Creation Category:
De la „revoluție” încoace, Stelian Tănase ne-a obișnuit cu un gen de activism alert care-i excită permanent spiritul neliniștit remorcat la o curiozitate vie și iscoditoare pentru tot ce se întâmplă în spațiul public. Fost deputat în Parlamentul României (!), profesor de științe politice la Universitatea din București, scriitorul care debuta în 1982 cu romanul Luxul melancoliei face mai nou reconstituiri istorice, scrie scenarii de filme și realizează emisiuni pe sticlă cu un binecunoscut poet si gazetar, n-a încetat să plăsmuiască ficțiuni, călătorește des la Paris, colaborează la Revista 22, îl întâlnești peste tot unde se întâmplă ceva, mereu limbut, efervescent, precipitat.
Arhivele Securitătii i-au devenit după cum se spune o a doua casă. Omul e subjugat, mai întâi de toate, de o nedezmințită și devoratoare vocație de cercetător. Apoi, nu are stare, mintea lui funcționează într-o perpetuă stare de urgență. Pentru a nu lungi vorba, Stelian Tănase pare de-a dreptul posedat de lumea de hârtie. Între jurnaliștii de la noi este poate ziaristul cel mai informat, dar și cel mai dezabuzat de sensurile ei parazitare. Intelectualul-orchestră Stelian Tănase, în evidentă criză de timp, atacă adesea partiturile complexe ale subiectelor pe care le abordează într-o diatonică intermediară. În afara Anatomiei mistificării. Procesul Noica-Pillat (2003) – cel mai așezat opuscul semnat de domnia sa –, cum necum, celelalte cărți ale sale par a nu fi încheiate... Convorbirile cu Al. Paleologu, de pildă, nu reușesc să fotografieze întrutotul pentru cititor haloul în care e de bănuit că s-a născut în anii ’80 ai secolului trecut prietenia cu rasatul boier al spiritului, cel care într-un fel îl salvează providențial pe tânărul scriitor ce tocmai traversa atunci o complexă criză existențială… Despre Alexandru Paleologu, cel puțin, S.T am convingerea mai are încă multe de spus. Peste toate, să îmi fie cu iertăciune, uneori, am impresia, Stelian Tănase uită să își conserve într-o ramă de liniște intelecțiile…
Am din ce în ce mai apăsat convingerea că Avangarda românească în arhivele Siguranței nu s-a născut ca o temă de cercetare deliberată între preocupările lui Stelian Tănase. Nimic, în orice caz, nu o anunța. Mai curând, ea poate fi socotită un buzunar, e drept foarte bine desenat, dar, în fine, un buzunar, la cercetarea de istorie politică a ilegalismului românesc interbelic din Clienții lu’ tanti Varvara, Humanitas, 2008, intreprindere care se știe că a luat autorului câțiva ani buni de documentare. Pentru lămurirea cititorului să adăugăm că „tanti Varvara” e numele dat de autor Siguranței, iar dintre clienții acesteia invocați în carte nu lipsesc numele fruntașilor comuniști Lucrețiu Pătrășcanu, Belu Zilber sau Panait Istrati.
Volumul despre Avangarda românească… cuprinde în mod meticulos un studiu introductiv intitulat Zece note despre avangardă și dosarele de la Siguranța Statului din anii ’30 ai secolului trecut întocmite lui Victor Brauner, Geo Bogza, Scarlat Calimachi, Ion Călugăru, Gheorghe Dinu, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, Gellu Naum, M.H. Maxy, Sașa Pană și Jules Perahim. Dacă în cartea scoasă concomitent la editura ieșeană și dedicată revoluționarului Racovski Stelian Tănase nu se folosește decât de o parte din materialul din dosarele Siguranței, în ceea ce-i privește pe scriitorii avangardiști, cercetătorul pune la dispozița cititorului întregul fond arhivistic. Din cercetările istoricului reiese că alți „suprarealiști”, cum ar fi Ilarie Voronca, Marcel Iancu sau Ion Vinea, nu au avut, până la proba contrarie, dosare la Siguranța Statului. Prefața nu e deloc lămuritoare însă în cazul altora care rămân și ei în afara interesului cărții și care se cunoaște îndeobște că au fost pe față cu comuniștii, cum e cazul, bunăoară, unui Virgil Teodorescu sau D. Trost.
