Creation Category:
Și așa, zi după zi, munca de Creație a ajuns la scopul ei suprem: Omul.
În ziua a cincea Dumnezeu a făcut viețuitoarele apelor și văzduhului. A făcut să mișune pești prin ape și păsări prin văzduh - și a văzut că era bine.
În următoarea zi, a șașea, mai de dimineață, Dumnezeu a dat poruncă pământului să "dea" viețuitoare "după soiul lor, vite, târâtoare și fiare pământești". Și văzând că e bine, a spus: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră". Și l-a pus "să stăpânească peste peștii apelor, păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.". Cum aceasta a fost ultima creație a lui Dumnezeu; cum după ziua a șasea a urmat ziua a șaptea, de odihnă, putem concluziona că scopul, încununarea întregii creații a fost Omul.
Cum ziceam, nu există nație, popor care să nu își pună mai curând sau mai târziu, întrebările primordiale: Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Care este rolul nostru, al oamenilor, pe Pământ? Și de ce, până la urmă, a fost creată Lumea? Religiile mai întâi, filosofiile mai apoi, au căutat răspuns la aceste întrebări. Nu s-a găsit un răspuns care să mulțumească pe toată lumea și, deci, răspunsul dat de religia iudeo-creștină este la fel de bun (sau de greșit) ca oricare altul.
Din enumerarea creațiilor, zi de zi, se poate vedea că autorul mitului dă un scop precis actului Creației: de a face Om (în chipul și asemănarea lui Dumnezeu). Și pentru că acesta, nu?, avea nevoie de un spațiu de trai, Dumnezeu i l-a creat. Dumnezeu nu a creat cerul și pământul doar așa, să își umple timpul, ci pentru că Omul avea nevoie de ele pentru a trăi. Chiar așa să fie? Desigur, pentru om acest lucru este evident. Omul are nevoie, pentru a trăi, de aer, de apă, de hrană. Restul, stelele, florile, munții... îi sunt date să se bucure de ele. Și credincioșii nu se pot opri din uimire (și laude lui Dumnezeu) pentru Măreția Lui, pentru Bunătatea Lui, dând Omului toate aceste frumuseți...
Dar dacă este să analizăm mai atent cele spuse în Biblie, putem totuși să ne întrebăm: chiar era nevoie să creeze toată Lumea așa cum a creat-o? În fond, Omul a fost creat în "chipul Nostru, în asemănarea Noastră". Despre cine este vorba în acest dialog? Unii (creștinii de fapt) zic că cei ce vorbesc sunt cele trei ființe ale Treimii: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Sfântul Duh. Așa o fi - doar că cele trei ființe sunt cât se poate de diferite. Duhul e... duh, pneuma, suflu care va să zică, imaterial, fără trup... Fiul e Om - e fiul Omului, Dumnezeu care s-a îmbrăcat cu trup omenesc. Iar Tatăl... cine mai știe?! O formă de energie? Conștiință? Informație?
Sunt alți credincioși care spun că atunci când Dumnezeu vorbește la pesrsoana a-ntâia plural (și e greu de crezut că o face ca Vodă: "Io, X voievod, ne-am gândit și ne-am hotarât că iubiții noștri blablabla...") vorbea cu... îngerii. Ei da, în Biblie nu ni se spune când și cum au fost creați îngerii. Să fi fost și ei "după chipul și asemănarea" lui Dumnezeu? Să fi fost ei duh, "carne", energie/conștiință/informație? Se crede că ei au fost creați înainte de crearea lumii - deci ei erau "de la început", pluteau cumva în "supa" primordială a Universului - erau, deci, probabil, mai mult "lumină", energie, conștiință...
Deci, care este chipul Omului? Care este "asemănarea" lui? Cu cine anume? De ce a trebuit să aibă nevoie de aer, de apă, de hrană animală și vegetală? Ce era rău ca el, Omul, să trăiască printre stele - adică, ptiu! stelele au fost create mai târziu... Deci, să plutească deasupra apelor, împreună cu Duhul lui Dumnezeu și cu îngerii... Sunt unii credincioși care cred că oricum acolo (în cer, plutind deasupra apelor...) vom ajunge, dacă vom CREDE. Au fost și alti creștini, mai eretici de felul lor (drept care au și dispărut în timp) care credeau că starea naturală a Omului este să trăiască în Cer, alături de Dumnezeu. Traiul nostru pe pământ este doar o Cădere! Așa credeau gnosticii, de exemplu - dar influențe ale gândirii gnostice se pot întâlni mai ales în tradițiile și credințele creștine ne-biblice (ne-oficiale).
