Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secțiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, cunoscută și sub numele de Pentateuh. Urmează Profeții (Mari - șase, și Mici - 12), și Scrierile.
Tradițiile spun că Torah a fost scrisă de Moise. Asta îi face pe tradiționaliști (în special cei creștini) să afirme că "timp de mai bine de 1400 de ani, de la Moise până la sf. Ioan Presbiterul" să se fi scris o "istorie" a prezenței lui Dumnezeu alături de "poporul ales". Asta pentru că primele cinci cărți ale Bibliei ar fi fost scrise de către Moise pe la 1400 (vom vedea că această dată este cel puțin controversată...).
Chiar și faptul că ultima din aceste cărți descrie moartea lui Moise nu i-a făcut să pună sub semnul întrebării această credință. Și, cum ziceam, ca timp de sute de ani să fi respins afirmații contrare, ba chiar să-i excomunice pe cei ce le făceau.
Critica formei a dovedit însă, fără posibilitate de tăgadă, că Torah este opera mai multor autori. Dacă ceea ce i-a făcut pe primii cercetători să se îndoiască de paternitatea lui Moise (nu numai povestea morții lui - explicată prin "adaosul" făcut de Joshua, tot sub dictarea Sfântului Duh -, ci și auto-caracterizarea făcută de "Moise" cum că Moise a fost cel mai modest om ce a trăit vreodată...), cu timpul și prin analize asidue, făcute de lingviști, istorici, arheologi, antropologi etc. s-a ajuns la teoria pe care o voi prezenta în continuare.
Torah a fost scrisă de-a lungul a câteva sute de ani de diferite grupuri de autori, pe baza tradițiilor intrate în folclorul ebraic - dar și a analelor scrise la curțile regatelor evreiești. Unii cercetători afirmă că cel mai vechi fragment din Biblie (nu doar din Torah) este "cântecul lui Miriam", cântat în urma victoriei refugiaților evrei asupra unei oaste egiptene la trecerea Mării "Roșii". Despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Dar acest fragment și-a găsit locul în Cartea Exodului (Ieșirii) prin preluare și editare a miturilor și povestirilor care circulau liber în folclorul evreiesc. Autorul acestui fragment este, deci, anonim.
Anonimi sunt și alți "autori", dar din analiza textelor se pot cunoaște mai multe lucruri despre ei. Pentru că, în general, numele "autorilor" nu se poate cunoaște, iar mulți bibliști afirmă că ei, "autorii", au fost colectivi, se vorbește în general despre "surse". Relativ repede s-a observat că în textul Torei sunt cel puțin două Surse. Mai ales în prima carte, Facerea, acest lucru este evident. Multe povestiri apar în dublu format, uneori chiar contradictoriu, și în fiecare din aceste versiuni ale aceleiași povestiri, numele lui Dumnezeu este diferit.
Una din surse, deoarece folosește cuvântul Elohim (Dumnezei; sg "El") ori de câte ori vorbește despre Dumnezeu, a primit denumirea de "E" (de la Elohim).
Analizele arată că "sursa" a fost editată în regatul de nord, în Israel. Rolul triburilor nordice, Ephraim și Manasse, este prioritar (ca și al strămoșului lor Iosif), iar cel al tribului majoritar sudic, Judah, este unul minor. Rolul lui Moise este unul prioritar, ca și al Leviților, în general, în timp ce cel al "Aroniților", cei care aveau rol predominant în Templul din Ierusalim, este mult diminuat. Dumnezeul Elohim este mult personalizat (uită, se bucură, se mânie, iartă...) și are relații personale cu diferiți oameni. Patriarhii intră nu o dată cu el în contact, deseori prin aducerea de jertfe pe înălțimi. Dumnezeu este în mijlocul Poporului Lui, prin intermediul Chivotului. Și animalele vorbesc - singurele două povestiri unde acest lucru se întâmplă, cea a șarpelui în Eden și a măgarului lui Balaam, aparțin acestei surse.
Întrucât regatul nordic Israel a fost ocupat și distrus în 722î.Hr., sursa E a fost datată în preajma acestui eveniment, probabil pe la 750î.Hr. Este foarte probabil ca autorii-redactori să fi fost preoți leviți de la Shiloh sau Anatot, pe timpul "renașterii" din timpul lui Ieroboam II.
A doua sursă a căpătat numele de "J", pornind de la faptul că numele lui Dumnezeu apare sub forma tetragramei YHVH. De foarte mult timp (dar mult după ce sursa a fost scrisă) tetragrama nu a mai fost citită, considerându-se de rău augur pronunțarea numelui lui Dzeu (singurul care o putea face era Marele Preot, în Sfânta Sfintelor, o dată pe an de Yom Kippur). YHVH se citea, de fiecare dată, Adonai (Domnul, în limba ebraică). Așa se face că în variantele moderne numele lui Dzeu se citește Domnul (Lord) sau, în cazul Bibliei românești, Domnul Dumnezeu (în sine un pleonasm, deoarece Dumnezeu înseamnă Domnul Zeu). E drept, unii pronunță tetragrama Jehova (vezi "Martorii lui Iehova"), însă această citire este greșită. Toți bibliștii/lingviștii consideră citirea corectă a fi "Jahveh". Oricum, întrucât în limba germană Y se citește ca și J, sursei i s-a dat numele de "J".
Această parte a Torei a apărut, probabil ca reacție la "scriptura" israeliană, nordică. Deci, a apărut între 750-722î.Hr., în regatul sudic, Judah (Iudea). Autorii posibili sunt preoții din jurul Templului, dar sunt și cercetători care afirmă că ar fi posibil ca autorul să fi fost o oarecare doamnă de la curtea regală.
Oricum, în această sursă rolul tribului Judah este prioritar - nu numai pentru că era cel mai numeros în regat, ci și pentru că familia regală provenea din tribul respectiv. Deci, rolul minor avut de Caleb în timpul Exodului și a Cuceririi a fost făcut să fie aproape egal celui jucat de Joshua, din tribul Ephraim. Rolul leviților este mult diminuat, în schimb rolul Aroniților devine unul prioritar. Pentru asta, în sursă sunt aduse povestiri în care figura lui Moise este nu o dată negativă. Nimeni nu poate intra în contact cu Domnul decât prin intermediul preoților - în special a Marelui Preot aronit - și a Templului. Dumnezeu capătă o postură universală, hieratică, pierzându-și orice caracter antropomorfic, iar rolul Cerului devine prioritar.
Odată cu distrugerea regatului Israel, preotii yahviști din nord se refugiază în regatul sudic, ducând cu ei "scriptura" nordică ("sursa E"). Această scriptură nu poate fi elimintă de yahviștii sudici, conținând multe povestiri intrate deja în folclorul ebraic. Este probabil ca odată cu preoții să se fi refugiat și mari mase de oameni, care credeau puternic în aceste versiuni. De aceea, în anii următori cele două surse sunt contopite în ceea ce bibliștii numesc "sursa E + J". Acest lucru s-a întâmplat, probabil, înainte de anul 700î.Hr.
Totuși, odată cu creșterea rolului yahviștilor din jurul Templului și a Templului în sine, pe timpul regelui Ezechiah (în jurul anului 700î.Hr.), între yahviștii nordici, din "școala Shiloh", și aroniții din Templu apare o tensiune. Cei nordici ar fi vrut și ei să se bucure de puterea dată de cultul de la Templu, mai ales că aducerea de jertfe "pe înălțimi" era citicată de templu și, eventual, de unii regi. Cei nordici nu numai că apăreau drept "eretici" prin faptul că slujiseră la Templul de pe muntele Garizim și la "vițeii de aur" din Betel și Dan, ridicați de Ieroboam I în urma secesiunii din Regatul davidic, dar ei erau urmași ai preotului Abiatar, care făcuse greșeala de a nu recunoaște în Solomon urmașul lui David - așa cum o făcuse Zadok, fiind astfel alungat de la curtea din Ierusalim. Acum, preoții aroniți urmași ai lui Zadok nu vroiau să împartă puterea cu ei.
De aceea, probabil în jurul anului 680î.Hr. ei fac o redactare a scripturii "E + J", întărind trăsăturile ce apar în sursa J. Acestei redactări i s-a spus "sursa P", de la "Preoți" (Priests). Figura lui Moise este îngroșată (negativ), rolul preoțimi și a Templului întărit, Dumnezeu este încă mai mult îndepărtat de oameni. Nimeni nu mai are dreptul de a aduce jertfe - deci, nimeni nu aduce jertfă. Nici măcar Abraham nu încearcă să își jertfească fiul. Rolul lui Aaron în declanșarea Ieșirii crește (el este purtătorul de cuvânt al lui Moise, prin el Dzeu face miunile, el ține mâinile lui Moise ridicate până la victorie etc.) Totodată, sursei P i se datorează cea mai plictisitoare parte a Torei: sutele de reguli rituale, inclusiv cele legate de construirea Cortului și a Chivotului, întinse de-a lungul a trei cărți (Exodul, Leviticul și Numeri).