Trebuie spus din capul locului că documentele scoase la lumină de Stelian Tănase sunt de natură să bulverseze total imaginea noastră despre avangarda istorică. Pentru absolut oricine, dacă nu vrea să se situeze în derizoriu, de acum încolo, este obligatorie analiza contribuției literare a avangardei prin prisma înterrelației complexe cu contextul social-politic și istoric revelat de sagacele cercetător al istoriei comnismului, complex de fatori care, sub o formă sau alta, au dimensionat-o și amprentat-o pe aproape toate laturile. Dincolo de programul estetic, așadar, avangarda romanească este un fenomen care trebuie privit, pentru o mai justă înțelegere, pe canavaua crizei burgheze pe care a cunoscut-o în forme acute Europa in anii ’30, odată cu asaltul naționalismului și totalitarismului fascist și comunist. De la Legea Mârzescu din 1924 care interzicea PCR – scot la suprafață documentele – mulți dintre avangardiștii români devin luptători comuniști pe față sau agenți de influență ai Sovietelor , mai bine sau mai prost plătiți, mai bine sau mai prost ghidonați, mai bine sau mai prost acoperiți de Ajutorul roșu, Amiicii URSS, Komintern sau Kominform. Disensiunile dintre diferitele grupuri avangardiste mai aproapiate sau mai libere față de „Centru”, atâta vreme greu de înțeles numai din paginile revistelor arondate acestor grupuscule, opace luptelor de culise lăsate, inerent, pe dinafară, capătă, grație cercetării lui Stelian Tănase, caracterul unei adevărate saga plină de intrigi politice, trădări, alianțe și rupturi. Cercetătorul realizează cu talent din fărâme o istorie a fenomenului care se citește nu numai cu un interes mereu susținut, dar care e și plină de semnificații și informații necesare istoricului literar, plecând de la calitatea informațiilor „intrinseci” avangardismului ca atare și până la modul de lucru al Siguranței Statului de la vremea aceea care nu e prea diferit, să nu ne facem iluzii, de cel a Securității postbelice…
Legate prin studiul introductiv, „biografiile politice” ale avangardiștilor pigulite din dosarele Siguranței furnizează o serie de date absolut uluitoare, pe cât de insolite pe atât de extravagante. Ele fac sarea și piperul unei lucrări care nu își refuză exotismele de acest gen, ba chiar le caută și scoate în releief. Așa spre exemplu cine și-ar fi putut imagina faptul că Victor Baruner, prieten cu Brâncuși și Benjamin Fondane, cu atâtea relații în rândul cercurilor suprarealisților parizieni, erou într-un roman de Ernesto Sabato, a fost pe cât se pare spion, agent kominternist, însărcinat cu crearea unor structuri culturale în țară la adăpostul cărora până spre ’40, s-a făcut propagandă prosovietică. Celebra Lăptărie a lui Enache, loc de întâlnire al protipendadei avangardiste bucureștene, proprietatea lui Gheorghe Dinu (Stephan Roll), ne dezvăluie Stelian Tănase, a fost locul unde s-a complotat împotriva ordinii publice și s-a pus la cale atentatul cu bombă al lui Max Goldstein din decembrie 1920 de la Senat. Ce surpriză pentru mai tinerii exegeți indrăgostiți de „opera” lui Gellu Naum să afle că idolul lor a fost în tinerețe gurul comunist al studenților de la Litere, colaborator harnic al agentului kominternist Victor Brauner pe a cărei piatră tombală din Cimitirul Montmartre scrie absolut deconcentrant, față de contextul în discuție: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie!”. Să fi avut extravagantul Geo Bogza, autorul celebrului Poem invectivă pentru care a fost ridicat de mai multe ori și închis la Văcărești „o fabrică de explozibile” la locuința sa din Buștenari (Prahova) așa cum sună denunțul lui Ion Ceparu din 1932, sau Siguranța îl lucra încă dinainte de a pleca în Spania, știindu-i prea bine simpatiile promoscovite? Nostim, dacă nu ar fi adevărat, e și interesul aceluiași organ pentru Scarlat Callimachi, „prințul roșu”care, potrivit unei „surse serioase”, a fost bumbăcit de acoliții lui Zelea Codreanu în plină adunare comunistă, organizată chiar de Scarlat, pe motiv de „delict de opinii”. Cartea discutată, prin natura faptelor, e doldora de asemenea informații...