Bine, și frumusețea? Cum putea trăi Omul fără o floare, fără un tril de pasăre, fără un foșnet de valuri? Fără luna pe cerul înghețat al deșertului, fără flăcările apusului de soare, fără degetele trandafirii ale Aurorii?... Well, să spunem doar că frumusețea este în ochii, în sufletul privitorului. Lăsând la o parte faptul că azi mulți găsesc plăcerea și bucuria în zornăitul țechinilor, e foarte posibil ca Omul, ființă cerească, să fi găsit frumusețea în exploziile solare, în mișcarea galaxiilor, în fântânile găurilor negre... În muzica celestă a energiilor.
Cum am spus de la început (primul episod), formularea la plural a Dumnezeului aparține sursei "Elohim", "Dumnezei". Să mai spunem că nu se dau detalii cum a fost creat Omul. Actul este cât se poate de asemănător cu creația celorlalte lucruri - inclusiv a celorlalte animale: omul a fost creat prin acțiunea cuvântului: "Să facem om". Și "parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut." Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a dat prima poruncă: "Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supune-ți-l."
După un intermezzo numit "sabat", va intra o altă sursă să ne spună varianta ei a Creației. Să discutăm puțin despre sabat. Fiind ziua în care s-a odihnit "de toată lucrarea Lui", Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o. Mai târziu, una din cele Zece porunci cere evreilor să respecte, să "cinstească" ziua sabatului. Este ziua care îl pune deoparte, îl deosebește pe evreu de masa popoarelor în mijlocul cărora soarta l-a făcut să trăiască. De aceea, cercetătorii cred că observarea sabatului este mult mai recentă, datând din timpul Exilului - pe timpul "robiei" din Babilon. Chiar dacă instituția sabatului își găsește loc în cele mai "vechi" cărți biblice, se consideră că ea a ajuns acolo în timpul editării finale. Nici unul din marii (și minorii) prooroci iudei nu amintesc de sabat! Unde mai pui că numărul "sfânt" șapte era important în viața babilonienilor, ei împărțeau zilele în săptămâni de șapte zile - lucru care probabil a influențat major pe evreii aflați în robie.
Ulterior, ca urmare a reformei lui Ezdra, sabatul a devenit tot atât de important ca și respectarea sărbătorilor de peste an, ca și pelerinajul la Templu și arderea de jerfe. Fariseii (în Noul Testament), și eseenii (în sulurile lor) apar ca respectând sabatul (și alte legi ale sfințeniei) dincolo de litera Legii - lucru de care Iisus s-a lepădat, cerând respectarea Legii în spiritul ei, și nu al literei. Putem spune că el era, pentru religia iudaică din acea vreme, un fel de "neo-protestant" care respingea tradițiile și fala sacerdotală, cerând în schimb întoarcerea la puritatea iudaismului de pe timpul profeților...
"Sursa J" (iahvistă) spune în câteva cuvinte facerea lumii ("Iată istoria cerurilor și pământului, când au fost făcute") și, după ce trece rapid prin facerea plantelor (pe care nu avea cine le lucra), ajunge la facerea Omului. De data asta întâlnim un mit mult mai vechi decât cel întâlnit în primul capitol: omul este făcut din lut ("țărâna pământului"), peste forma lui suflându-se duh de viață. Dumnezeu capătă o formă antropomorfă (este deseori comparat cu un "olar" lucrând trupul omenesc), suflând "în nări" suflare de viață - astfel că omul devine "un suflet viu".
De data asta el nu mai este făcut "parte bărbătească și parte femeiască" de la început. Imediat după crearea Omului, acestuia i se pregătește un loc de trai: nu mai este "întreg pământul" - ci o grădină. În acea grădină, în Eden, omul este pus să îngrijească și "să păzească toți pomii plăcuți la vedere și buni de mâncare". Printre care, ne spune autorul, și "pomul cunoștinței binelui și răului". Dar despre această grădină vom vorbi pe larg în episodul următor.
Să vedem cum este însă cu Creația. În aceste versete e greu de înțeles dacă pomii și plantele "sădite" în Grădină sunt aceleași cu cele care umpluseră pământul. Ba chiar dimpotrivă, în versetul 2.5 se specifică "nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp, nici o iarbă de pe câmp". E drept, se spune că plantele au fost create "în acea zi în care a făcut un pământ și cerurile" - deci, e posibil, anterior Grădinii. Tot așa, abia după crearea Omului se pomenește despre crearea animalelor "ca să i se găsească un ajutor", din țărâna pământului. Se pomenesc doar păsările și fiarele pământului - nu pești, nici târâtoare. Și fiecare a primit nume de la Om - devenind astfel "supusele" acestuia - dar nu s-a găsit printre ele un "ajutor".
Așa că Dumnezeu a purces din nou la muncă: a creat femeia! De data asta nu a mai fost un meșteșugar, ci un chirurg: a scos o coastă bărbatului, "dinspre inimă" (zic tradițiile - deși Biblia zice doar "una din coaste") și din ea a făcut femeia. O fi făcut-o tot din lut, folosind coasta drept schelet? E greu de zis. Cert este că omului (bărbatului) nu îi lipsește nici o coastă - iar femeia nu are una în plus... Nici chiar cea "de drac"! Având în vedere dezvoltarea mitului creării Omului și a Femeii, e greu de spus că varianta iahvistă este o dezvoltare a mitului elohist. Pur și simplu "Sursa P" este preocupată mai ales de Dumnezeu, crearea Omului fiind doar un episod, în timp ce pentru "Sursa E" Omul este centrul întregii creații.
Să amintim și de numele dat acestor primi oameni. Numele bărbatului este Adam - dar el apare ca nume abia în capitoul 5 ("Aceasta este cartea generațiilor lui Adam..."). La început el are semnificația de "om", "ființă umană". (În limba ebraică, forma "(un) om" este "ish"). Numele femeii este dat mai târziu, după alungarea din Grădină. La început explicația este simplistă: "se va numi ‚femeie' pentru că a fost luată din om". În Capitolul 3:20 se spune "Adam a pus nevestei sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii." "Explicația" biblică nu are acoperire. În ebraică, numele "Evei" este Havvah - care nu este deloc asemănător în pronunție cu hayah - "a trăi". Chiar dacă se poate crede că ea este "mama" întregii specii umane, implicându-se prin aceasta că ea a dat "naștere" tuturor ființelor umane "vii" - realitatea este că originea cuvântului Havvah / Eva este necunoscut.
În ziua a cincea Dumnezeu a făcut viețuitoarele apelor și văzduhului. A făcut să mișune pești prin ape și păsări prin văzduh - și a văzut că era bine.
În următoarea zi, a șașea, mai de dimineață, Dumnezeu a dat poruncă pământului să "dea" viețuitoare "după soiul lor, vite, târâtoare și fiare pământești". Și văzând că e bine, a spus: "Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră". Și l-a pus "să stăpânească peste peștii apelor, păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.". Cum aceasta a fost ultima creație a lui Dumnezeu; cum după ziua a șasea a urmat ziua a șaptea, de odihnă, putem concluziona că scopul, încununarea întregii creații a fost Omul.
Cum ziceam, nu există nație, popor care să nu își pună mai curând sau mai târziu, întrebările primordiale: Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Care este rolul nostru, al oamenilor, pe Pământ? Și de ce, până la urmă, a fost creată Lumea? Religiile mai întâi, filosofiile mai apoi, au căutat răspuns la aceste întrebări. Nu s-a găsit un răspuns care să mulțumească pe toată lumea și, deci, răspunsul dat de religia iudeo-creștină este la fel de bun (sau de greșit) ca oricare altul.
Din enumerarea creațiilor, zi de zi, se poate vedea că autorul mitului dă un scop precis actului Creației: de a face Om (în chipul și asemănarea lui Dumnezeu). Și pentru că acesta, nu?, avea nevoie de un spațiu de trai, Dumnezeu i l-a creat. Dumnezeu nu a creat cerul și pământul doar așa, să își umple timpul, ci pentru că Omul avea nevoie de ele pentru a trăi. Chiar așa să fie? Desigur, pentru om acest lucru este evident. Omul are nevoie, pentru a trăi, de aer, de apă, de hrană. Restul, stelele, florile, munții... îi sunt date să se bucure de ele. Și credincioșii nu se pot opri din uimire (și laude lui Dumnezeu) pentru Măreția Lui, pentru Bunătatea Lui, dând Omului toate aceste frumuseți...