Din cauza editării povestirilor din sursa J, ca și a faptului că preoții folosesc și ei numele Domnului YHVH, ceea ce primii cercetători credeau a fi sursa J în Facerea este în realitate sursa P. Sursa J se întâlnește mai ales acolo unde se povestește despre revolta împotriva lui Moise și rolul jucat de nepotul lui Aaron, Phineas, în pedepsirea răzvrătiților.
În Torah se întâlnește și o a patra sursă, numită "D". Aceasta aparține în mod exclusiv ultimei cărți, Deuteronomul (A doua Lege). Cartea este încă mai recentă, fiind scrisă, probabil, pe la 620-590î.Hr. Analliști au descoperit de fapt două editări în cadrul scripturii, "D1" și "D2", prima scrisă pe timpul regelui Josea, a doua imediat după distrugerea Templului și a Ierusalimului. Prin stil, nu puțini atribuie această carte lui Ieremia - sau, poate, scribului acestuia, Baruch. Deuteronomul nu este singura carte scrisă de acest autor: lui îi aparțin și cărțile "istorice" Joshua, Judecătorii, Samuel 1, 2 și Regii 1, 2. Iar stilul scrierilor, vocabularul, imaginile se apropie până la confuzie cu scrierile atribuite lui Ieremia (atât din Profeții cât și din Plângeri).
Este evident că prima parte a scrierilor datează de pe timpul regelui Josea. În cartea Regilor este descris momentul în care preoții "descoperă" în Templu "cartea Legii". În urma acestui eveniment, regele devine un înfocat susținător a yahvismului, distrugând altarele "pe înălțimi" și crescând rolul Templului și a preoțimii. Mulți vedeau în Josea un demn urmaș al lui David, poate chiar Unsul (Mesia), cel ce avea să aducă puterea Iudeii peste întreaga lume. Profitând de momentul de liniște din zonă (căderea imperiului asirian sub ocupația babiloniană și perioda îndelungată de slăbiciune a regatului egiptean), Josea și-a întărit poziția - lucru ce este reflectat în Regii.
Din păcate, nu mult după aceea, regele moare stupid într-o bătălie lipsită de importanță și, în mai puțin de un deceniu jumătate, regatul Iudeii dispare, ocupat de caldeenii conduși de Nabucadnezar. Aceste evenimente îl fac pe Ieremia - dacă într-adevăr el este autorul acestor scrieri -, să deplângă soarta poporului ales și să editeze Deuteronomul pentru a reflecta realitatea tristă a acelui început de secol.
Povestea Torei nu ar putea fi încheiată dacă nu am aminti rolul deosebit de important juucat de "Redactor". Acesta, preluînd toate sursele avute la îndemână, combinându-le, intercalând și alte povestiri și tradiții, a creat ceea ce numim astăzi Torah. Părțile exterioare însăilate de el în scripturi sunt reprezentate mai ales de documente existente, probabil, în arhiva regală: genealogiile, lista propietăților primite de fiecare trib, Itinerariul străbătut de poporul ales în urma Ieșirii din Egipt și, mai ales, Testamentele lui Iacob și Moise. Mai ales ultimul. Intercalându-l cu poruncile și blestemele Legilor din Deuteronomul, a reușit să facă din acesta, lucrare complet separată și profund originală, să se integreze organic celorlalte patru cărți. Mai mult, prin el face trecerea spre cartea lui Joshua atât de bine încât nu puțini vorbesc astăzi de Sextateuh (Cele șase cărți), continuare organică a Torei.
Cine a fost acest Redactor de geniu? Răspunsul pare a fi evident: Ezra. Tradiția ebraică (rabinică) îi acordă un rol aproape tot atât de important ca și cel al lui Moise. Rolul lui Ezra, la întoarcerea lui din Exil, în reconstruirea Templului și a Ierusalimul este tot atât de important ca și cel jucat de Neemia, dar în aducerea yahvismului în poziția de religie unică, atotputernică, a evreilor, nu are egal decât în rolul lui Moise de a crea credința respectivă. Cartea lui Ezra vorbește de altfel clar despre faptul că el a fost primul care a "citit Torah" în fața poporului, statornicind acest obicei și dând evreilor o religie și o lege care le va menține entitatea național-religioasă mai bine de 2400 de ani.
Tradițiile spun că Torah a fost scrisă de Moise. Asta îi face pe tradiționaliști (în special cei creștini) să afirme că "timp de mai bine de 1400 de ani, de la Moise până la sf. Ioan Presbiterul" să se fi scris o "istorie" a prezenței lui Dumnezeu alături de "poporul ales". Asta pentru că primele cinci cărți ale Bibliei ar fi fost scrise de către Moise pe la 1400 (vom vedea că această dată este cel puțin controversată...).
Chiar și faptul că ultima din aceste cărți descrie moartea lui Moise nu i-a făcut să pună sub semnul întrebării această credință. Și, cum ziceam, ca timp de sute de ani să fi respins afirmații contrare, ba chiar să-i excomunice pe cei ce le făceau.
Critica formei a dovedit însă, fără posibilitate de tăgadă, că Torah este opera mai multor autori. Dacă ceea ce i-a făcut pe primii cercetători să se îndoiască de paternitatea lui Moise (nu numai povestea morții lui - explicată prin "adaosul" făcut de Joshua, tot sub dictarea Sfântului Duh -, ci și auto-caracterizarea făcută de "Moise" cum că Moise a fost cel mai modest om ce a trăit vreodată...), cu timpul și prin analize asidue, făcute de lingviști, istorici, arheologi, antropologi etc. s-a ajuns la teoria pe care o voi prezenta în continuare.
Torah a fost scrisă de-a lungul a câteva sute de ani de diferite grupuri de autori, pe baza tradițiilor intrate în folclorul ebraic - dar și a analelor scrise la curțile regatelor evreiești. Unii cercetători afirmă că cel mai vechi fragment din Biblie (nu doar din Torah) este "cântecul lui Miriam", cântat în urma victoriei refugiaților evrei asupra unei oaste egiptene la trecerea Mării "Roșii". Despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Dar acest fragment și-a găsit locul în Cartea Exodului (Ieșirii) prin preluare și editare a miturilor și povestirilor care circulau liber în folclorul evreiesc. Autorul acestui fragment este, deci, anonim.
Anonimi sunt și alți "autori", dar din analiza textelor se pot cunoaște mai multe lucruri despre ei. Pentru că, în general, numele "autorilor" nu se poate cunoaște, iar mulți bibliști afirmă că ei, "autorii", au fost colectivi, se vorbește în general despre "surse". Relativ repede s-a observat că în textul Torei sunt cel puțin două Surse. Mai ales în prima carte, Facerea, acest lucru este evident. Multe povestiri apar în dublu format, uneori chiar contradictoriu, și în fiecare din aceste versiuni ale aceleiași povestiri, numele lui Dumnezeu este diferit.
Una din surse, deoarece folosește cuvântul Elohim (Dumnezei; sg "El") ori de câte ori vorbește despre Dumnezeu, a primit denumirea de "E" (de la Elohim).
Analizele arată că "sursa" a fost editată în regatul de nord, în Israel. Rolul triburilor nordice, Ephraim și Manasse, este prioritar (ca și al strămoșului lor Iosif), iar cel al tribului majoritar sudic, Judah, este unul minor. Rolul lui Moise este unul prioritar, ca și al Leviților, în general, în timp ce cel al "Aroniților", cei care aveau rol predominant în Templul din Ierusalim, este mult diminuat. Dumnezeul Elohim este mult personalizat (uită, se bucură, se mânie, iartă...) și are relații personale cu diferiți oameni. Patriarhii intră nu o dată cu el în contact, deseori prin aducerea de jertfe pe înălțimi. Dumnezeu este în mijlocul Poporului Lui, prin intermediul Chivotului. Și animalele vorbesc - singurele două povestiri unde acest lucru se întâmplă, cea a șarpelui în Eden și a măgarului lui Balaam, aparțin acestei surse.
Întrucât regatul nordic Israel a fost ocupat și distrus în 722î.Hr., sursa E a fost datată în preajma acestui eveniment, probabil pe la 750î.Hr. Este foarte probabil ca autorii-redactori să fi fost preoți leviți de la Shiloh sau Anatot, pe timpul "renașterii" din timpul lui Ieroboam II.
