Poate c-am să plec
după măsura înțelegerii fiecăruia
odată cu primele miresme ale primăverii
așa cum se întîmplă de obicei în vise,
cînd ți-e frică de ceva, dincolo de nevoia inconștientă
de-a privi oamenii
ca pe-o răscumpărare a culpei
și de la inimă la inimă
am să rostesc dintru începutul desprinderii
înalta rugă, îmbrățișată doar de lacrimi
într-un sens absolut
în care nu mai știu să spun: rămîn
umbra fără odihnă și fără sfîrșit,
retabluri ce seamănă cu niște bucăți de catedrală
șoptite în ureche de pe muntele Ayuwang
altminteri strîng la piept o icoană
cum a fost la începutul lumii
ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii
o bucățică de cer în mîinile tale
pliurile, încruntările fără amărăciune
sub brumă și ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele
cu gust de pelin adus puțin de spate
în zodia Cassandrei?
nici cel mai tenace nu poate răbda
propriul mormînt fără să scoată un cuvînt
egal zeilor, în rest doar
diminețile așteptînd lipite de pereți
să vii,
niciodată mai tîrziu ca astăzi.

Poate că durerea se naște din comparații,
prin frig curge sînge...