Goodbye, Miss Terra

Creation Category: 

    1. E o muncă bunicică, nici mai murdară, nici mai grea ca altele, ideală ca să  faci yeni rapid și sigur. De dimineața până seara prospectezi asteroizi, forezi, extragi minereu, vorba vine de dimineață sau de seară, pentru că în Centură lumina curge izbită de bulgări metalici, un șvaițer mușcat de un mucegai alb pufos. Mie-mi place mai mult și mai mult cum roveru’ se lipește de  insulele plutitoare ca un păianjen de apă grațios, după foraj un zvâcnet spre altele, atenție mare să nu deranjăm ordinea solară, un impuls acolo unde nu trebuie și ar începe marele pinball, proiectând meteoriți în toate colțurile sistemului solar, ai putea rade o metropolă pe Terra cu un hectar din ăsta, țintit cu boltă, așa că grijă mare la asteroidare, râdea Kat cu dințișorii violeți, ultima modă în pensiunile de la periferia Centurii. Colierul de hematit plutind în cască, ochișorii bătrâni, și mie mi-e mai aproape ca stelele rânjind prin cerul găurit, mai aproape ca planeta îmbâcsită de pe care evadasem pentru marele pot, ca transpirația de pe frunte când Bab s-a tras înapoi să privească mai bine ceva-ul iridiscent pe care-l ținea de parcă l-ar fi fript prin mănușile polimerate. 

    -         Uatăhelizdet? gâfâie Bab și mă aplec să mă uit și eu.  

    -         De unde l-ai zdrelit, frătuc? țin minte că așa am zis, sunt sigur de asta. 

    -         Era încastrat pe jumăte în piatra silicată. Chiar eu l-am desfăcut din gangă. Roca asta e la fel de veche ca sistemu’ solar. Chestia asta nu are cum să fie aici! Out-of-place-artifact! 

    Kat vine și ea, tropăind pe catalige ca o omidă de Pluton. 

    Bab ne arată artefactu’, apucându-l cu vârful degetelor, de parcă dintr-o clipă-n alta obiectul s-ar putea replica amenințător, schimbat la față într-o dihanie nemiloasă. 

    -         Arată ca un ciocan din „The Wall”, glumesc eu, dar mai sofisticat, cumva ca o statuie tehno. 

    -         Ba ar putea fi un tren de aterizare pentru un robot-cercetaș,  își dă Kat cu părerea. 

    -         Sau o unealtă pierdută de cineva. Uite cum se-mbucă segmenții la capătul ăsta. Înăuntru e un mecanism. Să-l desfacem și mă prind eu la ce servește. Sper să nu-mi rămână șuruburi după montare, râde Bab. 

    -         Și dacă e o bombă. O cursă infernală pentru fraierii ce îndrăznesc să tulbure somnul unei mumii de extraterestru. 

    -         Hi ho… Paranoic ca întotdeauna… râde Kat cu dințișorii pâlpâind. Ai ceva de pierdut? Uite! Răsare Terra… La orizont, orizontul de asteroizi ce vâslesc ca niște balene dormind, se vede o minge albăstruie, de care mai că nu ne pasă la ora asta… 

      



      

    2. O zi ca oricare. Hrănești liota de pisici, înregistrezi un holomesaj pentru copii când se vor trezi pentru grădi, zenaforismul de azi, te întinzi spre cerul țâfnos când îți iei 3Divertul din cutia poștală. Nici azi nu va ploua, nu se va însenina. Blestemata de încălglob. Numai fabricile de nori o mai țin în frâu. Milioane de turnuri, plămădind clipă de clipă nori, fâșii albe urcând spre plafonul nisipiu, îngemănate, îndesate. 

    Când urci în casă, cipul din mâna dreaptă pulsează ca un clitoris: Serenada de Schubert. Cod indigo. Alarmă de gradul x. Te arunci în libelulă așa cum ești, în pijama. Sub tavanul de cumuluși gravizi e forfotă de helics, de libelule, fremătând bezmetice, ca un roi de albine împușcat. De data asta e groasă. Dar Serena știe ce are de făcut. Am pregătit-o atâtea ore la poligonul survival. Copiii smulși din hamuri, aruncați în tub, blocarea buncărului. În trei minute ești rupt de lume, sigilat în uterul cald al pământului. Doar dacă nu s-o prăbuși chiar pământul… 

      

    3. – E un artefact extraterestru. Nu corespunde niciunei tehnologii terriene.  

