Te-am așezat într-o icoană de culoarea liniștii
fără să mă pot separa cumva de propria-mi neputință
îți amintești, excesiv de rațională, altfel
gata în orice moment să mă lepăd de sine
precum această fereastră deschisă spre vid
prin care nici salcîmii albi de Kamceatka
nu mai sînt în stare să vadă lucrurile așa cum sînt
cine știe pe unde în iurtele albe ca varul
un început tăcut de lume, din aer, din pietre sau invers
așa cum tot ce există mă conține și mă doare
îmi intră în ochi, între cuvinte,
dovadă că n-are sens să neg ceea ce gîndul
ca orice claritate presupune o suferință
și totuși pentru mine nu există dilemă,
nici nu mă absolv de greșeli
spunîndu-mi c-au fost cumva necesare,
mai ales acolo unde
ceva în mod fundamental s-a transformat în nisip,
semn ca între inimă și vulturii pescari
înainte de orice,
trebuie să fie un acord deplin

oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim...