V-am spus că despre ei vom vorbi acum. Iacov, zice Biblia, trăia în țara Canan, acolo unde tatăl lui locuise ca străin. Străin fusese și Avraam, și Isaak, acum era și Iacov... E drept, ei cumpăraseră ici și colo „ogoare", ca de exemplu la Hebron sau Sichem. Dar la Sichem nu se puteau întoarce, așa că s-au dus la Hebron.

Și asta nu ar fi nimic, dar, dacă ne luăm după cele spuse de bibliști, avea și vise, ori Visele nu vin decât de la Domnul. Concluzia: Dumnezeu era cu micul poltron. Desigur, ca și în cazul lui Cain și Abel, Dumnezeu poate fi cu cine vrea El, ba mai mult, poate judeca după ce se va întâmpla în viitor. Ei, văzând atitudinea preferențială, mai că aș putea ghici și eu ce se va întâmpla în viitor... Deci, Iosif visa. Și nu, așa, ca toată lumea, floricele, nori, crocomauri - ci pe el (nu pe El, ci însuși Iosif) stând deasupra celorlalți. Mai ales deasupra fraților, care i se închinau ca unui împărat, cu burțile pe pământ (când sub formă de snopi, când de stele...). Nu erau deloc proști frații; chiar dacă erau ciobani, înțelegeau prea bine unde țintește micul sclifosit prin visele lui „născocite" (cum afirmau ei). Ba chiar și Iacov a început să îl certe (cu multă, cu foarte multă blândețe) atunci când a aflat că și el și mama băiatului (? parcă murise) i se închinau lui Iosif, sub formă de soare și lună (ca să fie corect, autorul Torei ar fi trebuit să nu pomenească de lună, Rafila murind între timp, ori să vorbească de trei luni - ce nu se poate întâmpla într-un vis inventat? -, dacă le lua în considerare pe mamele vitrege).

Dar, în timp ce frățiorul cu haina pestriță stătea la corturi, în preajma tatălui său, ceilalți și-au luat turmele și au pornit spre Sichem. Trecuseră destui ani să se uite pocinogul? Se pare că nu prea, ei nu au stat la Sichem, ci s-au dus la Dotan, un loc la aproximativ 50 mile spre nord. Acolo îi și găsește Iosif, trimis de tatăl său „să vadă ce mai fac frații lui". În limbaj secu: să șpioneze... Numai că ei, acești frați, cu ochii după lupi și alți hoți, au văzut de departe haina pestriță și au hotărât să scape de mica năpârcă. Când Iosif a ajuns acolo, ei (frații) l-au luat pe sus și l-au aruncat într-o groapă adâncă, de unde nu putea ieși. Nu l-au ucis, fiind el „carne din carnea noastră", ci l-au vândut mîi târziu unei caravane ce trecea pe acolo întâmplător, ducând smirnă, tămâie și leacuri tămăduitoare - ca toate caravanele răsăritene. Aici autorul o cam încurcă, îi dă pe cei cu acea caravană mai întâi ca „ismailiți", apoi ca „medianiți". Și ce dacă? mă puteți întreba. Hai întrebați-mă - să vă pot răspunde- Arabi, și unii și alții. Ei, pe atunci nu era chiar așa. E ca și acum ai spune că i-ai dat un pumn în nas palestinianului și sauditul te-a bătut de ți-a sunat apa în cap. Ismailiții erau urmașii lui Avraam prin Ishmael, iar Medianiții era chiar urmașii direcți ai lui Avraam. Și într-un caz și în altul, tare repede trebuie să fi trecut cele două generații, dacă poutem vorbi despre ei ca popoare. În mod normal, în două generații, acei negustori trebuiau să fie un fel de veri de-ai fraților, și caravana ar fi trebuit să îi cuprindă pe mai toți bărbații tribului, Așa cum evreii erau acolo mai toți, mai puțin Iacov și Veniamin...

Deci, „medianiții" cumpără de la frați pe Iosif și îl iau cu ei, ca sclav, spre Egipt unde, sperau frații mai mari, i se vor pierde urmele, numele și chiar și visele. Iar ei și-au văzut de viață - mult mai linișltiți acuma. Au trebuit, adevărat, să îl ogoiască pe bătrânul Iacov, care acum își jelea fiul mâncat de fiare (după ce fiii îi arătaseră pestrița de haină mânjită cu sânge), alături de „toți fiii și fiicele" lui. Dar viața merge înainte și, până să ajungă în Egipt și ei, cum vom vedea (și cum probabil știți deja, pentru că povestea lui Iosif este una din cele mai cunoscute povești biblice; sau poate din filmul de desene animate...), aflăm tribulațiile lui Iuda. O poveste mai rar povestită în școala duminicală - și care a fost povestită mai ales în nord, în regatul Israel (deci, în sursa „J").