Dar dacă este să analizăm mai atent cele spuse în Biblie, putem totuși să ne întrebăm: chiar era nevoie să creeze toată Lumea așa cum a creat-o? În fond, Omul a fost creat în "chipul Nostru, în asemănarea Noastră". Despre cine este vorba în acest dialog? Unii (creștinii de fapt) zic că cei ce vorbesc sunt cele trei ființe ale Treimii: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Sfântul Duh. Așa o fi - doar că cele trei ființe sunt cât se poate de diferite. Duhul e... duh, pneuma, suflu care va să zică, imaterial, fără trup... Fiul e Om - e fiul Omului, Dumnezeu care s-a îmbrăcat cu trup omenesc. Iar Tatăl... cine mai știe?! O formă de energie? Conștiință? Informație?
Sunt alți credincioși care spun că atunci când Dumnezeu vorbește la pesrsoana a-ntâia plural (și e greu de crezut că o face ca Vodă: "Io, X voievod, ne-am gândit și ne-am hotarât că iubiții noștri blablabla...") vorbea cu... îngerii. Ei da, în Biblie nu ni se spune când și cum au fost creați îngerii. Să fi fost și ei "după chipul și asemănarea" lui Dumnezeu? Să fi fost ei duh, "carne", energie/conștiință/informație? Se crede că ei au fost creați înainte de crearea lumii - deci ei erau "de la început", pluteau cumva în "supa" primordială a Universului - erau, deci, probabil, mai mult "lumină", energie, conștiință...
Deci, care este chipul Omului? Care este "asemănarea" lui? Cu cine anume? De ce a trebuit să aibă nevoie de aer, de apă, de hrană animală și vegetală? Ce era rău ca el, Omul, să trăiască printre stele - adică, ptiu! stelele au fost create mai târziu... Deci, să plutească deasupra apelor, împreună cu Duhul lui Dumnezeu și cu îngerii... Sunt unii credincioși care cred că oricum acolo (în cer, plutind deasupra apelor...) vom ajunge, dacă vom CREDE. Au fost și alti creștini, mai eretici de felul lor (drept care au și dispărut în timp) care credeau că starea naturală a Omului este să trăiască în Cer, alături de Dumnezeu. Traiul nostru pe pământ este doar o Cădere! Așa credeau gnosticii, de exemplu - dar influențe ale gândirii gnostice se pot întâlni mai ales în tradițiile și credințele creștine ne-biblice (ne-oficiale).
Bine, și frumusețea? Cum putea trăi Omul fără o floare, fără un tril de pasăre, fără un foșnet de valuri? Fără luna pe cerul înghețat al deșertului, fără flăcările apusului de soare, fără degetele trandafirii ale Aurorii?... Well, să spunem doar că frumusețea este în ochii, în sufletul privitorului. Lăsând la o parte faptul că azi mulți găsesc plăcerea și bucuria în zornăitul țechinilor, e foarte posibil ca Omul, ființă cerească, să fi găsit frumusețea în exploziile solare, în mișcarea galaxiilor, în fântânile găurilor negre... În muzica celestă a energiilor.
Cum am spus de la început (primul episod), formularea la plural a Dumnezeului aparține sursei "Elohim", "Dumnezei". Să mai spunem că nu se dau detalii cum a fost creat Omul. Actul este cât se poate de asemănător cu creația celorlalte lucruri - inclusiv a celorlalte animale: omul a fost creat prin acțiunea cuvântului: "Să facem om". Și "parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut." Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a dat prima poruncă: "Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supune-ți-l."
După un intermezzo numit "sabat", va intra o altă sursă să ne spună varianta ei a Creației. Să discutăm puțin despre sabat. Fiind ziua în care s-a odihnit "de toată lucrarea Lui", Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o. Mai târziu, una din cele Zece porunci cere evreilor să respecte, să "cinstească" ziua sabatului. Este ziua care îl pune deoparte, îl deosebește pe evreu de masa popoarelor în mijlocul cărora soarta l-a făcut să trăiască. De aceea, cercetătorii cred că observarea sabatului este mult mai recentă, datând din timpul Exilului - pe timpul "robiei" din Babilon. Chiar dacă instituția sabatului își găsește loc în cele mai "vechi" cărți biblice, se consideră că ea a ajuns acolo în timpul editării finale. Nici unul din marii (și minorii) prooroci iudei nu amintesc de sabat! Unde mai pui că numărul "sfânt" șapte era important în viața babilonienilor, ei împărțeau zilele în săptămâni de șapte zile - lucru care probabil a influențat major pe evreii aflați în robie.
