Medalion Țicu Goldstein – Etica Prima și poezia au fost la sufletul meu dintotdeauna

Creation Category: 

Interviu inedit cu ȚICU GOLDSTEIN





IMGP0005_zpsf7f19680
ȚICU GOLDSTEIN © Marina Nicolaev

De curând am avut privilegiul să îl cunosc la evenimentul excepțional dedicat Premiilor Alexandru Șafran 2012, pe celebrul traducător, scriitor, redactor, eseist și poet ȚICU GOLDSTEIN.

DSC_0174_zps87b1fb92
Premiile Alexandru Șafran 2012© Marina Nicolaev


Acesta s-a născut la 7 octombrie 1929, în București. Copilăria sa a fost marcată de cel de-al doilea război mondial. Studiile sale și le-a făcut la Liceul Teoretic "Cultura", Facultatea de Filozofie din București (1951-1955). A fost o lungă perioadă de timp neobositul redactor al emisiunilor de știință și anticipație al Radiodifuziunii Române, un apropiat al scriitorilor români de science-fiction Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Ion Hobana, Horia Aramă, Burschi Gruder, Galia Maria Gruder, Dorel Dorian, Sanda Radian ș.am.d. Mai târziu, între 1973-1990 a ocupat funcția de sociolog-cercetător în domeniul familiei și copiilor la Institutul de Igienă și Sănătate Publică - București. Din 1980 - colaborator la publicațiile comunității sale mai ales la "Revista Cultului Mozaic" și apoi la "Realitatea Evreiască"; din 1993 - colaborator la "Minimum" (Israel); din 1996 - la "Hazionut" (Israel), "Maximum" (Israel), precum și la "Buletinul Ierusalimului". Autor a numeroase conferințe pe teme iudaice, comunicări la Centrul de Studii și Cercetări Iudaice al Federației Comunității Evreiești din România, un neobosit autor de traduceri din operele lui Moshe Idel, Alexandru Șafran, apărute în Editura "Hasefer".

Din cărțile traduse de Țicu Goldstein amintim: Moshe Idel ˮMISTICA ȘI MESIANISMˮ, Alexandru Șafran ˮÎNȚELEPCIUNEA CABALEIˮ, Carol Iancu ˮEMANCIPAREA EVREILOR DIN ROMÂNIA (1913-1919) ˮ, Alexandru Șafran ˮSCHITA A UNEI ETICI RELIGIOASE IUDAICEˮ, Emmanuel Lévinas ˮDIFICILA LIBERTATE (ESEURI ASUPRA IUDAISMULUI) ˮ Cilibi Moise ˮPRACTICA ȘI APROPOURILEˮ, DICȚIONAR ENCICLOPEDIC DE IUDAISM (in colaborare), Carol Iancu ˮEVREII DIN ROMÂNIA (1919-1938) - De la emancipare la marginalizareˮ, André Neher ˮCHEILE IDENTITĂȚII IUDAICEˮ, Isidor Epstein ˮIUDAISMULˮ, André Neher ˮMOISE ȘI VOCAȚIA IUDAICĂˮ Alexandru Șafran ˮISRAEL ȘI RĂDĂCINILE SALEˮ, Esther Starobinski Safran TUFIȘUL ȘI VOCEA, René-Samuel Sirat Martine Lemalet TANDREȚEA LUI DUMNEZEU Colecția Judaica. Valorile iudaismului, relațiile dintre religie și laicitate, dintre evrei și alții văzute de fostul mare rabin al Franței. Prefață de Prof. Dr. Carol Iancu; Alexandru Șafran LUMINI PENTRU VIITOR REFLECȚII DESPRE TIMP ȘI VEȘNICIE etc.

IMGP0002_zps17d935fb
© Marina Nicolaev

Marina Nicolaev – Bucureștean get-beget, scriitorul și traducătorul Ticu Goldstein ireversibil poartă în memorie secvențele unui oraș-puzzle, al nostalgiilor amare. Copilăria dumneavoastră a fost marcată tragic de cel de-al doilea război mondial. Care este amintirea cea mai emoționantă din anii copilăriei?