Se duce acest Iuda (cum ziceam, directul moștenitor al lui Iacov, cel ce a dat regii Iudeii, inclusiv pe marele David) la un prieten și acolo a văzut o cananită frumoasă, pe care a și luat-o de nevastă. De aici nu putea ieși bine! Și chiar așa a fost. A avut trei fii. Pe primul l-a trăznit Dumnezeu pentru că „era rău înaintea lui". Biata Tamar, pe care i-o dăduse Iuda de nevastă, s-a trezit fără soț și fără copil. Așa că Iuda a dat-o celui de-al doilea fiu, fratele trăznitului, ca acesta să îi facă urmaș (nu-mi găsiți vină că inventez: așa era tradiția la evrei). Dar onanistul de Onan nu își făcea datoria și a fost și el trăznit. Să nu își piardă și al treilea fiu (oricum, l-a pierdut în istorie, nu se mai aude despre el nimic...), Iuda face pe niznaiul și o tirmite pe Tamar acasă, vădană, „până crește Șela mare". Dar Șela crește, și Tamar tot vădană, fără bucurie (sexuală). Și aflând că tata socru se duce la tuns oi, îi iese în cale „cu obrazul acoperit" (semn că era „curvă", zice Torah; noroc că Iuda nu a ajuns pe la talibani, că cine știe ce încurcături se mai iveau), și lui Iuda îi crește... tensiunea. Musai să se bucure și el de curvă! E în stare să dea și un miel pe chestia asta. Dar Tamar (pățită și știindu-și socrul - chiar dacă el n-o știa) a cerut gaj: inelul, „lanțurile" și toiagul.

Își fac ei treaba, se duce Iacov la tuns (de oi) și se arată om de cuvânt. Își dorea gajul înapoi... Așa că îl trimite pe prietenul lui Hira Adulamitul să îi aducă inelul, lanțurile și toiagul „de la curva aia". Curvă - ioc. Doar că peste trei luni văduva de Tamar arată burtă. „Ardeți-o!", poruncește Iuda cel milos (poate și fericit că își scapă astfel pe Șela). Doar că Tamar se arată cu adevărat curvă: scoate inelul, lanțurile și toiagul - să îl facă de râs în târg pe bietul Iuda, care nu făcuse mare lucru decât intrease la o prostituată... Și uite așa se nasc doi băieți de gemeni, de nici nu știi cine s-a născut mai întâi (cel ce a scos o mână, sau cel ce a ieșit cu totul?). Nu s-ar spune această poveste dacă cel ce ieșise cu totul, Pereț, nu ar fi fost strămoșul direct al lui Boaz, cel ce o va lua pe Ruth să îl nască pe Iese, tatăl lui David... Cei de la curtea ludeii ar fi eliminat bucuroși povestea din Torah - dacă nu ar fi știut-o mai toată lumea. Și nu aveau o poveste mai bună despre strămoșii regilor lor. Dar până la urmă au găsit o interpretare „plăcută" - uite că Dumnezeu își poată alege flori din balegă pentru a-și duce Planul la bun sfârșit. Oricum, să îl lăsăm deocamdată pe Iuda în pace (nu mai aflăm ce a făcut cu Tamar după aceea, decât putem bănui că nu s-a mai culcat cu ea), și să ne întoarcem la Iosif.

Deci, medianiții îl duc în Egipt și îl vând lui Potifar, „căpitanul gărzilor" lui Faraon. Numele este într-adevăr egiptean: Poti-phe-ra - „Ra a dat" (cu sensul pe care îl au azi Deodatus sau Teodor). Iosif a ajung sclav în casă, nu pe plantații, și văzând Potifar că „Domnul era cu el" (nu ni se zice care Domn; egiptenii aveau o mulțime de prim rang și o legiune de zei mai micuți), l-a pus „stăpân peste casă" - un fel de administrator. Așa că Potifar acum „nu avea altă grijă decât să mănânce și să bea", zice Biblia. Trai nineacă! Și să fie căpetenia străjerilor, desigur... Și pentru că Iosif era în casa lui Potifar, Dumnezeu făcea ca totul să meargă bine în casă și pe câmp. În întreg Egptul? În întreaga lume? Doar Iosif trăia în acea lume...