    Bab a terminat de scanat toată TechEncarta. Modelul nu se potrivește nicăieri. 

    -         Să încercăm niște teste. Duritate, compoziție, etc. Apoi înghit în sec, înciudat. Știu că n-are rost. Cu sculele noastre de foraj nu poți face pe microscopistul. Chestia poate fi analizată numai în vreun lab de nobeliști de acolo jos. O să-l trimitem curioși pe Terra, îl vor face uitat. Vom primi un spacemail oficial: „cu regret vă anunțăm că din cauza unor încurcături neprevăzute obiectul analizei s-a pierdut…” Vor elabora o tehnologie secretă pe baza lui. Ori va trona în buncărul vreunui colecționar crionic… Nu vom ști niciodată ce e drăcia asta. Vom muri curioși… Numai dacă nu… 

    -         Hei, ce-ar fi să-l vindem pe piața neagră. Dăm lovitura, împărțim yenii-n trei. 

    -         Știi bine că pedeapsa pentru comorile nepredate e ostracizarea în Centura Kuiper. Ai chef să vezi Soarele ca un punct tremurător? se strâmbă Kat. 

    -         Ai chef să răscolești toată viața prin grămada asta de bălegar plutitor? Asta e șansa noastră. Din minereu nu ne vom îmbogăți niciodată. Prea mulți intermediari ce nu fac decât să jongleze la bursă cu pietrele pe care le scormonim noi ca niște exconi. 

    Kat scoate limba la mine. Visează la o slujbă de cosmostrip pe vreun bordel din Centură. Ar sări peste lista de așteptare lungă cât Zidul Chinezesc de pe Marte. Numai de acolo poate prinde un loc la selecția Miss Terra, care pentru o mineriță ca ea înseamnă Totul. 

    - Cat voi v-ați ciondănit, eu primit rezultatul de la un lab de pe Terra. Se mișcă bine oficialii. Ia te uite aici: iridiu pur, titan, aluminiu, alte metale neidentificate. Marmelada asta e imposibil de obținut pe Terra la ora actuală. Avem certificatul de garanție la purtător. E veritabil! 

    -         Și cum a ajuns acolo? Dacă mai sunt și altele…? 

    Ochii lui Bab sticlesc dement. Își linge colții cu limba fosforescentă, implant cu gene de meduză ce l-a costat un salariu în baza din craterul Aristarch. Urât ca un alien, dar se dichisește bine monstrul! 

    Ne repezim pe asteroid. E ciuruit de mici grote. Nu trebuie să forăm mult. Artefactele sunt peste tot. Stau încrustate în roca poroasă ca armata de teracotă a regelui Qin. Să rețin clipa asta cât pot de mult. E clipa aia când înțelegi că a meritat, că tot chinul și depresiile și oboseala… S-o întind ca pe o gumă în gură, să fac baloane cu clipa asta… 

      

    4. Chief e grav, nădușit, e covârșit de amploarea problemei. Un gest scurt, și toți militarii încremenesc, ținându-și respirația. 

    -         Am detectat o invazie a întregii planete. Nu știm dacă sunt entități sau nave pilotate. Au năpădit aeroporturile, centrele, bazele militare. Totul e paralizat.  

    Pe consolă se derulează  imagini. Flotile de globuri luminoase, țîșnind cu zeci de mii de kilometri la oră, zigzaguri, vrii, volute. Sateliții sunt scoși din uz, se prăbușesc. Tot ce e pe bază de electromagnetism e bruiat. Electricitatea e moartă. Apar din neant, se fac invizibili, nu pot fi atinși cu arme convenționale. Pot fi și aici, în acest moment, ascultându-ne. Vom vorbi de acum cifrat. Trecem la Planul „Blade Runner”. Familiile voastre sunt în siguranță, conform planului „Alpha-X”. În trei minute ne întâlnim la posturi în subbază! 

