfârșitul lucrărilor.
În imediata vecinătate a catedralei, o construcție de aparență modestă, un fel de paralelipiped de o formă greu de definit, sprijinit într-o parte de o casă tipică pentru stilul practicat în secolul XIX, poartă în langaj local numele de “castel”. E drept că vizitatorul care își dă osteneala să înconjoare clădirea descoperă o incintă majestuoasă din care mai supraviețuiesc două turnuri circulare, ce au înfruntat cu semeție timpul, rezistând poate nu atât urgiei vremurilor, cât nepăsării și mentalității materialiste ale oamenilor, începând din ziua în care cei care le-au construit, arhiepiscopii din Narbonne, nu mai aveau puterea economică de altă dată.

În Evul Mediu, arhiepiscopul din Narbonne controla un teritoriu imens care se întindea, la un moment dat, de la apa Rhônului până în nordul orașului Toulouse și, de-a lungul țărmului Mediteranei, dela Barcelona până în Ceveni. Averile bisericii erau imense și proveneau, tot atât de bine, din exploatarea terenurilor agricole, din vânzarea sării sau din dijmele încasate pentru tranzacțiile comerciale. În secolul XIV, averea arhiepiscopului din Narbonne era estimată ca fiind a treia din regat, după cele ale prelaților din Rouen și Auch.
Capestang nu era decât unul dintre cele 18 orașe fortificate care controlau întregul teritoriu aparținând episcopatului. Cum înalta față bisericească circula în permanență prin domeniile sale, ea avea nevoie de nenumărate reședințe în care să poată poposi. În același timp, într-un castel ca cel din Capestang locuiau în permanență autoritățile religioase sau administrative din anturajul său, ba chiar și membrii familiei sale. În paralel, orașul se dezvolta sub conducerea “consulului”, un fel de guvernator, care avea și el “obligațiile” lui și care se găsea uneori în acord, alteori în opoziție cu interesele episcopului.
Photobucket
Vedere parțială a plafonului pictat in secolul XV