Plecând, pe de o parte, de la un fapt oarecum exterior, însă real, discutat în Zece note despre avangardă, și anume că la Zurich, Cabinetul Voltaire, locul de naștere al revoluției avangardiste, se afla pe aceeași stradă (Spiegelgasse) cu imobilul în care, înconjurat de militanții ruși, Lenin prepara revoluția bolșevică (Tristan Tzara l-a întâlnit aici și a jucat șah cu el!), iar pe de altă parte, de la relațiile de netăgăduit ale avangardiștilor, în genere, cu mișcarea comunistă și ismele naționaliste, Stelian Tănase sugerează ideea că, la modul cel mai onest , cele două forme de revoltă ar trebui jumelate de cercetătorii fenomenului pentru a avea o imagine nedeformată despre doctrinele zbuciumatului secolul al XX-lea și mai ales pentru a înțelege lecția amară a derapajelor intelectualilor și artiștilor români spre malversantele ideologii totalitare. Că într-un asemenea desen al configurării liniilor unei „avangarde socialiste”, cum scria cineva, nu ar avea ce căuta includerea dosarului de la Siguranță al lui Eugen Ionescu, atâta vreme cât marele dramaturg nu a avut simpatii comuniste, ci doar în baza interesului Siguranței statului burghez pentru ascendența sa evreiască pe linie maternă și condamnarea lui în contumacie, în 1946, pentru un articol socotit jignitor la adresa Armatei Române publicat în revista Viața Românească, i se poate trece cu vederea lui Stelian Tănase. Balcanic cu o fire flamboaiantă, e greu să fii în posesia unor asemenea date și să nu le oferi publicului mai ales în anul în care se sărbătoresc 100 de ani de la nașterea marelui scriitor.
Incitantă, cartea lui Stelian Tănase va da cu siguranță mult de furcă specialiștilor care au scris în vremea din urmă și se ocupă în universități de avangarda româneacă. Informațiile „grele” din subterana politică pe care le pune pe masa cercetătorului impun o reconsiderare obligatorie, de bun simț, a tot ceea ce încă e considerat literă de evanghelie în materie.
Arhivele Securitătii i-au devenit după cum se spune o a doua casă. Omul e subjugat, mai întâi de toate, de o nedezmințită și devoratoare vocație de cercetător. Apoi, nu are stare, mintea lui funcționează într-o perpetuă stare de urgență. Pentru a nu lungi vorba, Stelian Tănase pare de-a dreptul posedat de lumea de hârtie. Între jurnaliștii de la noi este poate ziaristul cel mai informat, dar și cel mai dezabuzat de sensurile ei parazitare. Intelectualul-orchestră Stelian Tănase, în evidentă criză de timp, atacă adesea partiturile complexe ale subiectelor pe care le abordează într-o diatonică intermediară. În afara Anatomiei mistificării. Procesul Noica-Pillat (2003) – cel mai așezat opuscul semnat de domnia sa –, cum necum, celelalte cărți ale sale par a nu fi încheiate... Convorbirile cu Al. Paleologu, de pildă, nu reușesc să fotografieze întrutotul pentru cititor haloul în care e de bănuit că s-a născut în anii ’80 ai secolului trecut prietenia cu rasatul boier al spiritului, cel care într-un fel îl salvează providențial pe tânărul scriitor ce tocmai traversa atunci o complexă criză existențială… Despre Alexandru Paleologu, cel puțin, S.T am convingerea mai are încă multe de spus. Peste toate, să îmi fie cu iertăciune, uneori, am impresia, Stelian Tănase uită să își conserve într-o ramă de liniște intelecțiile…
De curând precipitatul Stelian Tănase a editat la Polirom în colecția Dosare secrete, pe care o coordonează, două volume de documente inedite, rod al cercetărilor efectuate în arhivele SRI și Arhivele Naționale Centrale Istorice: Racovski. Dosar secret și Avangarda româneasca in arhivele Siguranței (1921; 1930-1944; 1951-1952). Despre Avangarda românească în arhivele Siguranței ne vom referi în cele ce urmează.