Ei, stăpâna casei (nu ‚administratoare', ci chiar nevasta lui Potifar) a pus ochii pe tinerelul șef. Și i-a plăcut ce a văzut. Așa că, de câte ori îl întâlnea, conversația începea cam așa: „Culcă-te cu mine!" Iosif, nu și nu., că așa va păcătui în fața lui Dumnezeu. Probabil ea (nu îi vom afla niciodată numele) nu prea înțelegea partea cu păcatul, cu Dumnezeu - și insista. Atât de mult încât el și-a lăsat haina în mâna ei și a rupt-o la fugă. Acum ea avea o „dovadă", și a început să urle: „evreul ăsta a încercat să mă..." Și Potifar a crezut-o și l-a aruncat pe Iosif în închisoare, fără să se teamă (prea mult) de pedeapsa lui Dumnezeu.

Dacă nu ați ști povestea, ați spune: Ei, până aici și-a fost. Dar de unde?! Tânărul evreu (deși anacronism - pe atunci nu se știa de „evrei", decât dacă luăm cuvântul să însemne „habiru" = rătăcitor, străin - , vom folosi totuși acest termen în povestea noastră) a reușit din nou să se bage sub o piele: de data asta a temnicerului-șef. Care l-a pus nici mai mult nici mai puțin decât șef peste închisoare, și totul se făcea după voia și prin Iosif. Dacă eram pe timpul securiștilor, am fi gândit tot felul de chestii față de un asemenea colaborator, poate chiar torționar... Mai interesant este că acest „mai marele temniței" (nu Iosif, ci stăpânul lui) devine „căpetenia străjerilor", iar „temnița" propria lui casă. Ultima dată îl aveam pe Potifar în această slujbă - iar Iosif chiar era „mai mare peste casa lui". Uitase povestea cu soția? Nici nu avusese loc vreo poveste cu nevasta - dar sursele indicau că Iosif era când „mai mare peste" casa lui Potifar, când peste temniță, și au încercat să pună sursele de acord?

Oricum, din temniță a venit salvarea (și ridicarea). Iosif află că doi noi întemnițați (nimic nu se întâmpla în temnița lui fără ca el să știe!) au vise. Asemnănătoare, dar cu deznodământ diferit. Și le tălmăcește visele (nici nu era greu; oricum, nu îl implicau în nici un fel...): unul din ei, pitarul, se va ridica în furci; celălalt, paharnicul, va reveni la palat. Și chiar așa se întâmplă. Numai că paharnicul uită de Iosif - și își mai amintește de el abia peste doi ani, când Faraon are și el două vise. Și Iosif vine, i le tălmăcește, Faraon îi dă toată împărăția pe mână și... Ca în cele mai frumoase povești. Să înțeleagă tot evreul (și creștinul) că atunci când îl ai pe Domnul cu tine, nimic nu-i imposibil. El te urcă, el te coboară - și cât timp ai speranță și credință, poți ajunge din temniță tocmai pe tron! Sigur, povestea lui Iosif nu s-a mai întâmplat, dar e bine să ai speranță și crdință. Niciodată nu se știe...

Multă lume a încercat să răspundă la întrebarea: care Faraon? În Egipt, Faraon (Pero = „casa mare, palat"), era considerat zeu, întruparea lui Ra pe pământ. Nu numai că Egiptul era o lume închisă, în care străinii, de orice fel ar fi fost ei, nu erau primiți, dar nici chiar egiptenii nu aveau acces la Faraon decât prin intermediul preoților sau funcționarilor. Povestea lui Iosif nu putea avea loc, oricâte vise ar fi avut Faraonul. A fost totuși o perioadă în istoria Egiptului când o astfel de întâmplare ar fi putut avea loc. Nu chiar ca în Biblie, desigur, cu neveste, temnite și vise, dar un „habiru" putea ajunge chiar în poziția de vizir. Și asta pe timpul Hiksoșilor. Perioada ar părea să fie potrivită. Pe timpul primilor patriarhi, de la părăsirea Ur-ului, în Egipt a fost Regatul Mijlociu, puternic. Dar pe la 1750 î.Hr. acesta a început să decadă, astfel că pe la 1730 partea de Nord (Egiptul de Jos) a fost cucerită de migratori veniți din Orient. Nu știm cine au fost ei, se pare că o uniune de triburi nomade amestecate, semite, dar și hurite, hitite, poate chiar elemnente sosite din Anatolia și de dincolo de Caucaz. În Asia sunt numiți „Regii Păstori", dar egiptenii le-au zis „hyksos" - ceea ce înseamnă „regi străini". Au stăpânit Egiptul de Jos vreo două secole - fără a reuși să cucerească Egiptul de Sus, cu capitala la Teba. Până la urmă regii de la Teba i-au înfrânt și izgonit, eliberând țara și formând Regatul Nou.

