Când o să mai știu oare
să vorbesc graiul pâinii
ca atunci când alergam,
copilă,
să culeg îmbrățișări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai știu oare
să ascult șoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
și atingeam cu palma
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrențele ploii.

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creșteam
doar o frunză în priviri
și o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de nașterea frunzelor.

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană?

Când o mai știu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă?

Când o să mai stiu oare
că nu o să mai știu?