Cartea - Despre neamuri

Creation Category: 

Un articol mai puțin interesant, trebuie să recunosc – avertizându-vă, totodată. Nu pentru că mi-am pierdut harul, atâta cât mi s-a dat, ci pentru că așa a fost scrisă Torah. Urmează pagini după pagini de date și nume pe care, îndeobște, le uităm imediat după ce le-am citit. Pentru bibliști ele au o însemnătate simbolică – și cum să nu aibă, când se vorbește despre rădăcinile lui Israel și Iisus? Pentru istorici și antropologi au deasemenea, pentru că ne vorbește despre „neamuri” – populații cu mai multă sau mai puțină însemnătate în lunga istorie a Orientului Apropiat. Dar pentru noi? Eu am păstrat scrierea acestui fragment atât din dorința de a face o treabă temeinică, nelâsând nimic pe dinafară, cât și pentru a astâmpăra setea de cunoaștere a celor curioși. În fond, mai ales ei sunt cei ce citesc această serie de articole. Așadar:


Dar iată că-ntr-o bună zi (și bună era!), Dumnezeu și-a adus aminte de bieții oameni rămași în viață și a oprit Potopul. Ba și-a făcut și semn să nu mai uite: a pus pe cer curcubeul. Așa că, la sfatul lui Dumnezeu, bunul (și dreptul) tată Noe s-a dat jos de pe arcă, văzând el că porumbelul și-a văzut de drum. Și a dat jos și toate foșgăiala de dibitoace, lăsându-le libere să umple din nou pământul. Așa de bine l-au umplut, ne spun bibliștii, că unele au ajuns tocmai în Australia, neoprindu-se niciunde pe drum și învățând să înoate, pentru a-și ocupa locul „după felul lor”.

Bineînțeles, primul lucru făcut de Noe, văzându-se pe uscat, tot la îndemnul Domnului bănuiesc, a fost să mai reducă din numărul animalelor – aducând jertfă. Numai din cele curate! Și Domnul a găsit mirosul atât de plăcut, încât s-a jurat să nu mai omoare dobitoacele din cauza dobitociei oamenilor - bietele animale neavând nicio vină și fiind atât de plăcute pe jertfelnic. Și a binecuvântat pământul, apoi pe Noe și pe copii lui. Nu numai atât, dar i-a făcut stăpâni pe animale, dându-le acestora (oamenilor, nu animalelor) dreptul să le ucidă și să le mănânce. Parcă se jurase să nu mai stârpească animalele... Ei, și cu aceasta a transformat omul din vegetarian de necesitate în omnivor – dacă nu chiar în carnivor sută la sută. Când va stârpi animalele, va redeveni, probabil, vegetarian, tot din necesitate...

Terminând cu povestea asta, autorii Bibliei se apucă să ne spună cine erau acei oameni fericiți. Și aflăm că aceștia erau fiii lui tata Noe, desigur. Și oarece femei, dar, ca de cele mai multe ori, acestea sunt „neglijabile” în ochii scribilor (și redactorilor)...

Cine erau fii? Păi, în primul rând Shem, întâiul născut, iar pe urmă Ham și Iafet. Dacă te uiți bine la ei (și de ce nu ne-am uita, tot sunt numai trei?), vedem că ei sunt tocmai părinții eponimi ai populațiilor ce au trăit prin Levant, Nordul Africii și Estul Europei (asta în accepțiunea că „estul” se întinde până în Urali...) Desigur, un contemporan care nu prea are ce face, poate întreba: „bine, și restul?” Desigur, bibliștii au alte chestii mai bune de făcut decât să întrebe la rândul lor: care „restul”? Nu de alta, dar ar afla că ne gândim, poate, la mongoloizi. La maori, dravidieni, boșimani și alte populații de rasă neagră, germanici și celți – ba chiar traci de-ai noștri -, dacă nu extindem afiliația hamidă decât la populațiile din nordul Africii iar cea iafetă la rasa „albă” din vestul Europei...

Oricum ar fi fost, vechii israelieni nu împărțeau națiile după limbă (cum o facem noi azi, în semiți, hamizi și iafeți... scuze, indo-europeni), ci în funcție de teritoriul ocupat de ele în momentul scrierii Torei. Și de puterea politică jucată de difersele nații. Astfel, în buna tradiție „semitică”, popoarele mai puternice puteau fi „întâi născuți”, chiar „tați” altor popoare, mai obscure.

