Horia Aramă
4 noiembrie 1930, Iasi - 23 octombrie 2007
un articol de Györfi-Deák György
În biografia lui Horia Aramă, cea succint consemnată în „Dicționarul SF” de la Nemira, găsim de la început un element de o stranietate aparte, ca o pălărie aruncată pe capul lui Venus din Milo, o fundă înfoiată legată de călușul viorii unui solist de prima-mână sau o cămilă adusă lângă piramida de sticlă de lângă Louvre-ul parizian: ceva absolut normal în contextul original, acceptat, care se transformă în altceva, un fapt surprinzător, prin ineditul unei asocieri ieșite din comun, în cazul nostru, comunitatea creatorilor și iubitorilor de science-fiction și calitatea de „absolvent al Școlii de Literatură Mihai Eminescu”. ***
Să vedem ce-a fost această „uzină de produs scriitori devotați înaltelor idealuri marxism-leniniste”? Unii au caracterizat-o drept un institut de îndoctrinare a tinerilor talentați, o botniță pentru lobocoagularea prefrontală a spiritelor excesiv de romantic-revoluționare, o iesle unde Partidul hrănea la mână Pegașii din herghelia „spiritelor înaintate”. De parcă acum, în economia de piață, ar fi altfel: tot ce e atrăgător, gratis și din abundență are un preț - drumul către Iad e pavat cu bune intenții. Cine caută un sponsor și-l găsește devine obligat prin contract să-i afișeze numele pe copertă, afișe, bannere, abțibilduri, tot felul de alte mărunțișuri, unele foarte diferite de produsul cultural susținut prin acest tip de finanțare. Comuniștii făceau același lucru fără atâtea fasoane, direct, riguros și cu o eficacitate surprinzătoare. Controlul era total - cei care nu-l acceptau, precum Nicolae Labiș, cădeau victimă „păsării cu clonț de rubin”. Cine au fost profesorii acestei școli? Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Petru Dumitriu, Mihai Gafița, Ion Oana, Veronica Porumbacu, Tudor Vianu și alții. Cine s-au numărat printre absolvenții ei? Ion Băieșu, Vasile Căbulea, Emilia Căldăraru, Al. Căprariu, Radu Cosașu, Elena Dragoș, Ion Gheorghe, Ion Grecea, Ion Horea, Florin Mugur, Fănuș Neagu, Mihai Negulescu, Vintilă Ornaru, Panek Zoltán, Dumitru Micu, Simion Pop, Lucian Raicu, Doina Sălăjan, Ion Serebreanu, Liviu Timbus, Atanasie Toma, Gheorghe Tomozei, Victor Tulbure, Ioana Zamfir... Cine erau interziși pe vremea aceea? Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Panait Istrati, Eugen Lovinescu, Madách Imre, Titu Maiorescu. Horia Aramă a fost de la început atras de literatura pentru copii și această opțiune l-a salvat, l-a ajutat să-și păstreze candoarea în acele vremuri tulburi. După un deceniu de activitate discretă, răstimp în care a lucrat doi ani la Radiodifuziunea Română și din 1956 la revista „Luminița”, a descoperit science-fiction-ul și a început să colaboreze cu „Colecția de povestiri științifico-fantastice”: „Omul care are timp” (CPSF 233); „Prietenul BIP” (CPSF 242), „Spirala vie” (CPSF 257-258), „Lumile stau de vorbă” (CPSF 270), „Pălăria de pai” (CPSF 273), „Nu în fața oglinzii” (CPSF 340), „Vânătorul” și „Liniște în eter” (CPSF 414). Volume de proză SF: „Moartea păsării-săgeată” (București, 1966); „Cosmonautul cel trist” (București, 1967); „Tărmul interzis” (București 1972); „Pălăria de pai” (București, 1974); „Jocuri de apă” (București, 1975); „Verde Aixa” (București, 1976), roman tradus în 1980 în Japonia.
În 1967, s-a transferat la „Cutezătorii”, publicație unde lucra când l-am întâlnit în 1987. În 1999, „Dicționarul SF” ni-l prezenta ca fiind redactorul-șef al revistei „Start 2001”. Din martie 1998, i-am întâlnit numele în caseta redacțională din „Tehnium”-ul „clasic” și, când într-o discuție telefonică m-am arătat curios, Ilie Mihăescu mi-a confirmat că este vorba despre „cunoscutul scriitor de SF”. Ocazional, Horia Aramă a participat și la diferite „șezători” literare, precum a fost cea din 1981, când s-a întâlnit cu cenacliștii timișoreni de la H. G. Wells. Ulterior, în „Paradox '83”, a apărut interviul consemnat de Marius Morariu, unde s-a discutat despre unul dintre cele mai dragi proiecte ale scriitorului: utopia. Din trilogia de studii dedicate lucrărilor ce vizează acest domeniu filosofico-literar, am avut ocazia să citesc până acum doar „Colecționarul de insule” (Editura Cartea Românească, 1981) și „Insulele fericite” (Editura Cartea Românească, 1986). „O insulă în spațiu” (Editura Cartea Românească, 1991) a apărut într-o vreme când distribuția de carte a intrat într-o fundătură unde s-a împotmolit cu totul, așa că n-am dat de ea până în prezent.