În ciuda acestei puteri acumulate de-a lungul anilor, soarta orașului n-a fost întotdeauna “un long fleuve tranquille”.
În 1356, spre sfârșitul Războiului de o sută de ani, fiul regelui Angliei, teribilul Prinț Negru, a lansat un atac împotriva orașului Narbonne care se pare că nu a putut fi oprit decât sub zidurile de apărare de la Capestang.
Câțiva ani mai târziu, în 1380, Jean de Berry, unchiul regelui Franței Charles VI, a locuit la Capestang, probabil în “castel”, locul cel mai sigur din regiune. Pentru că, din cauza revoltei permanente a populației, decimată de războaie și de ciumă, niciunul dintre orașele vecine, Béziers sau Narbonne, nu mai erau de încredere.
Între timp, secol după secol, castelul era mărit și fortificat. Însă dintre toate construcțiile care pe atunci acopereau mai bine de 1500 m2, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre decât sala de recepție, care se găsește la primul etaj al unei clădiri cu o înălțime de vreo 20 m, sprijinită de două puternice contraforturi și în care, până la sfârșitul anilor ’70, se putea urca printr-o scară monumentală. Celelalte clădiri, capela, o parte din turnuri și din zidul de apărare, edificiul de locuințe, au fost distruse de-a lungul secolelor XVIII, XIX și XX. Lipită de sala de recepție, a fost construită în secolul XIX o casă tipic “burgheză”, ba chiar, acum 110 ani, un proiect prevedea demolarea întregului ansamblu medieval pentru a face loc construcției primăriei și a unor hale comerciale.
În 1977, când scara de onoare tocmai fusese demolată și se vorbea din nou de distrugerea sălii de recepție care a servit timp de mulți ani pentru înmagazinarea fânului, un cercetător care studia arhitectura edificiului a descoperit aici un plafon pictat pe care puținii locuitori ai orașului care și-l aminteau nici nu-l mai băgau în seamă.
Primele studii au demonstrat că picturile care decorau pereții sălii, de cca. 20 m lungime și 8,30 m lățime, reproduceau între altele blazonul lui Bernard de Farges, arhiepiscopul din Narbonne între 5 mai 1311 și 1 mai 1341. Plafonul din lemn a fost însă adăugat la mijlocul secolului al XV-lea, la cererea episcopului Jean d’Harcourt (1436-1452) sau a vărului său Louis, care l-a urmat în această funcție (1452-1460). Au fost regăsite, printre picturi, blazoanele lor “de geueles à deux fasces d’argent”, identice cu cele care decorează biserica din Narbonne. În rest, nu știm nimic! Nici cine le-a executat, nici în ce an cu exactitudine, nici circumstanțele care au dus la executarea acestei opere unice pentru noi, reprezentativă pentru arta secolelor XIV și XV.
Lucrul cel mai remarcabil în cazul acestui plafon pictat este varietatea și autenticitatea imaginilor executate. Temele reprezentate în acest “comics” sunt tot atât de numeroase pe cât de variate: imagini religioase, personaje de teatru (muzicieni, dansatori, saltimbanci), scene de vânătoare, momente grotești, caricaturi, animale reale sau fantastice, embleme nobiliare sau religioase. Nu sunt neglijate nici temele care descriu viața de toate zilele, scene în care personajele exprimă dragostea sau disprețul pentru cei care-i înconjoară. Printre cele 140 metope care existau la origine, 28 au dispărut cu desăvârșire și 17 sunt ilizibile. Una dintre bârnele de susținere a plafonului, încorporată în clădirea atenantă construită în secolul XIX, nu a fost degajată decât la începutul anilor ’90. Imaginile, motivele decorative, culorile ei, apărate timp de un secol de intemperii sau de excrementele porumbeilor care își găsiseră adăpost în plafonul sălii abandonate, apar astăzi cu o prospețime fără egal, ca și cum ar fi fost executate nu demult.
A trebuit să treacă însă mai bine de treizeci de ani până când fondurile necesare au putut fi găsite, specialiștii acelei epoci convocați și un spațiu muzeal, care să explice istoria, tehnica și arta locului în care ne aflăm, să poată fi amenajat.
Așa se face că, pe 6 iunie 2008, a fost deschis publicului, în mod oficial, “le Château de Capestang – demeure des archevêques de Narbonne” care adăpostește cel mai important și bine conservat plafon pictat din secolele XIV-XV în zona Mediteranei occidentale. În curând va lua ființă și o asociație care va reuni orașele Europei meridionale ce posedă un plafon pictat și a cărui sediu se va afla la Capestang.
* * *
“La Société Archéologique Scientifique et Littéraire” din Béziers este una dintre cele mai prestigioase societăți savante din Franța. Creată în 1834, ea era moștenitoarea spirituală a fostei Academii Regale de Științe și Belletristică fondată în același oraș în 1723. După ce, la începuturile ei, societatea era specializată în studiile arheologice, începând din 1859, domeniul ei de activitate se extinde, devenind “științifică și literară”.
În 1874, “la Société Archéologique Scientifique et Littéraire” este recunoscută “d’utilité publique” și devine cea mai veche societate de acest gen din departamentul Hérault, de o vechime anterioară cu un deceniu instituției omoloage din Montpellier.
Aflată, începând din 1859, în primăria din Béziers, Societatea Arheologică s-a instalat în 1903 în Muzeul de Belle-Arte, după dorința vicepreședintelui ei Fabregat, primarul orașului, care a lăsat moștenire edificiul în care a fost amenajat acest muzeu.
Photobucket
Sediul Societății de Arheologie din Béziers