Țicu Goldstein – M-am născut  la București în 1929, anul marii crize, nu spun economice, pentru ca nu a fost doar economică. În orice caz pot să spun că pentru familia noastră a fost anul declinului. Ne-am mutat practic dintr-o locuință mai bună, - m-am născut pe strada Logofătul Tăutu (din vechiul cartier al Văcăreștilor, demolată arbritar în anii 80, unde „populaţia israelită a devenit predominantă în această zonă, în special după marele foc din anul 1847. Evreii se stabilesc pe străzi ca Bradului, Vulturi, Nerva Traian, Colonel Orero, Pitagora, Udricani, Mămulari, Sfântul Ioan Nou, Jigniţa, Olteni, Mircea Vodă, Haiducul Bujor, Labirint, şi o parte însemnată din Calea Călăraşilor. Ca urmare a acestei mutări apar şi străzi cu denumiri specifice: strada Israelită, strada Halfon, strada Sinagogii, strada Spaniolă, strada rabin dr. Beck, strada Goldfaden, strada Jacques Elias, strada dr. Iacob Felix, strada Palestina” – sursa: Anca Ciuciu „Martori tăcuţi. Străzi, sinagogi şi magazine din Bucureşti” n.n.) la chirii mai ieftine, în locuințe mai amărâte. Pe Logofătul Tăutu acolo, tata avea un atelier și un ucenic sau doi – eu am cunoscut doar unul singur, Mitică, era țigan și despre el o să vorbesc la un moment dat, mai târziu. Da, copilăria e copilărie, ne jucam ca toți copiii, ne plăcea teatrul improvizat la colțul străzii. Am făcut școala (Școalele Primare Unite) pe strada Colonel Orero (astăzi dispărută, strada Colonel Orero se afla undeva la intersecția dintre Calea Dudești și strada Mircea-Vodă, n.n.) cartierul era Văcărești ca o endogrupare, acolo, puteam zice ca ne puteam simți între noi, deși la colțul străzii erau niște tineri care ne mai fugăreau cu niște puști cu alice și pentru care eu eram să fiu călcat de mașină, de tramvaie, ca fugisem și traversam Văcăreștiul, fără să mă mai uit în stânga sau în dreapta. O bandă de copii în care era strecurat și puțin antisemitism pentru că pe colțul străzii pe Negru-Vodă erau Băile Meltzer. Probabil erau niște nemți și cu atât mai mult aderau la acțiuni extremiste. Deci, școala pe care am făcut-o erau Școalele Primare Unite, unde eram premiant, pe urmă nu am mai fost, cu timpul m-am emancipat. Dar spre deosebire de alții, care afișau cu mândrie - mi-amintesc vecini - sau aveau pe perete înrămate câte o mențiune școlară, eu cu premiul I - decorațiile alea aurite – stăteau totdeauna sub pat ca și cum ar fi fost un lucru derizoriu. În fine, fiind născut în zodia Balanței, eu țin foarte mult la simbol, - Balanța este întotdeauna semnul dreptății, al echilibrului, iar în iudaism dreptatea este foarte importantă, se zice de-altfel, cea mai importantă și ca atare, am ținut ca la un reper.
S-a întâmplat așa că în 1940, am dat admitere la un liceu Liceul Ferdinand pe cheiul Dâmboviței, alături de Templul spaniol care a fost distrus până în temelii incendiat, o parte chiar de elevii școlii, unii dintre ei legionari. În vara am dat examen și am fost admis și în toamnă am fost mătrășit pentru ca au intrat in vigoare legile acelea de ostracizare, rasiste și m-am trezit dintr-odată așa, al nimănui. Eram destul de tânăr, tata nu mai avea atelierul, era un foarte bun liber-profesionist, dăduse la mica publicitate un anunț și așa a intrat în case remarcabile unde a restaurat sau lustruit mobila, la Armand Călinescu, Liviu Rebreanu și mulți alții. Și eu m-am simțit așa superfluu, am făcut tot felul de școli complementare, o școală particulară „Alexandru Buiu” și în cele din urmă am aterizat la Liceul Teoretic Cultura, pe strada Sf Ioan cel Nou, ca bursier. După care, mai târziu, Facultatea de Filozofie.
Și pentru ca m-ați întrebat de amintiri din copilărie nu pot să trec peste rebeliunea legionară. Trebuie să știți că Negru-Vodă era strada care dădea spre Templul Spaniol și paralel se afla Căuzași, unde era Institutul Medico-Legal. Acolo au fost depuse cadavrele celor care au fost măcelăriți în pogromul din 1940. E greu de crezut că la mijlocul secolului XX se puteau întâmpla asemenea lucruri. Bine, ca Germania anticipase deja din 1938 în lucrurile astea înfiorătoare. Dar atunci m-am confruntat și cu alte fenomene de izolare, pentru că un număr de cunoscuți s-au adunat pentru că plecau în Basarabia crezând că acolo le va fi mai bine. Au nimerit și ei din lac în puț. Dar în această reuniune de familie (noi eram prieteni, nu eram rude), deodată a năvălit o haită de legionari care au spus următorul lucru: să se ducă unul din familie să procure bani de răscumpărare, dacă nu, va fi vai de capul nostru! S-au dus, s-au împrumutat, în sfârșit, ce-au mai făcut, până la urmă s-au întors. Însă actele de plecare au fost strecurate de către gazde în buzunarele a doi copii (unul dintre ei eram eu) că altfel era și mai prost dacă vedeau ce și cum unde pleacă. În cele din urmă ne-au lăsat baltă. Doar că ne-am pomenit într-o bună zi chiar vis-a-vis de locuința noastră cu unul dintre ei. Vă dați seama, domnul Grama care era inspector la STB, la transportul public, la tramvaie! Am înghițit cu noduri această vecinătate care îmi amintea de momente destul de tragice. În orice caz am trecut prin momente îngrozitoare.
Mă simt dator să evoc un martor deosebit al evenimentelor spre cinstea memoriei lui. Am stat în timpul rebeliunii legionare baricadați în casă câteva zile, îngroziți și fără alimente. Mitică, fostul ucenic al tatălui meu, a venit totuși și ne-a strecurat prin ușa abia întredeschisă, căci nu mai aveam încredere în nimeni, niscaiva merinde. Reamintesc acest lucru și pentru faptul că tatăl meu l-a pomenit înainte de a muri. Fie-i amintirea binecuvântată!
Dar a trecut și perioada asta, a fost războiul, a căzut o bombă chiar la 4-5 metri de locuința noastră. Dar ce vreau să spun?