    Alergi spre labirtub, cazi în postură prin tuburi iluminante. N-am fost pregătiți pentru asta, deși i-am văzut de zeci de ani, i-am văzut cum se antrenau, cum desfășurau formații de luptă, când treceau în armade sfidătoare pe cerul nostru. I-am lăsat să facă crop circles, să ne violeze femeile în somn… ozn-uri blestemate… 

      

    5. Roveru’ miroase a slănină cu ceapă, a ciorapi cu fir de argint, a praf interstelar condimentat cu spori picanți, cu aminoacizi și microbi măcinați de radiații. Roveru` e casa noastră. Nicăieri nu-i mai bine să te întinzi după ce revii din foraj, sărind din asteroid în asteroid, să oftezi când îți încălzești zeama de spirulină, să visezi la marele jackpot… Și uite că acum le avem… sute de artefacte, iridiscente, strălucind, linse de pâlpâirea neonului.  

    -         Chestiile astea sunt radioactive, anunță Bab. Al naibii de radioactive. Dacă ne scoatem costumele, ne pârlim. 

    -         Dar nu pot fi componente de motoare sau centrale. Sunt rămășițele unui stoc. Ambalajul s-a dezintegrat, marfa a rămas.  

    -         Asta înseamnă că au pierit într-un cataclism nuclear… se freacă Kat pe cască. Vechea poveste… 

    -         S-au luptat între ei, orgoliul i-a pierdut. Ceva nou? Planeta lor a fost chiar aici. Centura de asteroizi e ceea ce a mai rămas. Doar că  nu era o planetă ce nu s-a putut coagula, cum credeam, ci una dezagregată. 

      

    Tăcem o vreme. Ne gândim la civilizația aia. Au muncit, au gândit, au imaginat. Acum s-au dus pe o coadă de cometă înapoi în Tata Vid. 

    -         Au venit rezultatele de lab. Spacemailu merge bine pe vremea asta, nu sunt furtuni solare. Ei bine… ta-daaam…. Marea veste. Rămășițele organice de pe artefacte sunt bazate pe o structură de aminoacizi care nu e ADN, nici ARN, ci un lanț necunoscut, foarte simplu codat, non-helix. Basic. Toate secvențele sunt identice. Asta înseamnă că indivizii erau clone. O inteligență colectivă. Gen roi, termitieră.  

    -         Și cum știm de la cursul de psihogenetică, astfel de societăți nu se confruntă cu rebeliuni, divizări conflictogene. Stratificarea e imuabilă, coeziunea perfectă, aneantizarea e imposibilă, gângurește Kat, dându-și capul pe spate, ca un porumbel ce bea apă. 

    -         Concluzia logică: nu s-au autodistrus prin războaie fratricide. Ci au fost distruși de altă civilizație. Exterminați sistematic. Ca niște gândaci de rover.  

      

    Mă uit pe hublou, la Terra care licărește departe. Ce nu sună bine în tabloul ăsta? 

    -         Cine au fost cei care i-au distrus? Și-au făcut treaba ca niște profesioniști și au plecat pur și simplu în altă parte? Atunci la ce bun să-și mai bată capul cu niște amărâți care turnau iridiu pe planeta lor? Care e motivația? 

    -         Să-și elimine niște potențiali rivali. Un avans tehnologic de câteva milioane de ani poate fi ușor recuperat de o civilizație tânără  și curioasă. Dacă exterminatorii i-ar fi bătut pe căpșor și ar fi plecat mai departe, riscau să se trezească peste câteva milenii la ei acasă cu ei, dar de data asta superiori și nemiloși, rânjește Bab asudat. 

    -         Mă întreb dacă au plecat. Dacă nu cumva au lăsat un avanpost prin sistemul solar, în caz că… 

    Kat și cu Bab schimbă  priviri. Asta nu e a bună. 

    Mă uit din nou pe hublou. Tabloul se mișcă. Stelele tremură, de parcă ar fi pișcate de streche. Luminițe ce joacă pe câmpul negru, ca ielele…  ca roțile de foc care-i terorizau odinioară pe ciobani, pe rătăciți, pe călătorii târzii… 

    Steluțele scapără, lasă  dâre abia perceptibile, se îndreaptă spre un colț al cadranului.  

    Kat își pune mâna la gură, la partea de cască unde trebuia să fie gura. Bab geme, se ia cu mâinile de cască. Focurile vii se îndreaptă spre Terra, ce se învârte nepăsătoare deasupra orizontului de asteroizi… 

      

    6. Chief se îndreaptă  spre mine. Dunga pijamalei e stricată, tușesc, sunt beat de praf și furie și neputință. 

    -         Don, ești unul dintre Aleși. Ai fost printre puținii cu scor de psihopat la testul Szondi. 