A doua sursă a căpătat numele de "J", pornind de la faptul că numele lui Dumnezeu apare sub forma tetragramei YHVH. De foarte mult timp (dar mult după ce sursa a fost scrisă) tetragrama nu a mai fost citită, considerându-se de rău augur pronunțarea numelui lui Dzeu (singurul care o putea face era Marele Preot, în Sfânta Sfintelor, o dată pe an de Yom Kippur). YHVH se citea, de fiecare dată, Adonai (Domnul, în limba ebraică). Așa se face că în variantele moderne numele lui Dzeu se citește Domnul (Lord) sau, în cazul Bibliei românești, Domnul Dumnezeu (în sine un pleonasm, deoarece Dumnezeu înseamnă Domnul Zeu). E drept, unii pronunță tetragrama Jehova (vezi "Martorii lui Iehova"), însă această citire este greșită. Toți bibliștii/lingviștii consideră citirea corectă a fi "Jahveh". Oricum, întrucât în limba germană Y se citește ca și J, sursei i s-a dat numele de "J".
Această parte a Torei a apărut, probabil ca reacție la "scriptura" israeliană, nordică. Deci, a apărut între 750-722î.Hr., în regatul sudic, Judah (Iudea). Autorii posibili sunt preoții din jurul Templului, dar sunt și cercetători care afirmă că ar fi posibil ca autorul să fi fost o oarecare doamnă de la curtea regală.
Oricum, în această sursă rolul tribului Judah este prioritar - nu numai pentru că era cel mai numeros în regat, ci și pentru că familia regală provenea din tribul respectiv. Deci, rolul minor avut de Caleb în timpul Exodului și a Cuceririi a fost făcut să fie aproape egal celui jucat de Joshua, din tribul Ephraim. Rolul leviților este mult diminuat, în schimb rolul Aroniților devine unul prioritar. Pentru asta, în sursă sunt aduse povestiri în care figura lui Moise este nu o dată negativă. Nimeni nu poate intra în contact cu Domnul decât prin intermediul preoților - în special a Marelui Preot aronit - și a Templului. Dumnezeu capătă o postură universală, hieratică, pierzându-și orice caracter antropomorfic, iar rolul Cerului devine prioritar.
Odată cu distrugerea regatului Israel, preotii yahviști din nord se refugiază în regatul sudic, ducând cu ei "scriptura" nordică ("sursa E"). Această scriptură nu poate fi elimintă de yahviștii sudici, conținând multe povestiri intrate deja în folclorul ebraic. Este probabil ca odată cu preoții să se fi refugiat și mari mase de oameni, care credeau puternic în aceste versiuni. De aceea, în anii următori cele două surse sunt contopite în ceea ce bibliștii numesc "sursa E + J". Acest lucru s-a întâmplat, probabil, înainte de anul 700î.Hr.
Totuși, odată cu creșterea rolului yahviștilor din jurul Templului și a Templului în sine, pe timpul regelui Ezechiah (în jurul anului 700î.Hr.), între yahviștii nordici, din "școala Shiloh", și aroniții din Templu apare o tensiune. Cei nordici ar fi vrut și ei să se bucure de puterea dată de cultul de la Templu, mai ales că aducerea de jertfe "pe înălțimi" era citicată de templu și, eventual, de unii regi. Cei nordici nu numai că apăreau drept "eretici" prin faptul că slujiseră la Templul de pe muntele Garizim și la "vițeii de aur" din Betel și Dan, ridicați de Ieroboam I în urma secesiunii din Regatul davidic, dar ei erau urmași ai preotului Abiatar, care făcuse greșeala de a nu recunoaște în Solomon urmașul lui David - așa cum o făcuse Zadok, fiind astfel alungat de la curtea din Ierusalim. Acum, preoții aroniți urmași ai lui Zadok nu vroiau să împartă puterea cu ei.
De aceea, probabil în jurul anului 680î.Hr. ei fac o redactare a scripturii "E + J", întărind trăsăturile ce apar în sursa J. Acestei redactări i s-a spus "sursa P", de la "Preoți" (Priests). Figura lui Moise este îngroșată (negativ), rolul preoțimi și a Templului întărit, Dumnezeu este încă mai mult îndepărtat de oameni. Nimeni nu mai are dreptul de a aduce jertfe - deci, nimeni nu aduce jertfă. Nici măcar Abraham nu încearcă să își jertfească fiul. Rolul lui Aaron în declanșarea Ieșirii crește (el este purtătorul de cuvânt al lui Moise, prin el Dzeu face miunile, el ține mâinile lui Moise ridicate până la victorie etc.) Totodată, sursei P i se datorează cea mai plictisitoare parte a Torei: sutele de reguli rituale, inclusiv cele legate de construirea Cortului și a Chivotului, întinse de-a lungul a trei cărți (Exodul, Leviticul și Numeri).