Marina Nicolaev - O copilărie tragic marcată de bombardamente și antisemitism...

Țicu Goldstein - Copilăria e copilărie, când începea alarma, Ciobănel, cățelul nostru, mergea în fruntea celorlalți, era primul care ajungea la bietul nostru adăpost (adăpostul nostru fost o pivniță). Până am descoperit că la firma Bata, pe o stradă apropiată, acolo numai familiile bune românești aveau dreptul să se adăpostească, la noi în pivniță ce puteai să faci? După bombardament, doar țevile au fost sparte, lumina era suspendată, pe urmă am aflat că bomba era de calibru mai modest, cea care a căzut în apropiere. Dar la noi era ca un ritual, mergeam în adăpost, cântam, era chiar un loc de întâlnire. Până la bombardamentul următor, noi copiii, băteam toba, o ulcea, făceam cântece, glume. Copilăria noastră a fost sub bombe.
Mă întorc la Liceul "Cultura" să vă spun că acest liceu a fost un loc de refugiu binecuvântat pentru intelectualii evrei. Practic era o adunătură, pentru că nu mai era vorba de mari profesioniști, pentru că aici s-au refugiat avocați, medici, arhitecți de meserie și trebuiau să câștige și ei o pâine și predau o materie sau alta, deci nu mai erau toate rigorile unei școli obișnuite, normale. Fratele meu (Marcel Goldstein, 1924 - 1986 n.n.) era cu cinci ani mai mare, el a făcut o școală mai ca lumea, eu însă aveam un scris așa, "laba gâștii", dar mă rog, am prins și bătaia în școală, profesoara de caligrafie ne călca în picioare. Era puțin isterică, avea o linie destul de dură din lemn de tei, cu care îți îngroșa palma cu încă 2-3 cm. Bătaia se zice că e ruptă din rai, dar mă rog, sfântul Augustin se plângea că nu a fost bătut îndeajuns ca să fi învățat mai mult, de exemplu. Dar după aceste peregrinări, am făcut și școala sanitară, care m-a ajutat la un moment dat când am fost mătrășit de la Radio, să pot lucra la Institutul de Igienă și Sănătate Publică. Când s-a făcut reforma învățământului și au fost practic desființate liceele teoretice, trebuia să mergem la un liceu tehnic. Și după acest liceu tehnic, - noi nu făcuserăm degeaba acest liceu – nu mai eram buni pentru facultățile pe care le doream, ci trebuia să rămâi tehnician sanitar, căci pentru asta făcusem noi școala aceea tehnică, asta nu ni s-a spus. Totuși am reușit să trec la Filozofie care mă interesa mai mult. Cam acesta este tabloul ca să zicem așa, al copilăriei.

