Coji scorojite din taina tăcerii
panseaza răni prea adȃnci.
Cuiul îndoielii sapă scorburi negre
de gȃnduri.
Caut în pădurea întunecată de alb
cotlon de vise rătăcite,
îmbrăcat fără vină în trup de frunze.
Doar astru străin și rece
străpunge privirea-mi prin pleoape.
Pădurea își uită copacii
în pașii valurilor chemați de privire.

E noapte, e alb
e lumină de gheață lȃngă prea întuneric.

Inima pămȃntului,
răsfirată zbatere în umbre crăpate,
pulsează-n semințe încă nenăscute,
amintiri fără vină, roade uitate.
Le mai strȃng încă în palmă,
galbene, mai sfinte ca ceara...

E timp rupt din secundă,
e timp încărunțit în cerc de rutină
e....a fost poate...va fi oare...viața-n sămȃnță?