În 1986, un alt binefăcător Dr. L. Bergé, a permis instalarea ei într-un “hôtel particulier”, lăsat prin testament orașului în vederea amenajării unui muzeu de arte decorative.
Societatea a jucat, încă dela începuturile ei, nu numai un rol cultural, dar chiar și estetic, urmărind în mod sistematic înfrumusețarea orașului. Ei i se datorează ridicarea statuii lui Pierre-Paul Riquet, constructorul celebrului Canal du Midi, care unește, încă din secolul XVIII, Mediterana cu Oceanul Atlantic. Statuia, dăltuită de David d’Angers, a fost instalată în 1838 în centrul orașului unde a văzut lumina zilei faimosul vizionar și a devenit un simbol al urbei. Nu demult, la Société Archéologique a obținut reîntoarcerea la Béziers a statuii “Geniul latin”, executată de una din gloriile locale, sculptorul Magrou.
Tot această societate este la originea principalelor muzee și colecții din Béziers. Ea dispune de o vastă bibliotecă și de arhive din care cele mai vechi mărturii datează din secolul XIII. Printre documentele păstrate în colecțiile ei, se găsesc și cele legate de cel mai vechi concurs de poezie în limba occitană, care a debutat în 1838. Societatea reunește azi mai bine de 800 membri, printre care se numără mai toate personalitățile artistice, literare, științifice și chiar politice ale regiunii.
Photobucket
La conferința lunară a Societății de Arheologie