Înainte de aceasta, autorii au grijă să își verse năduful pe blestematul (de către Noe și Dumnezeu) de Canaan. Ce au avut cu el? Păi, o să vă spui mai târziu – că deocamdată nu se născuse, sau dacă se născuse, era încă de țâță – scuzați expresia. Stați să vedeți ce s-a întâmplat. Se apucă tata Noe de agricultură, că tot nu avea ce face pe pământul gol, și plantează o vie. Crește via ca-n povești (sau poate trec câțiva ani...) și Noe poate să facă și vin! (iată primul inventator al lumii!) Așa de bun e vinul, că tata Noe se și îmbată. Și adoarme dezgolit (nici nu e de mirare, fiind pe acele locuri al naibii de cald...). Nu are Ham, dobitocul de fiu-său, altceva mai bun de făcut și dă în cort la tac-su. Și îl vede dezgolit. În loc să îl acopere, așa cum ar fi făcut un prea bun și iubitor fiu (îl putem găsi prin cărțile moralizatoare), ce face el? Ca și noi: iese afară și îl apucă râsul. Miștocăreala, probabil. Așa că cei doi frați model (or fi citit cărțile de care v-am spus), își acoperă ochii și se duc să-l învelească pe Noe cel bețiv. Lucru pe care îl și spun mai apoi, ridicând evlavios ochii  cer...

Ei, ce putea face Noe aflând de întâmplare? Să nu-l apuce furia? Să nu-și blesteme fiul?... adică nu, sângele apă nu se face, nu îl blestemă pe Ham. Îl blestemă pe Canaan. Helo, mai sunteți pe-aici? M-ați pierdut de tot? Cum adică, pe Canaan – dacă ăsta nici nu se născuse, sau era poate în scutece? Ce are chestia cu trestia? Cam așa am întrebat și eu niște popi, pastori, rabini... Adică, folosind cuvinte mai civilizate, să nu-i supăr. Tot i-am supărat...

Și ce mi-au răspuns ei? „A fost voia Domnului.” Păi nu? Dacă Domnul vrea așa, cine suntem noi să întrebăm? Zicea un rabin: „ei, Noe l-ar fi blestemat pe Ham, dar Domnul apucase să-l binecuvânteze.” Păi, Domnul nu știa că acesta va păcătui? De fapt, el chiar a păcătuit? Că abia Moise va scrie porunca pe tablă (sau degetul Domnului, ceea ce e tot una): „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeu Tău.” Care țară? Canaan. Ee-ee...

Și uite așa bietul Canaan este blestemat: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraților lui!” Și continuă: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Shem, și Canaan să fie robul lui.” Mai zicea acel rabin: „Este știut că pedeapsa va fi dată copiilor, dacă nu se va putea da părinților. Deci, e normal ca cel blestemat să fie Canaan.” Așa o fi, mi-am zis eu, luînd în mână Cartea și uitându-mă la urmașii lui Ham. Și iată: Ham a avut patru fii: Cuș, Mițraim, Put și Canaan.” Păi, Canaan este cel mai mic fiu, nici măcar moștenitorul. De ce nu l-a blestemat pe Cuș? Chiar pe Mițraim? Ei, de ce?! Să ne uităm la fii acestora. „Fii lui Cuș: Seba, Havila, Sabta, Raema și Sabteca. Fii lui Raema: Șeba și Dedan. Cuș a născut și pe Nimrod...” Hm, s-ar zice că aceștia locuiau în Arabia, în jurul Golfului Persic și în sus pe Eufrat... Ei ar fi, am zice noi, semiți... Lucrurile sunt și mai încurcate pentru că printre urmașii lui Shem (prin urmașul lui, Ioctan) apar din nou Havila și Seba... Iar Mițraim nu a altul decât... Egipt. Desigur, evreii nu au cucerit Sinearul și Egiptul nici în vise! Dar Canaanul l-au cucerit, pentru că Dumnezeu i l-au promis.

Aflăm și urmașii lui Canaan, să nu fie dubii: Sidon, Get, și Iebusiții, și Amoriții, și Ghirgasiții, și Haviții, și Archiții, și Siniții, și Arvadiții, și Temariții”, întinzându-se familia lui de la Sidon până la Gaza și Sodoma și Gomora... Adică mai tot ce au ocupat israeliții.