Am din ce în ce mai apăsat convingerea că Avangarda românească în arhivele Siguranței nu s-a născut ca o temă de cercetare deliberată între preocupările lui Stelian Tănase. Nimic, în orice caz, nu o anunța. Mai curând, ea poate fi socotită un buzunar, e drept foarte bine desenat, dar, în fine, un buzunar, la cercetarea de istorie politică a ilegalismului românesc interbelic din Clienții lu’ tanti Varvara, Humanitas, 2008, intreprindere care se știe că a luat autorului câțiva ani buni de documentare. Pentru lămurirea cititorului să adăugăm că „tanti Varvara” e numele dat de autor Siguranței, iar dintre clienții acesteia invocați în carte nu lipsesc numele fruntașilor comuniști Lucrețiu Pătrășcanu, Belu Zilber sau Panait Istrati.
Volumul despre Avangarda românească… cuprinde în mod meticulos un studiu introductiv intitulat Zece note despre avangardă și dosarele de la Siguranța Statului din anii ’30 ai secolului trecut întocmite lui Victor Brauner, Geo Bogza, Scarlat Calimachi, Ion Călugăru, Gheorghe Dinu, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, Gellu Naum, M.H. Maxy, Sașa Pană și Jules Perahim. Dacă în cartea scoasă concomitent la editura ieșeană și dedicată revoluționarului Racovski Stelian Tănase nu se folosește decât de o parte din materialul din dosarele Siguranței, în ceea ce-i privește pe scriitorii avangardiști, cercetătorul pune la dispozița cititorului întregul fond arhivistic. Din cercetările istoricului reiese că alți „suprarealiști”, cum ar fi Ilarie Voronca, Marcel Iancu sau Ion Vinea, nu au avut, până la proba contrarie, dosare la Siguranța Statului. Prefața nu e deloc lămuritoare însă în cazul altora care rămân și ei în afara interesului cărții și care se cunoaște îndeobște că au fost pe față cu comuniștii, cum e cazul, bunăoară, unui Virgil Teodorescu sau D. Trost.
Trebuie spus din capul locului că documentele scoase la lumină de Stelian Tănase sunt de natură să bulverseze total imaginea noastră despre avangarda istorică. Pentru absolut oricine, dacă nu vrea să se situeze în derizoriu, de acum încolo, este obligatorie analiza contribuției literare a avangardei prin prisma înterrelației complexe cu contextul social-politic și istoric revelat de sagacele cercetător al istoriei comnismului, complex de fatori care, sub o formă sau alta, au dimensionat-o și amprentat-o pe aproape toate laturile. Dincolo de programul estetic, așadar, avangarda romanească este un fenomen care trebuie privit, pentru o mai justă înțelegere, pe canavaua crizei burgheze pe care a cunoscut-o în forme acute Europa in anii ’30, odată cu asaltul naționalismului și totalitarismului fascist și comunist. De la Legea Mârzescu din 1924 care interzicea PCR – scot la suprafață documentele – mulți dintre avangardiștii români devin luptători comuniști pe față sau agenți de influență ai Sovietelor , mai bine sau mai prost plătiți, mai bine sau mai prost ghidonați, mai bine sau mai prost acoperiți de Ajutorul roșu, Amiicii URSS, Komintern sau Kominform. Disensiunile dintre diferitele grupuri avangardiste mai aproapiate sau mai libere față de „Centru”, atâta vreme greu de înțeles numai din paginile revistelor arondate acestor grupuscule, opace luptelor de culise lăsate, inerent, pe dinafară, capătă, grație cercetării lui Stelian Tănase, caracterul unei adevărate saga plină de intrigi politice, trădări, alianțe și rupturi. Cercetătorul realizează cu talent din fărâme o istorie a fenomenului care se citește nu numai cu un interes mereu susținut, dar care e și plină de semnificații și informații necesare istoricului literar, plecând de la calitatea informațiilor „intrinseci” avangardismului ca atare și până la modul de lucru al Siguranței Statului de la vremea aceea care nu e prea diferit, să nu ne facem iluzii, de cel a Securității postbelice…