IMGP0004_zpse8492779
© Marina Nicolaev

Marina Nicolaev: Un moment semnificativ al vieții dv a fost întâlnirea cu rabinul Alexandru Șafran. Ce influență a avut această întâlnire?
(Marele Rabin Dr. Alexandru Șafran (Yehuda Alexandre Shafran) (ebraică יהודה אלכסנדר שפרן) 12 septembrie 1910, Bacău, România - 27 iulie 2006, Geneva, Elveția, cărturar, teolog, filosof, istoric și literat evreu, român și elvețian. A fost între anii 1939-1948 Șef-Rabinul Cultului Mozaic din România, senator de drept în Senatul României (1940}, iar după 1948 Mare Rabin al evreilor din Geneva. Membru de onoare al Academiei Române - sursa wikipedia).


Țicu Goldstein - În 1942 la vârsta de 13 ani am pus Bar Mitzvah (Bar Mitzvah ori Bar Mițvá reprezintă o ceremonie religioasă evreiască de pasaj spre maturitate și având loc la vârsta de 13 ani n.n.), confirmarea dintotdeauna în iudaism, în viața evreiască că ești bărbat, că ai devenit matur, că ai responsabilități și de asemeni tot ritualul care revine unui bărbat. Am pus Bar Mitzvah la Templul Coral când templul era patronat de rabinul șef Alexandru Șafran. Am fost șeful promoției, spun asta pentru că eu am vorbit în numele "cohortei" mele. Au fost mai mulți prezenți la Bar Mitzvah în aceeași zi. Cu ocazia aceasta, am strâns mâna pentru prima oară lui Alexandru Șafran. Sigur că nu știam atunci mai ales, că ne vom reîntâlni peste mai multe decenii, dar pentru mine care veneam la templu în mod destul de obișnuit, prelegerile lui erau niște repere. Avea o charismă și o strălucire care bineînțeles, că m-au captivat. Tata mergea mai des la Malbim (Malbim, construită în 1848, cu motive maure. Renovată 1904, reclădită în 1928, reparată după cutremurul din 1977. Dărâmată în anii 80 n.n.) – era acolo pe Văcăresti pe o stradă plasată interesant, sinagogă demolată de Ceaușescu. Și tata mergea la această sinagogă foarte umilă, acolo se simțea mai în largul lui. În schimb pe mama, pe fratele meu și pe mine, ne atrăgea Templul Coral care mi se părea înalt ca o catedrală, bineînțeles, păstrez imaginea asta din copilărie.
Blândețea acestui mare rabin Șafran și cunoștințele lui au fost niște repere care ce au semănat atunci au fost cu rod. Și s-a mai întâmplat o treabă care, peste mai multe decenii, a readus din nou, în față, chipul lui Alexandru Șafran. Și anume, la o aniversare a mea. O nașă de-a mea (la noi și nu numai la noi, o nașă este o persoană considerată membră a familiei) așa că nașa mea (mai rar la evrei) care emigrase, era analfabetă. Eu absolvent de Filozofie, am corespondat 20 de ani cu această analfabetă care îi dicta soțului ei răspunsurile la scrisorile mele. Ea umbla tot în Israelul cu scrisorile mele să le arate altora. Erau scrisori de domn. Și m-a întrebat ce carte aș dori sau ce îmi doresc. Eu, bineînțeles o supăr pe nevastă-mea când de fiecare dată la ziua mea îi spun: o carte. (Este un cadou mai ieftin și la urma urmei, e un cadou care mă interesează mai mult decât alte obiecte.) Și i-am spus de "Cabala" lui Alexandru Șafran. Ea mi-a trimis-o dar nu a ajuns la mine.

Marina Nicolaev - Volumul era cel în franceză ˮ La Cabale ˮ Alexandre Safran, apărut la Editura Payot, Colecția Religions & spiritualités, Paris, în 1960.