A mai zis tata Noe: „Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet. Iafet să locuiască în corturile lui Shem și Canaan să fie robul lor.” Vedem că această binecuviântare e pe cale să se împlinească: tot mai mult iafiții (europenii) „locuiesc” în corturile semiților, cu voia sau fără de voia acestora. E drept, la rândul lor mulți semiți au ajuns să locuiască în corturile iafiților – mai ales pe aici, dincoace de Ocean, dar și prin UE... Iar Canaan nu mai e robul lor, cel puțin aparent. De fapt, dacă blestemul s-a extins, totuși, și asupra lui Ham, atunci albii (și alte rase) au justificat ținerea negrilor în robie până în secolul XIX tocmai pe acest blestem. Doar că, vedem, urmașii lui Ham se întindeau doar în nordul Africii, la egipteni, libieni și berberi. Nici chiar etiopienii nu se numără printre ei, cu atât mai puțin cei din triburile tropicale și sud-africane. Fapt este că în Torah nu este deloc pomenită rasa neagră!

Copiii lui Shem au ocupat, bineînțeles, aria ocupată azi de semiți. Asta nu numai prin copiii lui direcți, Elam, Asur, Arpacșad, Lud și Aram – toate triburi locuind de-a lungul Cornului, în nordul Siriei și Irakului de azi. Arpacșad a născut pe Șelah, iar acesta pe Eber – străbunul evreilor. Eber i-a născut pe Peleg și Ioctan, părintele a o groază de triburi minore (și azi uitate), printre care și Seba și Havila...

Dar canaaniții? Canaaniții nu sunt alții decât foștii fenicieni, locuitorii originari ai zonei împărțite azi de Israel și Palestina. Ei au fost, fără nici o discuție, semiți. Limba lor a fost cât se poate de apropiată de limba ebraică, fiind (poate) similară cu aramaica și înrudită cu siriana. Au adus importante contribuții la istoria umanității (nu numai alfabetul), au creat capodopere de literatură și alte forme de artă, au adus inovații în diferite tehnici (inclusiv navigația) și urmași ai lor, cartaginezii, au pus în pericol, la un moment dat, existența Romei. Dar de ce a fost făcut Canaan „fiul lui Ham”? Pur și simplu pentru că într-o perioadă istorică, chiar pe timpul cuceririi Canaanului, acesta era ocupat de egipteni, care își lărginseră imperiul până în nordul Siriei, pe râul Orontes. Aici, pe timpul lui Ramses II, au întilnit pe hitiți, care își aveau al doilea regat, extrem de înfloritor, în inima Anatoliei. În urma unei bătălii rămase nedecise, egiptenii au trebuit să se mulțumească doar cu Canaanul – care astfel a devenit „fratele” lui mai mic. Egiptenii au continuat să ocupe țara Canaanului, respectiv cetățile ei din câmpie (mai puțin litoralul, ocupat de filisteni), până pe timpul judecătorilor.

Și care a fost vina lui Canaan? Toată „vina” lui a fost nu nerușinarea față de tatăl său (poate băuse și el din vinul lui Noe...), ci faptul că ocupa pământul dorit de israeliți. Și acesta l-au ocupat, trasformându-i pe canaaniți în „robi” – cu binecuvântarea Dumnezeului lor. Și uite așa se scrie istoria...

Să vedem și neamurile lui Iafet. Acestea, se pare, reprezintă mai ales populații din Anatolia și din nordul Caucazului. Gomer se pare că îi reprezintă pe cimerieni, cei care au distrus atât regatul Urartu cât și pe frigieni – devenind astfel „fratele mai mare” a lui Gog (Magog este greșit, înseamnă „țara lui Gog”) – poate Gyges, regele frigienilor. Medai este, poate, Medes, popor indo-european din nordul Persiei. Alt fiu, Javan, poate fi echivalat cu grecescul „Ion” – și se referă probabil la grecii ionieni de pe malul vestic (egean) al Anatoliei. Dintre copiii lui Gomer, Așchenazi reprezintă, poate, străbunii prusacilor (popor totuși slav, nu germanic) – dar poate pe Sciți, popor înrudit cu cimerienii, trăind în nordul Mării Negre. Kitim se referă la Cipru și, prin extensie, la Grecia (și apoi la romani). Oricum, vechii evrei nu auziseră de germanici, de celți, așa cum nu auziseră nici de alte populații și rase ale lumii. Interesant este că numele lui este recunoscut în mitologia greacă drept Iapetus, tatăl lui Prometeus, străbunul oamenilor după Potop (prin Deukalion).