Horia Aramă - Colecționarul de insule Despre primul volum, Sorin Antohi scria în „Utopica - Studii asupra imaginarului social”: „este o carte dintre puținele care conservă farmecul mai ales literar al utopiilor și care maschează o excelentă informație prin abordarea unui discurs cu elemente de eseu și roman”. Mascarea informației? Da! Într-o vreme când era interzis să se discute despre creatorii „fugiți” în Occident, „Colecționarul de insule” cita cu savoare din textele lui Gheorghe Săsărman. De asemenea, alături de utopiștii cu voie de la Partid, precum Thomas More, Robert Owen, Charles Fourier, Saint-Simon, Teodor Diamant, eseistul îi prezenta și pe autorii de distopii - scrieri reprezentând, conform definiției lui Florin Manolescu, „cele mai anormale dintre lumile posibile”: Ray Bradbury, Aldous Huxley, Evgheni Zamiatin. Horia Aramă era conștient de faptul că „pe fondul unei defilări impecabile, pasul anapoda al unui Păcală sare în ochi”, așa că își încheia cartea cu sentimentul că după publicare va apare mașina Securității în miez de noapte și-l va ridica atunci când e somnul mai dulce: „Acum însă va trebui să ne spunem adio. Secretul odată violat, camera interzisă vizitată, cutia Pandorei deschisă — pleacă și nu mai reveni. Pentru tine insulele mele se scufundă, își iau zborul, se disipează în aer. Dacă n-ar fi bibliotecile, ai putea crede că nu au fost niciodată.” „Insulele fericite” încep cu un suspin de ușurare, autorul reia aici citatul din Dostoievski despre trăirile și gândurile marelui romancier rus, întâi condamnat să fie executat prin împușcare, iar apoi grațiat și trimis în „Casa Morților”. Înainte de a pleca în căutarea unor noi tărâmuri fermecate, Horia Aramă găsește puterea de a glumi pe seama miracolului: „poate că utopia nu este cea mai fructuoasă dintre căile de supraviețuire pe care intelectul le oferă omului aflat la ceas de cumpănă”. De altfel, volumul n-are cuprins, ci un „Itinerar”, care ne poartă din Lumea Nouă până în îndepărtatul Imperiu de la Soare-Răsare. Voicu Bugariu scria cu bucurie în „Almanahul Anticipația 1988”: „«Insulele Fericite» interesează printr-o extrapolare foarte atrăgătoare a conceptului de utopie. Desigur, extrapolări au fost propuse de către destui teoreticieni, dar unele dintre ideile enunțate de Horia Aramă și, mai ales, unele dintre colajele sale de idei primite stârnesc o impresie de prospețime. Asistăm astfel la o adevărată explozie a conceptului, curezultate eseistice demne de reținut.”
Horia Aramă - Dincolo de Paradis În „Anticipația românească”, Mircea Opriță îi caracteriza proza SF ca fiind „un rafinament refugiat sub aparențele înșelătoare ale simplității”. O voce ocazională îi reproșa în „Tribuna” clujeană că n-a amintit aici „Planeta celor doi sori”, povestire apărută inițial în „Almanahul Anticipația 1986” (publicație periodică, rar considerată ca și carte, deci absentă din bibliotecile publice și școlare) și trecută ulterior, după revoluție, în lista lecturilor obligatorii pentru clasa a VIII-a. În 2003, în sfârșit, ea a apărut în volumul cu același titlu, la Editura Noesis din București, iar părinții, elevii și profesorii au putut răsufla ușurați. Credem că prezentarea făcută autorului de către Cornel Robu în antologia „Timpul este umbra noastră” a devenit una dintre cele mai copiate texte critice din istoria genului SF, fiind postată de către „școleri” în zeci de variante pe siturile de referate, în vreme ce lucida analiză critică a volumului, făcută de Mircea Opriță, tot în revista „Tribuna”, a fost savurată numai de iubitorii de literatură. Din câte se pare, ultima carte apărută reprezintă reeditarea unui volum de proză scurtă realistă, „Dincolo de Paradis”, tipărit inițial la Cartea Românească, republicat de Editura Aldopress din Iași, probabil în 2005. Vestea morții a fost semnalată imediat pe listele de discuții, la o zi după dispariția lui Constantin Cozmiuc, întristând și mai mult fandomul. Pe internet am găsit un singur necrolog, cel din „Realitatea evreiască”, versiunea în limba engleză. S-ar putea ca articolul de față să fie primul text românesc despre un scriitor a cărui aniversare de 75 de ani a fost semnalată pe siturile rusești, poloneze, cehe, ungurești. Horia Aramă a trecut Dincolo discret, lăsând în urmă o poartă deschisă larg către tărâmul Utopiei și al imaginarului tehnico-științific.
sursa:http://proscris.110mb.com/Ps51-54/gyuri51a.htm