Ulterior, ca urmare a reformei lui Ezdra, sabatul a devenit tot atât de important ca și respectarea sărbătorilor de peste an, ca și pelerinajul la Templu și arderea de jerfe. Fariseii (în Noul Testament), și eseenii (în sulurile lor) apar ca respectând sabatul (și alte legi ale sfințeniei) dincolo de litera Legii - lucru de care Iisus s-a lepădat, cerând respectarea Legii în spiritul ei, și nu al literei. Putem spune că el era, pentru religia iudaică din acea vreme, un fel de "neo-protestant" care respingea tradițiile și fala sacerdotală, cerând în schimb întoarcerea la puritatea iudaismului de pe timpul profeților...
"Sursa J" (iahvistă) spune în câteva cuvinte facerea lumii ("Iată istoria cerurilor și pământului, când au fost făcute") și, după ce trece rapid prin facerea plantelor (pe care nu avea cine le lucra), ajunge la facerea Omului. De data asta întâlnim un mit mult mai vechi decât cel întâlnit în primul capitol: omul este făcut din lut ("țărâna pământului"), peste forma lui suflându-se duh de viață. Dumnezeu capătă o formă antropomorfă (este deseori comparat cu un "olar" lucrând trupul omenesc), suflând "în nări" suflare de viață - astfel că omul devine "un suflet viu".
De data asta el nu mai este făcut "parte bărbătească și parte femeiască" de la început. Imediat după crearea Omului, acestuia i se pregătește un loc de trai: nu mai este "întreg pământul" - ci o grădină. În acea grădină, în Eden, omul este pus să îngrijească și "să păzească toți pomii plăcuți la vedere și buni de mâncare". Printre care, ne spune autorul, și "pomul cunoștinței binelui și răului". Dar despre această grădină vom vorbi pe larg în episodul următor.
Să vedem cum este însă cu Creația. În aceste versete e greu de înțeles dacă pomii și plantele "sădite" în Grădină sunt aceleași cu cele care umpluseră pământul. Ba chiar dimpotrivă, în versetul 2.5 se specifică "nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp, nici o iarbă de pe câmp". E drept, se spune că plantele au fost create "în acea zi în care a făcut un pământ și cerurile" - deci, e posibil, anterior Grădinii. Tot așa, abia după crearea Omului se pomenește despre crearea animalelor "ca să i se găsească un ajutor", din țărâna pământului. Se pomenesc doar păsările și fiarele pământului - nu pești, nici târâtoare. Și fiecare a primit nume de la Om - devenind astfel "supusele" acestuia - dar nu s-a găsit printre ele un "ajutor".
Așa că Dumnezeu a purces din nou la muncă: a creat femeia! De data asta nu a mai fost un meșteșugar, ci un chirurg: a scos o coastă bărbatului, "dinspre inimă" (zic tradițiile - deși Biblia zice doar "una din coaste") și din ea a făcut femeia. O fi făcut-o tot din lut, folosind coasta drept schelet? E greu de zis. Cert este că omului (bărbatului) nu îi lipsește nici o coastă - iar femeia nu are una în plus... Nici chiar cea "de drac"! Având în vedere dezvoltarea mitului creării Omului și a Femeii, e greu de spus că varianta iahvistă este o dezvoltare a mitului elohist. Pur și simplu "Sursa P" este preocupată mai ales de Dumnezeu, crearea Omului fiind doar un episod, în timp ce pentru "Sursa E" Omul este centrul întregii creații.
Să amintim și de numele dat acestor primi oameni. Numele bărbatului este Adam - dar el apare ca nume abia în capitoul 5 ("Aceasta este cartea generațiilor lui Adam..."). La început el are semnificația de "om", "ființă umană". (În limba ebraică, forma "(un) om" este "ish"). Numele femeii este dat mai târziu, după alungarea din Grădină. La început explicația este simplistă: "se va numi ‚femeie' pentru că a fost luată din om". În Capitolul 3:20 se spune "Adam a pus nevestei sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii." "Explicația" biblică nu are acoperire. În ebraică, numele "Evei" este Havvah - care nu este deloc asemănător în pronunție cu hayah - "a trăi". Chiar dacă se poate crede că ea este "mama" întregii specii umane, implicându-se prin aceasta că ea a dat "naștere" tuturor ființelor umane "vii" - realitatea este că originea cuvântului Havvah / Eva este necunoscut.