Cel care ar avea curiozitatea de a consulta Buletinele anuale publicate la Société Archéologique Scientifique et Littéraire spre sfârșitul secolului XIX, ar descoperi printre membrii de onoare numele poetului român “Véseli Alecsandri, Sénateur à Mircesti (Roumanie)”, menționat începând din 1883 până în 1890.
Tot printre membrii de onoare se află și Fréderic Mistral, premiul Nobel pentru literatură, cel care, împreună cu alți șase oameni de litere, lansase în 1854 mișcarea de reabilitare a literaturii provensale, fondând “le Félibrige”, definită printr-o scrisoare ministerială datată 14 aprilie 1877 drept ”o asociație literară menită a încuraja literații și savanții ale căror lucrări au ca scop cultura și conservarea limbii provensale”. Această mișcare a avut într-a doua jumătate a secolului XIX un enorm răsunet nu numai în sudul Franței, dar și în țările de limbi romanice alăturate, precum Spania și Italia, ajungând mai apoi până în România și chiar în Peninsula Balcanică. În perioada de glorie a acestei mișcări, la sfârșitul secolului XIX, contactele ei susținute cu regina-poetă a României, Carmen Sylva, au făcut ca aceasta să fie numită “la reine des félibres”. Așa se face că diferiți felibri au fost decorați cu ordinul “Coroana României”. Printre ei se numără, în afară de F. Mistral, Jacques Roumanille, membru fondator al mișcării felibreene, Bonaparte-Wise sau Quintana, care făceau cu toții parte din Société Archéologique Scientifique et Littéraire dela Béziers.
Toți acești membrii eminenți participaseră, într-un fel sau altul, la concursul de poezie pan-latină câștigat de Vasile Alecsandri în 1877 cu celebra “Odă ginții latine”. În perioada următoare, când Vasile Alecsandri, Ministrul României în Franța, locuia la Paris, contactele lor s-au intensificat, concretizându-se prin vizita ambasadorului în Provența. Așa se face că putem întâlni, câțiva ani la rând, printre operele primite la Société Archéologique și revista “ROMÂNIA”, transmisă de Ministerul Instrucțiunii publice din Paris.
În Buletinul datat 1891-1892 este anunțat decesul lui “Veséli Alecsandri, membre honoraire, décédé à Mircesti (Roumanie), le 6 septembre 1890”. Pe aceeași pagină suntem informați de dispariția lui “Joseph Roumanille, membre correspondent décédé à Avignon, le 24 mai 1891”.
Tot în acest Bulletin, într-un articol privind activitatea literară a Societății de Arheologie, este analizat memoriul: “Notes pour servir à l’histoire de Capestang, par un capestanais”. Studiul scris de Fernand Pigot trece în vedere “istoria feudală, comunală și religioasă a acestui oraș al cărui castel a aparținut arhiepiscopului din Narbonne și a cărui colegială este importantă”. După cum spune redactorul Buletinului, “această lucrare revelă un spirit ce dorește să cunoască și să ne facă să cunoaștem istoria regiunii lui în scopul de a ne face s-o apreciem mai bine”. Drept pentru care Societatea de Arheologie îi atribue lui Fernand Pigot “de Capestang” o medalie de bronz, “pentru a-l ajuta să continue cu perseverență opera întreprinsă, cu condiția de a nu neglija latura arheologică…”.
Fernand Pigot (1867-1928), tânăr pasionat de istoria orașului său, nu avea decât 23 ani când primea această decorație!
În continuare, el a făcut o carieră jurnalistică și literară excepțională. În afară de activitatea de viticultor, el a fost și “félibre”, conferențiar mutualist, unul dintre pionierii “Creditului Mutualist Agricol”, bancă existând până astăzi sub numele “Credit Agricole”, corespondent la Radio France, mecenă a Arenelor din același oraș, fondatorul revistei “L’Escola dels Titans”, directorul unor ziare în limbă occitană “Lou Camels” și franceză “Le Petit Bitterois”. În 1907, cu ocazia revoltei viticultorilor din Languedoc, Fernand Pigot s-a distins prin tentativa de a unifica mișcările revendicative din cele patru departamente mediteraneene, pronunțând peste tot discursuri în “langue d’oc”. El a fost unul dintre prietenii și colaboratorii lui Marcellin Albert, liderul mișcarii populare din 1907.
Pe 26 februarie 1926, C. Papp de Maros-Csüged, proprietarul unei societăți de comerț internațional din Béziers, adresa scrisoarea următoare Dlui. Ministru al Afacerilor Externe dela București:
“…Locuind la Béziers de douăzeci de ani și făcând războiul în Franța unde m-am angajat ca voluntar, m-am stabilit cu titlu permanent în acest oraș.
Numeroși români sunt stabiliți sau rezidă de manieră temporară la Montpellier, Béziers, Narbonne ori ca studenți, comercianți sau lucrători manuali. Ei au nevoie câteodată de viza Consulatului României.
Din păcate nu există decât un consulat la Marsilia, ceea ce îi obligă să se deplaseze și le ocazionează cheltuieli de călătorie importante.
Am onoarea de a semnala, Înaltei bunăvoințe a Excelenței Voastre, pe Domnul Fernand Pigot publicist-felibru, 33 Av. de la République din Béziers, onorat cu Coroana României pe data de 9 februarie 1901. Acesta ar accepta să îndeplinească funcția consulară la Béziers.
Cunoscut în întreaga regiune, el s-a ocupat de multă vreme de studenții români care se află la Montpellier și de toți cetățenii români, care i-au fost indicați.
Iubind profund tot ce e român și vine din România, el a făcut în mediile literare și comerciale, în care este foarte stimat, o importantă propagandă în favoarea României. Acțiunile lui au fost întotdeauna dezinteresate și constante.
Sper că Excelența Voastră va analiza cererea noastră, cu respect al Dvs. devotat rămânem…”