Hyksoșii stăpâneau delta Nilului și aveau capitala la Memphis (la nord de actualul Cairo). O cetate încă mai important era On, cetatea sfântă, cunoscută și sub numele de Pa-Ra, casa lui Ra. Ieremia în scrierile lui a tradus numele în Beth-Șemeș (casa soarelui), iar grecii i-au zis Heliopolis - așa cum e în general cunoscută de istorici. Oricum, asta arată că hyksoșii au avut de partea lor preoții din Egiptul de Jos - poate încercând să se emancipeze de sub dominația celor din Teba.

Dacă e adevarată acesată asumție, cum că Faraon era unul din liderii semiților hiksoși și nu un faraon egiptean, s-ar explica multe. Nu ar fi deloc de mirare ca el să numească oameni de aceeași nație ca vizir (vicerege). Regatul Hiksos a stăpânit, cel puțin parte din timp, și Cananul, deci un astfel de funcționar putea să vină și pe cale naturală (și nu ca sclav) din Canan. Visele cu vacile grase și slabe și spicele sunt copilărești de simple, nu trebuie să știm povestea lui Iosif ca să le explicăm și noi. Oricum, un interpret de vise, oricât de bun, ar fi fost pus să facă exact asta, să explice vise, și nu să conducă țara. Iosif ar fi primul (și singurul) cu acest talent care să o fi reușit. Din păcate, mai mult decât ipoteze nu putem avea. Scribii egiptenei nu au scris absolut nimic despre această perioadă tristă pentru țara lor, faraonii din dinastiile 15-16 (care se bănuiește că ar fi fost hicsoși) poartă nume egiptene, ierarhice, și singura informație despre ocupație o avem de la Manetho, care a scris prin sec. 3 î.Hr. Nu se știe nimic despre vizirii sau viceregii lor, despre ani buni sau ani răi... Oricum, pentru o țară care depindea direct de Nil și de anii „buni" în inundații (în Egipt nu plouă niciodată; toată apa pentru culturi vine de la revărsarea Nilului), era, probabil o practică de milenii să se depoziteze surplusul anilor buni pentru a acoperi nevoile anilor răi. Nu aveau nevoie de un habiru din Canan să îi învețe.

Pentru cei ce nu știu visul, îl povestesc pe scurt: din „Râu" (în Egipt nu există decât un râu; când e numit, dacă e numit, i se zice Hapi, după numele zeului) ies șapte vaci grase. Dar pe urmă ies șapte vaci slăbănoage care le mănâncă. (E într-adevăr un coșmar să vezi șapte vaci slabe înghițind pe nemestecate șapte vaci grase - dar iarăși, în vis se poate orice...) Interpretarea: vor fi șapte ani de belșug, după care vor veni șapte ani de foamete. Ce ne facem? Construim hambare. Pentru chestia asta Faraon îl pune pe Iosif pe tron, îi pune în deget inelul și îl face vicerege. Iosif se însoară cu fiica Marelui Preot din On (ce-o fi zis Dumnezeu de chestia asta? De aceea dispare el timp de 400 de ani? De supărare că, după toată munca Lui să fie cu Iosif, acesta se dă cu Ra?) și are doi băieți - care vor fi, alături de ceilalți fii ai lui Iacov, părinții eponimi ai evreilor. Interesant este faptul că cele două triburi, Efraim și Manase, au fost cele care au format regatul Israel, cel nordic. Din ele s-au ridicat regii Israelului, până când regatul a fost distrus de asirieni. Sursa „J", care a scris în Nord, a prezentat aceste triburi (și pe Iosif, strămoșul lor) în culori extrem de roz - în timp ce pe Iuda și ai lui i-a prezentat în culor sumbre, dacă nu de-a dreptul sarcastice. Când cele două surse și-au găsit locul împreună în Torah, a dat naștere, deseori, la conflicte...