Din cauza editării povestirilor din sursa J, ca și a faptului că preoții folosesc și ei numele Domnului YHVH, ceea ce primii cercetători credeau a fi sursa J în Facerea este în realitate sursa P. Sursa J se întâlnește mai ales acolo unde se povestește despre revolta împotriva lui Moise și rolul jucat de nepotul lui Aaron, Phineas, în pedepsirea răzvrătiților.
În Torah se întâlnește și o a patra sursă, numită "D". Aceasta aparține în mod exclusiv ultimei cărți, Deuteronomul (A doua Lege). Cartea este încă mai recentă, fiind scrisă, probabil, pe la 620-590î.Hr. Analliști au descoperit de fapt două editări în cadrul scripturii, "D1" și "D2", prima scrisă pe timpul regelui Josea, a doua imediat după distrugerea Templului și a Ierusalimului. Prin stil, nu puțini atribuie această carte lui Ieremia - sau, poate, scribului acestuia, Baruch. Deuteronomul nu este singura carte scrisă de acest autor: lui îi aparțin și cărțile "istorice" Joshua, Judecătorii, Samuel 1, 2 și Regii 1, 2. Iar stilul scrierilor, vocabularul, imaginile se apropie până la confuzie cu scrierile atribuite lui Ieremia (atât din Profeții cât și din Plângeri).
Este evident că prima parte a scrierilor datează de pe timpul regelui Josea. În cartea Regilor este descris momentul în care preoții "descoperă" în Templu "cartea Legii". În urma acestui eveniment, regele devine un înfocat susținător a yahvismului, distrugând altarele "pe înălțimi" și crescând rolul Templului și a preoțimii. Mulți vedeau în Josea un demn urmaș al lui David, poate chiar Unsul (Mesia), cel ce avea să aducă puterea Iudeii peste întreaga lume. Profitând de momentul de liniște din zonă (căderea imperiului asirian sub ocupația babiloniană și perioda îndelungată de slăbiciune a regatului egiptean), Josea și-a întărit poziția - lucru ce este reflectat în Regii.
Din păcate, nu mult după aceea, regele moare stupid într-o bătălie lipsită de importanță și, în mai puțin de un deceniu jumătate, regatul Iudeii dispare, ocupat de caldeenii conduși de Nabucadnezar. Aceste evenimente îl fac pe Ieremia - dacă într-adevăr el este autorul acestor scrieri -, să deplângă soarta poporului ales și să editeze Deuteronomul pentru a reflecta realitatea tristă a acelui început de secol.
Povestea Torei nu ar putea fi încheiată dacă nu am aminti rolul deosebit de important juucat de "Redactor". Acesta, preluînd toate sursele avute la îndemână, combinându-le, intercalând și alte povestiri și tradiții, a creat ceea ce numim astăzi Torah. Părțile exterioare însăilate de el în scripturi sunt reprezentate mai ales de documente existente, probabil, în arhiva regală: genealogiile, lista propietăților primite de fiecare trib, Itinerariul străbătut de poporul ales în urma Ieșirii din Egipt și, mai ales, Testamentele lui Iacob și Moise. Mai ales ultimul. Intercalându-l cu poruncile și blestemele Legilor din Deuteronomul, a reușit să facă din acesta, lucrare complet separată și profund originală, să se integreze organic celorlalte patru cărți. Mai mult, prin el face trecerea spre cartea lui Joshua atât de bine încât nu puțini vorbesc astăzi de Sextateuh (Cele șase cărți), continuare organică a Torei.
Cine a fost acest Redactor de geniu? Răspunsul pare a fi evident: Ezra. Tradiția ebraică (rabinică) îi acordă un rol aproape tot atât de important ca și cel al lui Moise. Rolul lui Ezra, la întoarcerea lui din Exil, în reconstruirea Templului și a Ierusalimul este tot atât de important ca și cel jucat de Neemia, dar în aducerea yahvismului în poziția de religie unică, atotputernică, a evreilor, nu are egal decât în rolul lui Moise de a crea credința respectivă. Cartea lui Ezra vorbește de altfel clar despre faptul că el a fost primul care a "citit Torah" în fața poporului, statornicind acest obicei și dând evreilor o religie și o lege care le va menține entitatea național-religioasă mai bine de 2400 de ani.