Photobucket
Desen reprezentând pe celebrul felibru din Capestang


După formalitățile de rigoare, în urma propunerii Excelenței Sale Dl. Mitilineu, Ministrul Affacerilor Străine, Regele României, Ferdinand, semnează la Sinaia, pe 29 octombrie 1926, decretul care “decide înființarea, pe ziua de 1 octombrie 1926, a unui Consulat de a II-a categorie (onorar) al României la Béziers (Franța)”. Tot prin același decret, Regele decide că Dl. Fernand Pigot este numit, în aceeași zi, Consul onorific al României ca titular al oficiului consular nou înființat.
Dispunem de o copie a scrisorii adresate de Legația română din Paris, datată 25 ianuarie 1927, însoțită de “formularul de foaia personală și cel de jurământ completat de Dl. Fernand Pigot împreună cu un fac-simil în dublu exemplar cu semnătura sa”.
După tradiția orală păstrată în familia lui Fernand Pigot, această numire nu se datora numai meritelor precitate ale noului consul, ci și faptului că acesta cumpărase 3000 cai în România!
În orice caz, timp de patru ani, drapelul României a fluturat pe fațada casei din 33, rue de la République (astăzi “22 Août 1944”- data eliberării orașului) sediul oficial al Consulatului, unde Fernand Pigot locuia în perioadele când ocupațiile, mai ales viticole, nu îl rețineau la Capestang, leagănul familiei.
Pivnițele proprietății lui din Capestang, aparținând descendenților lui Fernand Pigot, pot fi vizitate și astăzi; pentru că Dna. Marie Cros, strănepoata consulului, a instalat aici un agreabil restaurant, numit “La table du vigneron”.
Din păcate, pe 22 iunie 1928, un accident stupid face ca Fernand Pigot să-și piardă viața, tot la Capestang, la numai 60 ani. Însă Legația României nu află de acest deces decât pe 28 septembrie 1929. Pe 2 octombrie, Ministrul Plenipotențiar Însărcinat cu Afaceri la Paris, B. Cantacuzino îi adresează Dlui. Vaida Voievod, Ministru al Afacerilor Străine ad interim, o scrisoare în care afirmă că “întrucât lucrările consulare sunt foarte puțin numeroase la Béziers, cred că nu este necesar să fie înlocuit”.
Totuși, la 29 septembrie 1930, Legația din Paris răspunde la o notă primită din partea Ministerului Afacerilor Străine francez care își dădea acordul pentru numirea Dlui. Guy Henry în postul de la Béziers. Însă o notă manuscrită indică, pe același document, că “în urma încetării din viață a fostului consul Fernand Pigot consulatul din Béziers este desființat din 1929”.
În mod straniu, o notă transmisă pe data de 20 aprilie 1940 (după zece ani!) de către “Ministrul Regal al Afacerilor Străine din București Dlui. Richard Franasovici, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Majestății Sale Regelui la Paris” spune:
“Am onoarea a Vă transmite aci-alăturat un act autentificat recent de o persoană a cărei iscălitură este necunoscută la acest Departament și care se intitulează “atașat consular” pe lângă Consulatul României din Béziers, rugând pe Excelența Voastră să binevoiască a dispune să se cerceteze cine este această persoană”.
Urmează descrierea demersurilor întreprinse după decesul lui Fernand Pigot, precizând că din 1929,
“… în toate lucrările lor (Ministerul sau Ambasada n.n.) au încetat de a mai menționa Consulatul din Béziers, printre Consulatele României existente în Franța.
Față de cele ce preced rog pe Excelența Voastră să binevoiască a dispune să se ia măsurile de cuviință pentru ca ștampilele și emblemele Consulatului din Béziers să fie ridicate dela persoanele în mâna cărora se află astăzi, fără vre-o îndreptățire legală, comunicându-se totodată în mod oficial la Quay d’Orsay, că acel consulat a încetat de a mai exista din anul 1929”.

Probabil că evenimentele dramatice care au urmat timp de cincizeci de ani, mai întâi în întreaga Europă și mai apoi în România, au lăsat în umbră soarta stranie a Consulatului din Béziers.
Poate că astăzi, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană și multiplicarea prezențelor românești în Languedoc, un consulat la Béziers și-ar găsi justificarea. Și de ce nu, chiar la Capestang?
Cu condiția să se găsească o personalitate dispusă, caii ne mai fiind la modă, să cumpere 3000 mașini “LOGAN” în România!

 



Adrian Irvin Rozei, Capestang, iunie 2008