Au trecut anii de belșug și „vizirul" Iosif a pus deoparte grâu. Când au venit anii de foamete, toată lumea (de pe-acolo...) a dat de belea - mai puțin Faraon. Care a început să facă bani, cum se întâmplă cu mai toți treficanții, vânzând grâul. Nu numai egiptenilor, ci cui avea bani. Și toată afacerea a fost pusă sub habiru cel isteț, la care au început să vină toți flâmânzii din Egipt și Canan. Și așa au ajuns și alde frații lui Iosif la Pa-Ra să cumpere grâu. Și bineînțeles, viceregeele, care nu avea nimic mai bun de făcut deât să asiste la comerț, i-a recunoscut. (Sau poate avusese un vis personal?).

Următoarea poveste îi pune în prim plan pe frații lui Iosif. Se pare că ei au devenit copii model, sinceri, de bună credință. Le pare rău de fapta făcută (vânzarea fratelui Iosif), sunt gata să se jertfească pentru tatăl lor... Mai ales Iuda iese în prim plan - deși inițial Ruben fusese cel care arătase remușcări și chiar își oferise „cei doi fii" drept gaj pentru a i se permite să se reîntoarcă în Egipt cu Veniamin, să își țină promisiunea făcută lui Iosif și să-l elibereze pe Simeon (deși nu se mai amintește că Iosif îl oprise pe Simeun ca ostatec). Dar pe urmă locul îi este luat de Iuda - probabil intervenise între timp sursa „E", din Iudea... Și după ce frații fac de două ori drumul la Pa-Ra, trec prin teama morții când sunt acuzați că Veniamin a încercat să fure o cupă de argint, totul se termină cu bine. Toți se pupă, îl aduc și pe bătrânul Iacov să se bucure de regăsirea fiului crezut pierdut, li se dă dreptul să se stabilească în Goșen, o regiune în estul deltei - de fapt, prima regiune a Egiptului în care ar fi intrat cineva venind din Canan. Dacă pe tronul Egiptului de Jos era, într-adevăr, un hicsos, el nu putea decât să se bucure că un trib de semiți, chiar și numai 70 de bărbați (cât se zice că era familia lui Iacov în acel moment, cu fii, nepoți și strănepoți) se stabileau în țara ocupată de ei.

Cu acest happy-ending, povestea lui Iosif și ai fraților săi se termină. Nu înainte de a ni se arăta un vizir hrăpăreț care, profitând de foametea din Egipt, efectiv sărăcește pe toți locuitorii, pentru a îmbogăți pe Faraon. Când toți au terminat argintul, le-a cerut animalele (vaci, oi, cai...). Când au terminat și animalele, le-a cerut pământurile. I-au mutat de-a lungul Nilului și i-a făcut robi Faraonului pe toți, în schimbul seminței. O cincime din recoltă era autoamat a Faraonului, dar poate plăteau și alte taxe. Sărăcia egipteanului de rând a intrat în istorie, încât s-a scris și o poveste despre un astfel de țăran egiptean care a preferat să se arunce în Râu decât să mai trăiască. Și zice Biblia „și așa a rămas de atunci încoace". „Numai pământurile preoților nu le-a cumpărat" Iosif, și este adevărat: singurii care se bucurau de privilegii în Egipt erau preoții. Și puterea lor a crescut în secolele care au urmat, nu rareori ajungând să schimbe faraonii. Privind prin prisma veacului nostru, putem spune doar că reformele aduse de „Iosif" în urma viselor faraonului nu au fost deloc de admirat. Iar Dumnezeu ori nu a știut, ori nu i-a păsat, în caz că el a continuat să stea alături de Iosif. Crezând într-un drept, nu ne putem decât întreba dacă transformarea familiei lui Iosif în sclavi nu a fost plată dreaptă pentru munca „vizirului"...

Mai aflăm de Binecuvântarea lui Iacov, care reflectă istoria triburilor evreiești în următorii cinci sute de ani. Fii lui Iosif sunt recunoscuți de „fii" de Iacov, inainte de moarte, și lui Efraim, deși mai tânăr, i se dă întâietate asupra fratelui său. Acesta este o reflectare a faptului ca Sichem și Samaria vor fi pe pământul lui Efraim. Din el se vor ridica regii Israelului. Dar în Binecuvântare partea leului va fi dată lui Iuda. Nu știm dacă Dumnezeu era atunci acolo, ascultând Binecuvântarea, dar din acel moment el dispare până la apariția lui Moise.

Și pe urmă Iacov moare și este adăugat celorlalți, în Peștera de la Mocpela. La timpul lui, moare și Iosif, dar el este îmbălsămat după tipicul egiptean și va face călătoria înapoi în Canan împreună cu evreii condui de Moise și Jeshua.