Țicu Goldstein - Da. Cum în perioada aceea lucram la Radio, ca redactor la emisiuni de știință, m-am plâns în stânga sau în dreapta și dintr-odată un coleg mi-a spus: "Uite ce e, o rudă de a mea este la ˮCenzura cărții străineˮ. Și dacă și cartea ta a venit, eu ți-o procur." Am rămas stupefiat. Și după câteva zile a venit să-mi spună cu regret că a văzut cartea dar e o carte de mistică și care merge la topit! Deci, spun astea ca să știm măsura lucrurilor. Peste ani, prin profesorul Carol Iancu, am luat legătura cu Alexandru Șafran de la care am primit această carte a lui. S-a refăcut într-un fel legătura. Iar încă mai târziu, s-a întâmplat iarăși o chestie interesantă că am primit un telefon de la editura Hasefer dacă am această carte (director era Ornea cu care fusesem coleg, deci ne cunoșteam). Am fost coleg și cu Iosif Sava la Filozofie. Și eu am venit cu cartea și cu alte cărți la mine în tașcă – am fost bine inspirat – și, de ce? voia să-mi împrumute cartea s-o dea altcuiva să o traducă. Și eu zic că sunt bucuros că pot împrumuta pentru că trebuie, e momentul să revină în țară și pe această cale Alexandru Șafran. Deci a luat cartea cu împrumut, cartea a apărut dar copyright-ul l-a primit altă editură. Dar eu le-am spus celor de la Hasefer, nu vă necăjiți, și am adus altă carte a lui Alexandru Șafran, Memoriile sale, zicându-le: ˮDacă aceea e fundamentală, asta e urgentăˮ. Și iată-mă cu memoriile intitulate ˮUn tăciune smuls flăcărilorˮ. Astfel această carte a apărut în 1996 (ˮUn tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea Evreiască din România, 1939-47ˮ, Ed. Hasefer, București, 1996 n.n.) și bineînțeles că a fost momentul unei legături trainice și care până la sfârșitul vieții marelui rabin a funcționat, să spun așa, o Prietenie care s-a transmis și fiicei sale Esther Starobinski Șafran (Esther Starobinski-Safran este profesor emerit de Histoire de la pensée juive la Universitatea din Geneva n.n.) care a fost o continuitoare a tatălui său la catedra de iudaistică de la Geneva și fiului său Avinoam Șafran, neuro-oftalmolog de prestigiu european. Deși de altă meserie totuși dr. Avinoam Șafran a avut o anumită educație, o anumită cultură. Există o carte a lui publicată, pe care cred că am să i-o solicit, despre Medicină și iudaism. Da, a scos o asemenea carte despre care puțini știu. Și puțini vorbesc, dar arată că pentru el, această ramură nu e deloc străină. De-altfel este un venerabil practicant și tobă de iudaism, ce să mai vorbim. Deci această legătură s-a materializat în apariția a cinci sau șase cărți. Practic, majoritatea cărților ale lui Alexandru Șafran, publicate în Romania, le-am tradus eu. O relație nemaipomenită. Când a fost în România (a venit după aproape o jumătate de secol! n.n.) și a vorbit într-o limbă românească – a spus Matilda Caragiu – sora actorului Toma Caragiu, care e lingvistă și care a fost prezentă la Academia română când Alexandru Șafran a primit titlul de Academician; a spus că sub cupola aceasta nu s-a mai auzit de la Sadoveanu așa o limbă românească! Extraordinar pentru că acolo la Geneva nu cred că avea prea mult cu cine vorbi românește decât cu Sara, soția lui.

Marina Nicolaev – Ați tradus simultan zeci de cărți de istorie, filozofie sau literatură. Filolog înnăscut, sunteți preocupat de literatură și este știut ca ați tradus în română o serie de lucrări de iudaică, din franceză, ați scris articole științifice, eseuri, filozofie. Ne puteți povesti despre operele și personalitățile care, de-a lungul timpului, au rezonat în cariera dumneavoastră de traducător?