O ultimă intrare: despre Nimrod. Acesta este singurul nume amintit în toată cronologia de după Potop. Despre el se zice că a fost „om puternic pe pământ, un viteaz vânător în fața Domnului.” Lui i se atribuie întemeierea a numeroase cetăți în „Șinear” (Sumer), printre care Babel, Erec (Uruk), Askad și Calneh, ca și cetățile asiriene Ninive, Rehobot-Ir, Calah și Resen. Istoricii au încercat să identifice pe acest „puternic” și „viteaz” în fața Domnului, dar datele sunt prea confuze pentru a permite o identificare precisă. Mai ales că se pare că el ocupă o perioadă istorică de sute de ani, timp în care mulți „puternici” și „viteji” au domnit – inclusiv și mai ales Ghilgamesh, regele-Erou al cetății Uruk.

Se poate spune totuși că Nimrod a trăit în Sumer, cetățile amintite sunt din acea zonă )cu excepția celor asiriene, cucerite mai târziu). Orașul „Calneh” nu se regăsește în istorii, dar se pare că este o traducere greșită a expresiei evreiești „și toate celelelte (orașe)”. Dintre orașele amintite (lăsăm pentru moment Babelul deoparte), cel mai important a fost Erek. Rege în acestr oraș a fost nu numai miticul Gilgamesh, ci și Lugal-Zaggisi, care a cucerit tot Sumerul, pe la 2300î.Hr. Doar că un alt cuceritor, Sharrukin („regele dreptcredincios”) al Akadului, neam semitic ieșit din deșerturile Arabiei, a cucerit Erekul și întreaga Mesopotamie (2280î.Hr.). Acest rege devine cunoscut ca Sargon I, primul mare rege al istoriei Mesopotamiei. Legendele despre el amintesc de cea a nașterii lui Moise (și a multor alți eroi/regi): fiind născut unei preotese a zeiței Ishtar, este pus într-o covată și aruncat în râu. Grădinarul îl salvează și îl crește până la vârsta maturității. Având de partea lui dragostea și bunăvoința zeiței Ishtar, Sargon reușește să devină rege al Akadului (capitala la Agade).

Toate aceste întâmplări se petrec acum mai bine de patru milenii. Peste Mesopotamia au trecut alte nații (și regi), ca acel Hamurabi al amoriților din Babilon, pe la 1900, regat distrus pe la 1650 de kasiți, fapt ce a aruncat regiunea într-o perioadă „întunecată” pentru cinci sute de ani... Între timp, spre nord se ridica Asiria. Pe la 1250î.Hr. marele rege Shalmaneser I introduce fierul în Asiria iar fiul său, Tukulti-Ninurta I, cu ajutorul noilor arme, reușește să cucerească toată Mesopotamia până la Mediterana și mare parte din Anatolia.

Deci, care din acești regi-eroi a fost Nimrod? Lugal-Zaggisi, Sargon of Agade, Hamurabi, Shalmeneser, Ninurta, poate chiar Gilgamesh? Specialiștii se opresc asupra lui Tukuli-Ninurta I, ultimul din ei, cunoscut grecilor sub numele de „Ninus”. Lui i se atribuie mai toate realizările înaintașilor lui și, pe timpul editării Torei (dupa mai bine de 500 de ani!), e posibil ca numele lui să fi devenit cel de „Nimrod, viteazul vânător în fața Domnului”

Deci, conform poruncii și binecuvântării lui Dumnezeu, de la cei trei bărbați, fiii lui Noe, s-a umplut pământul din zare în zare. E drept, pe atunci zarea evreilor era foarte îngustă. Dar oare grecii, la un mileniu după ei, nu numeau lumea cunoscută de ei Oikumene? Și tot ce locuia dincolo de ea erau barbari, ființe fabuloase, mitologice, sau chiar inexistente?