    Tu ai puterea. Tu și  încă niște evoluați. Voi sunteți supraoamenii de care vorbea mustăciosu ăla. Dincolo de rău și de bine. V-ați ridicat deasupra moralei, v-ați eliberat de meme, ați privit lumea de sus, ca niște metazei. Acolo sus e dezastru. Oamenii sunt posedați, controlați, măcelăriți. Dacă vor fi iertați câțiva, vor rămâne sclavii lor. Sunt o rasă nemiloasă, non-ADN, care n-are nimic din valorile noastre, nu cunoaște empatia, mila, comunicarea. Curăță universul de orice mișcă, ca să rămână singurii în galaxie, colonizează, infectează cosmosul cu vermina lor, puiesc… Oricum evoluția vieții bazate pe ADN e stopată pe planeta asta. Nu vor mai permite niciunei specii să atingă inteligența. Ne deratizează, ca niște gândaci imenși cu rezervoare de foc în spate… Sunt aici de multe milenii, ne-au studiat din umbră, ne-au testat, ne-au învrăjbit, ne-au prins slăbiciunile. Suntem terminați, Don. Vor coborî în curând și aici, deocamdată se distrează cu furnicarele de sus. Trebuie să distrugem planeta, Don, să nu le lăsăm satisfacția asta, chiar dacă n-o să piară toți alienii, măcar o să murim dârji… nu ca niște șobolani incendiați în tuburi. Sistemele de comandă nucleare nu funcționează. Au paralizat tot ce era electromagnetic. Ce nu știu ei e că avem planul „Wounded Animals”. Tu ești unul din cei ce au cipul cuantic pentru butonul roșu. Serenada lui Schubert. Ăsta e codul. Poți s-o faci. Poate sunt deja aici. Îți vor scotoci creierul, îți vor anihila voința, îți vor suspenda simțurile. Dar tu ești puternic, poți s-o faci. Poți să le reziști, poți să scuipi pe hipnotelepatia lor. Și mai mult, poți să declanșezi apocalipsa. Poți să treci peste engramele care-ți cer să aperi viața cu orice preț, și să distrugi planeta. Să nu le rămână lor piatră pe piatră… Fă-o acum, Don. Până mai poți! 

      

    Am înțeles. N-am nevoie de multe fracțiuni de secundă ca să înțeleg. Sunt antrenat de mic pentru așa ceva. Înregistrez toate astea, pentru tine, Bab. În minutul următor spacemailul va pleca spre tine, pe infranetul cuantic, care n-are nevoie de electricitate. Vei afla totul, vei înțelege, frate… Și mai ales, mă vei ierta, acolo pe roverul tău acroșat de un asteroid, pentru pisicile spulberate, pentru copiii aneantizați, pentru plafonul de nori care-n câteva clipe se va risipi, așa nenorocit cum era el, dar era al nostru… 

    Și mai e ceva, Bab. Tu știi că viața ADN e puternică. Microbii pot suporta călduri infernale în mijlocul rocilor, pot îndura radiații ucigașe, pot să se închidă în spori și să viseze milioane de ani călătorind pe meteoriți și comete, până ce vor da de nori intergalactici colorați și străvezii, plini de aminoacizi gustoși… Vor coloniza Universul, vor însămânța fiecare planetă în cale, înghețate, fierbinți, acide sau oceanice. Viața ADN e tare ca neantul, Bab, și eu o voi trimite pe asteroizi expulzați către stele, ca niște bile țintite spre găurile negre, să-și ia revanșa cândva față de ticăloșii ăștia... E vremea să înceapă Marele Biliard. La următoarea reîncarnare, frate! 

      

    7. Kat privește pe hublou, eu o iau cu grijă pe după umeri, atent să nu-i crăp casca second. Terra tremură înconjurată de luminițele ce o-mpresoară, se moaie ca un ou fiert, apoi se desface în mii de așchii argintii, ca o ploaie de confetti mută. În rover e o tăcere oribilă. Numai robopsihologul vorbește singur plictisit. 

  • Ai primit un spacemail prin infranetul cuantic, Bab. Să-l citesc eu pentru tine?