IMGP0001_zps4921dc52
© Marina Nicolaev

Țicu Goldstein – Trebuie să spun că da, în același timp, pentru că au fost două ramuri pe care le-am frecventat în principal în traduceri: una filozofică și una istorică. Ramura istorică a ținut în mod special de Carol Iancu, pe care l-am descoperit în BCU – biblioteca împușcată – la Fondul secret în vremea aceea. L-am descoperit cu lucrarea lui de bază ˮIstoria evreilor din Româniaˮ. Am intrat cu el în corespondență. Și iarăși un episod cu ˮtremuriciˮ pentru că în vremea aceea (înainte de 89 - n.n.) a avea o corespondență cu străinătatea era o chestie deocheată, deși am corespondat și cu prieteni pentru care bineînțeles am și plătit. Iar Carol Iancu m-a rugat să îi trimit din ˮMonitorul Oficialˮ cei 888 de evrei căzuți în războiul din 1877, cu gradele, cu date, cu toate, care au fost primii încetățeniți și copiii lor probabil au beneficiat de unele drepturi cetățenești. Și eu am trimis, zic cu ˮtremuriciˮ, cine știe ce își închipuiau autoritățile; și ca să nu le trimit măcar de pomană, câte 10, 10, 10 bucăți ca să văd dacă ajung. Și au ajuns. Și i-au fost de folos. Deci și cărțile lui Carol Iancu cu excepția uneia singure care a apărut la Polirom, le-am tradus eu.
Dar pe linie filozofică nu doar acestea au fost tabloul ci am mers pe mai mulți autori francezi: André Neher și Emmanuel Lévinas - (1906, Kowno Kaunas, Lituania - 1995) filozof francez, evreu de origine, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) și la Freiburg (1928-29), n.n.) - , care au fost pentru mine niște repere extraordinare.
Din Lévinas, am tradus ˮDificila libertateˮ (Hasefer, București, 1999 n.n.) pe care cred că România liberă a recomandat-o pentru o introducere la Lévinas, pentru că totuși Lévinas, care a fost studentul lui Heidegger era destul de criptic, bine consolidat lingvistic într-un limbaj mai dificil și un loc de pătrundere a fost această carte ˮDificila libertateˮ.
Tot de aici a fost și comunicarea mea la Iași care a fost publicată de ˮObservatorul culturalˮ intitulată ˮLévinas - Etica Primaˮ. Ce vrea să spună? La ˮEtica Primaˮ trebuie să spun explicit nu implicit, este o critică la adresa filozofiei de până la Heidegger și la Heidegger.
Adică nu ontologia este pe primul loc pentru el ci etica. Etica a fost călcată în picioare de două regimuri barbare și de două războaie mondiale care au avut loc. Deci a pus în față Etica și răspunderea omului față de lume și univers.
Aici aș mai vrea să adaug că pe această linie am scos câteva cărți foarte interesante. Cartea lui André Neher o altă figură deosebită, reprezentativă, de care o să aflați dacă o să citiți aceste cărți: ˮCheile identității iudaiceˮ, ˮMoise și vocația iudaicăˮ , ˮFaust si Maharalul din Pragaˮ.
Să nu se uite însă un lucru că eu sunt cel care a publicat prima carte a lui Moshe Idel (filosof și cercetător al Cabalei israelian, originar din Târgu Neamț, România n.n.) ˮMistică și mesianismˮ.
Zâmbesc pentru că atunci când cartea era aproape tipărită, mi-a dat un telefon cu sufletul la gură Moshe Idel de la Ierusalim să-mi spună: ˮTe rog, cu cerul și pământul, să fie dedicată mamei meleˮ.

Marina Nicolaev - Istoria familiei dumneavoastră este cu totul aparte. V-ați gândit să vă scrieți memoriile sau o monografie?

Țicu Goldstein – Da. Monografie, pretențios spus, dar trebuie să spun că alături de mine este soția mea, doctor Volia König, dintr-o mamă vieneză și tată român și un bunic evreu. Familia ei a trăit tragedia europeană a celor două mari catastrofe: nazismul și comunismul. Fugind din una în alta, a plătit tribut ambelor, nu numai cu viața în timpul războiului ci și lagăre, foamete, sclavie. Noi ne-am cunoscut la Ateneul Român și, deși fiecare aveam altă profesie, ne-a unit muzica, arta, cultura, poezia, dragostea pentru frumos. În medicină ea a făcut mult bine oamenilor, mai ales celor bătrâni, căci profesa gerontologia. Ca hobby preferat, poezia. A și tradus din poeți remarcabili mai puțin cunoscuți la noi:
Hilde Domin și Rose Ausländer. Dați-mi voie să profit de ocazie si sa citesc în premieră, câteva din traducerile care mi s-au părut interesante din Erich Fried (Născut la 6 mai 1921, Viena și mort la 22 noiembrie 1988 în Baden-Baden, Erich Fried a fost poet, traducător și eseist evreu austriac, refugiat din timpul războiului în Anglia. Alături de Hans Magnus Enzensberger și Wolf Bierman, este reprezentantul literaturii angajate de limbă germană după cel de-al doilea război mondial. De asemenea, este considerat cel mai bun traducător de Shakespeare în limba germană, n.n.):


Teama și îndoiala
Să nu te îndoiești de acela
Care-ți spune că îi e teamă
Dar să te temi de acela
Care îți spune că nu cunoaște îndoieli.

Minciuna despre picioare scurte
Picioarele mai marilor minciuni
Nu sunt întotdeauna chiar atât de scurte
Mai scurtă este adesea
Viața acelora care nu cred în ele.

Potrivire
Se spune despre un poet
Ca este unul care adună cuvinte.
Nu este așa.
Un poet este unul pe care cuvintele îl adună
Dar care, mă rog,
Dacă are ghinion,
Cuvintele îl sfâșie total.

