și-mi număra ultimele gânduri
lipite amarnic pe-o jumătate din trup
cealaltă parte zăcea sub munte
și muntele înalt uitam să-l mai duc

plânsul stins prin orbite săpa
doar partea stângă rămasă-n adâncuri
El, fără chip, eu, fără suflet,
m-ar mai vedea?

și-mi asculta foșnetul stins
al aripii din vreme-ascuțite
adânc înfipte în carnea-mi vie
prin coaste prea largi despletite

neîngăduită visam
muntele închegat ca o lespede oarbă
din care anevoie plecam

așa ghemuită-n coconul prea strâmt:
tu unde-mi rămâi îngere
cât timp
ne-or dormi sub pământ?