Înainte să ne despărțim de lighioane, să ne mai oprim puțin asupra Dragonilor. Cum ziceam, în Torah (și, în general, Biblie), acest animal fantastic este extrem de rar întâlnit. Mai mult prin extrapolare putem echivala Leviathanul unui dragon. Mulți cred că la baza lui a fost un caiman, sau poate Tiamat, „zeița-dragon” a sumerienilor, Mama zeilor și personalizare a „apelor adânci”, a Oceanului (în sens biblic, a „adâncului de ape” deasupra căruia duhul lui Dumnezeu mișca). Numele ei are înțelesul de „sărat”. Un alt „balaur”, întâlnit în Psalmi, este Rahab, personificarea răului, a Dușmanului, cu care Dumnezeu va da bătălie pentru a reinstaura calmul, pacea...
De ce, totuși, dragonul este atât de rar întâlnit în literatura (și religia) iudeo-creștină? Aproape că nu există mare religie care să nu îl pomenească – și, de cele mai multe ori, în sens pozitiv. Ca și ruda lui mai „săracă”, șarpele, dragonul este un animal, fantastic desigur, cu un rol benefic pentru oameni. La chinezi este animalul (și zodia) bună prin excelență, simbol al Cerului, al Zeilor, al Împăratului. Uneori, pentru a delimita acțiunile nefaste ale unor „balauri”, aceștia au diferite culori, în care dragonul de aur este cel mai bun, iar dragonul negru cel mai rău. Există dragoni ai cerului, ai mării, ai aerului, ai focului, ai gheții...