Status quo
Cine vrea ca lumea să rămână
Așa cum este
Acela nu vrea ca ea să rămână.

Marina Nicolaev –Cine e Felix Goldstein?

Țicu Goldstein - Acum să vă spun și câteva cuvinte despre fiul nostru, Felix. A absolvit matematica la București și arte vizuale la Ierusalim. (1996-2000 Photography, Video and Computer Imaging, Bezalel Academy of Art and Design, În 2001 doctorand în Video and New Media, University of Arts and Design UIAH, Helsinki, Finlanda n.n.) S-a stabilit la Viena.
A scris poezie sub pseudonimul David Ioachim.
Apreciat elogios de Nichita Stănescu. ˮTrecea o pasăre de lemnˮ (Editura Papirus Media 2006 n.n.) este placheta pe care eu am reușit să i-o tipăresc mai târziu, din care extrag câteva poeme din 1979:

Umbre
Umbre umblă-n casa mea
Umbre-n mintea mea perindă
Umbre și umbrela-mi da
Umbre umblă în umbra mea.

Umbre umbros copac umbrea
Peste ale noastre umbre
Unde umbra umbrei sta
Sta și umbra umbrei. (15 dec. 1979)

Ochiul holbat
Așteptam ochiul holbat să mă privească
și să văd ce zice

Așteptam ochiul holbat să mă măsoare
și să mă trimită în temnița orbirii.

Așteptam ochiul holbat să ridice
din sprânceană și să se mire.

Așteptam ochiul holbat să se închidă
Și să mă viseze.

Așteptam ochiul holbat să se aplece
și să plângă
Așteptam ochiul holbat să se șteargă
și să surâdă.

A predat matematica la școli internaționale la Helsinki și în Timorul de Răsărit în limba engleză, precum și la București și la En Ghedi în Israel. Felix Goldstein a participat cu expoziții de fotografie artistică în Israel, Statele Unite și Germania.

Marina Nicolaev - Mai puțin sunteți cunoscut ca poet. Ce ne puteți spune despre poezie și creațiile lui Țicu Valer – pseudonimul dumneavoastră?

Țicu Goldstein – De fapt, poezia a fost la sufletul meu dintotdeauna și dintre poeții preferați a fost și Fundoianu (alias Benjamin Fondane - pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler (14 noiembrie 1898, Iași - 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască. n.n.) pe care și soția mea îl aprecia. Cu ea am început cu Eminescu și salt peste timp, cu Fundoianu.
Dar am trecut la un gen de poezie haiku mai puțin prețuit, din păcate, răspândit în Japonia și în lume. Am și scris la tricentenarul Bashō părintele genului, cel care a stabilit canoanele haiku-ului, vorbind cu acea ocazie despre mondializarea haiku-lui. O mișcare destul de populară și ăsta e punctul sensibil și nevralgic că fiind populară, de masă, mai greu de stabilit ce și cum, ar scrie toată lumea poezie și ar fi copleșită de mulțimea asta, puși toți să scrie. Deci exigența e mai mare aici, decantarea și cunoașterea propriu-zisă acestei sfere destul de exotice pentru tărâmul nostru, chiar și pentru critica și istoria literară.
Dar în domeniul acesta și-au încercat pana și nume mari: Ezra Pound, Octavio Paz, Ungaretti, Borges, și la noi Alexandru Stamatiad, Nichita Stănescu, Augustin Doinaș, Sorescu ș.a.
Haiku-ul rămne greu de echivalat prin traduceri pentru că poezia aceasta presupune o mare concizie, o aluzie la natură, la inefabil, la vacuitate și bineînțeles, elementar, originalitate. Eu am publicat și aici e o poveste, unde și cum am publicat eu primul volum. S-a întâmplat următorul lucru, că doi prieteni pictori au avut o expoziție la Simeza. Și noi, fiind așa un triplet de amici, am zis, hai să punem la fiecare tablou câte un haiku. Rezultatul a fost interesant pentru că pictura fiind non-figurativă nu a fost pe gustul multora, în schimb au fost captivați, mulți dintre ei, de aceste poezii. Ca atare, unul dintre ei, editor, m-a căutat și m-a și editat. Primul volum, prima plachetă a fost ˮMuntele visuluiˮ, al doilea ˮVeșnicia trece prin clipăˮ (ˮSplinters of eternityˮ, Ediție bilingvă, Editura Verus, București 2011 n.n.).
Trebuie să vă spun că nu am decât o referință aici în față, dar esențială după mine, trimisă de Leon Volovici (căruia i-am trimis și lui un volum în 2011 și care mi-a transmis următoarele rânduri): ˮSpune-i te rog poetului Țicu Valer – ăsta era pseudonimul meu literar – că placheta lui de poeme haiku Veșnicia trece prin clipă a fost pentru mine o surpriză și o revelație. Atâta concentrare de intuiție și prospețime asociativă, totul comprimat la maximum, plin de sugestie și meditație, încărcate de melancolie îți dăruiesc o stare de spirit care să-ți permită să continui tot așaˮ.
Câteva cuvinte despre haiku: sunt 3 stihuri, 17 silabe 5, 7, 5. Nu are rimă. De exemplu:

Sfârșit de eră
oglinda lumii țăndări
clavirul mut.

Oglinzi strâmbe
redau fidel lumea
o pânză de Bosch

Suflet grav,
de-am ști la umbra cărui zeu
ne veștejim...

Dintr-un calendar
precum frunzele toamnei
zilele se duc.

Dau. Era un pom
a fost cândva și om
a fost o lume.


Perplexitate
să rătăcești drumul
spre tine însuți

Un pisc de atins
o iarnă de străbătut –
partea omului.


Dar nu am scris numai haiku. Iată acum la apus de soare, în amurg, am scos în afară de poezie și această carte pe care a recomandat-o călduros Ion Vianu, o monografie pentru istoria literaturii ˮCilibi Moise un filozof popularˮ. (Cilibi Moise: 1812, Focșani - 31 decembrie 1870, București). On revient toujours...E primul autor evreu de limbă română și uluitor este că acest moralist era analfabet, dar un geniu oral. L-a îndemnat Moses Gaster (Dr. Moses Gaster - 17 septembrie 1856, București - 5 martie 1939, Abingdon, Marea Britanie -, a fost un român-evreu de rit sefard, rabin, filolog, istoric literar, publicist și folclorist, cu deosebire în domeniul limbii și culturii române și al studiilor iudaice, luptător pentru emanciparea evreilor din România și un important conducător sionist. n.n.) care aduna broșurelele lui care au ajuns la tiraje de neimaginat azi, de mii. Și l-a îndemnat pe Moses Schwarzfeld să adune tote broșurele astea și să facă un volum. Volumul acesta a fost reeditat în 1936. Și eu l-am reeditat după 2000, ˮCilibi Moise, Vestitul în Țara Românească: practica și apropourileˮ (Cilibi Moise, ˮPractica și apropourile lui Cilibi Moise Vestitul din Țara Româneascăˮ, Craiova, 1883; 2d ed., București, 1901; Ediția din 2000 îngrijită de Ticu Goldstein, Editura Hasefer, București, 136 pagini, n.n.) carte care a fost remarcată de Ion Vianu, spunând că este o carte scurtă ca dimensiuni dar substanțială. Eu l-am prezentat pe Cilibi Moise la conferința internațională lui de la Montpellier. Pe urmă am editat antologia de autori evrei ˮDe la Cilibi Moise la Paul Celan. Antologie din operele scriitorilor evrei de limba românăˮ 1996 Bucureşti Ed. Hasefer, adică de la Cilibi Moise aliteratul la un mare profesionist al literelor, Paul Celan.

Marina Nicolaev - Domnule Țicu Goldstein, sunteți o personalitate activă, dedicată. ˮCe n’est pas la fin. Ce n’est même pas le commencement de la finˮ, după cum spunea Winston Churchill. Ce proiecte noi v-ați propus?

Țicu Goldstein – Omul propune, Domnul dispune.
Totuși doresc să strâng laolaltă, publicistica și comunicările într-un volum pentru că unele din ele cred că merită să fie păstrate, să zic așa. Și mai vreau să scot o plachetă intitulată ˮEternități de o clipăˮ și dacă permiteți să citesc, cu anticipație, câteva dintre acestea:

Se aprind stele
Doar luna se ascunde
Greieri la taifas.

Darul toamnei
Aur pe alei, pe străzi
Câtă risipă!

Tăcerea ta
Sfâșie noaptea
Odată cu mine.

Tablele legii
În deșertul din noi
Sfărâmate zilnic.

La zidul plângerii
Unii se roagă
Alții se întreabă.

Deschid fereastra
Pe caisul înflorit
Un melc alpinist.

Acest din urmă haiku se numește Senryū, fiindcă aduce a glumă, a epigramă, a umor.

Marina Nicolaev - À bientôt, j'espère!
Domnule Țicu Goldstein, vă mulțumesc.