Legate prin studiul introductiv, „biografiile politice” ale avangardiștilor pigulite din dosarele Siguranței furnizează o serie de date absolut uluitoare, pe cât de insolite pe atât de extravagante. Ele fac sarea și piperul unei lucrări care nu își refuză exotismele de acest gen, ba chiar le caută și scoate în releief. Așa spre exemplu cine și-ar fi putut imagina faptul că Victor Baruner, prieten cu Brâncuși și Benjamin Fondane, cu atâtea relații în rândul cercurilor suprarealisților parizieni, erou într-un roman de Ernesto Sabato, a fost pe cât se pare spion, agent kominternist, însărcinat cu crearea unor structuri culturale în țară la adăpostul cărora până spre ’40, s-a făcut propagandă prosovietică. Celebra Lăptărie a lui Enache, loc de întâlnire al protipendadei avangardiste bucureștene, proprietatea lui Gheorghe Dinu (Stephan Roll), ne dezvăluie Stelian Tănase, a fost locul unde s-a complotat împotriva ordinii publice și s-a pus la cale atentatul cu bombă al lui Max Goldstein din decembrie 1920 de la Senat. Ce surpriză pentru mai tinerii exegeți indrăgostiți de „opera” lui Gellu Naum să afle că idolul lor a fost în tinerețe gurul comunist al studenților de la Litere, colaborator harnic al agentului kominternist Victor Brauner pe a cărei piatră tombală din Cimitirul Montmartre scrie absolut deconcentrant, față de contextul în discuție: „Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie!”. Să fi avut extravagantul Geo Bogza, autorul celebrului Poem invectivă pentru care a fost ridicat de mai multe ori și închis la Văcărești „o fabrică de explozibile” la locuința sa din Buștenari (Prahova) așa cum sună denunțul lui Ion Ceparu din 1932, sau Siguranța îl lucra încă dinainte de a pleca în Spania, știindu-i prea bine simpatiile promoscovite? Nostim, dacă nu ar fi adevărat, e și interesul aceluiași organ pentru Scarlat Callimachi, „prințul roșu”care, potrivit unei „surse serioase”, a fost bumbăcit de acoliții lui Zelea Codreanu în plină adunare comunistă, organizată chiar de Scarlat, pe motiv de „delict de opinii”. Cartea discutată, prin natura faptelor, e doldora de asemenea informații...
Plecând, pe de o parte, de la un fapt oarecum exterior, însă real, discutat în Zece note despre avangardă, și anume că la Zurich, Cabinetul Voltaire, locul de naștere al revoluției avangardiste, se afla pe aceeași stradă (Spiegelgasse) cu imobilul în care, înconjurat de militanții ruși, Lenin prepara revoluția bolșevică (Tristan Tzara l-a întâlnit aici și a jucat șah cu el!), iar pe de altă parte, de la relațiile de netăgăduit ale avangardiștilor, în genere, cu mișcarea comunistă și ismele naționaliste, Stelian Tănase sugerează ideea că, la modul cel mai onest , cele două forme de revoltă ar trebui jumelate de cercetătorii fenomenului pentru a avea o imagine nedeformată despre doctrinele zbuciumatului secolul al XX-lea și mai ales pentru a înțelege lecția amară a derapajelor intelectualilor și artiștilor români spre malversantele ideologii totalitare. Că într-un asemenea desen al configurării liniilor unei „avangarde socialiste”, cum scria cineva, nu ar avea ce căuta includerea dosarului de la Siguranță al lui Eugen Ionescu, atâta vreme cât marele dramaturg nu a avut simpatii comuniste, ci doar în baza interesului Siguranței statului burghez pentru ascendența sa evreiască pe linie maternă și condamnarea lui în contumacie, în 1946, pentru un articol socotit jignitor la adresa Armatei Române publicat în revista Viața Românească, i se poate trece cu vederea lui Stelian Tănase. Balcanic cu o fire flamboaiantă, e greu să fii în posesia unor asemenea date și să nu le oferi publicului mai ales în anul în care se sărbătoresc 100 de ani de la nașterea marelui scriitor.
Incitantă, cartea lui Stelian Tănase va da cu siguranță mult de furcă specialiștilor care au scris în vremea din urmă și se ocupă în universități de avangarda româneacă. Informațiile „grele” din subterana politică pe care le pune pe masa cercetătorului impun o reconsiderare obligatorie, de bun simț, a tot ceea ce încă e considerat literă de evanghelie în materie.
