Creation Category:
Rolul etic al artistului a devenit o emblemă, dacă a funcționat atâtea veacuri, cred c-o să mai meargă și de-aici încolo, deși lumea dă semne că nu se mai sinchisește de el.
Stăpânul acum este obiectul, într-o lume supertehnologizată, de consum, dacă privim pragmatic.
Arta e o meserie, s-a profesionalizat. Profesiunea artistului se percepe ca oricare alta, nu i se acordă prea multă importanță, nici respect.
Societatea nu are nevoie de idoli, ci de obiecte, de cît mai multe obiecte.
Poate fi privită ca o decădere umană această schimbare de perspectivă, din reflexivitate, în materie.
Nu, s-ar putea spune că lumea contemporană, de la revoluția sexuală încoace nu mai pune preț pe rolul etic al artistului, exemplu fiind succesul unor autori precum Charles Bukowski, William Burroughs tocmai prin viața privată, apoi prin limbajul frust al operei și autobiografismul acesteia.
Pentru că se face confuzie între om și artist. Da omul B a dus o viață promiscuă și despre asta a scris. Dar a avut grijă de felul în care a scris, oricît de abjectă e realitatea descrisă, opera aceasta are un scop moralizator foarte bine încorporat, și uneori atît de evident! Ca și la Lautreamont, în „Cînturile lui Maldoror”, rezultatul este unul etic, moralizator.
„O operă de artă rușinează mai vîrtos oamenii decît orice altă pildă sau teorie.”(Mircea Eliade, „Jurnalul portughez”)
Opera este cel mai reprezentativ gest etic al artistului, pentru că acesta reflectă lumea contemporană, „ folosește realitatea cotidiană ca punct de lansare al investigației literare.” (Dostoievski, „Jurnal”)
Ceea ce observa Mircea Eliade la omul modern, trăitor într-o societate industrială, poate fi aplicat și la cel postmodern: „Este încă un decalaj între mediul modern și om. Pînă cînd se va adapta, va suferi, va degenera, se va steriliza. Dacă omul modern e mai puțin sănătos, e degenerat, nevropat, dezrădăcinat, e pentru că omul n-a izbutit încă să se adapteze noului mediu cosmic pe care i l-au creat propriile sale descoperiri și mijloace de producție”(Mircea Eliade, „Jurnalul portughez”)
Omul postmodern e sclavul Obiectului, într-o lume super tehnologizată, în care computerul a devenit o extensie umană, un alt cosmos, un organ, o tumoare pe care trebuie s-o iubești.
Am ascultat mai multe talk-show-ri televizate în ultimul timp și am constatat o luptă pentru putere în discurs. Nu trebuie decît să te duci în altă cameră, să scapi de iluzia că stai la aceeași masă...Fiecare țipă mai tare decît antevorbitorul, înălțimea tonalității dă și satisfacția imediată a stării de înălțime. Cred că sfîrșitul lumii va fi produs de un război psihologic. Cuvîntul a devenit o armă foarte puternică, înrobitoare.
De-a lungul istoriei, artistul s-a raportat la doi poli existențiali: unul al artistului liber, care a avut de îndurat, celălalt al privilegiatului Curții.
Mai greu a fost în vremurile totalitare pentru cei din prima categorie.
Soljenițîn afirma că s-a simțit ușurat că a fost trimis în gulag, că a fost curprins de teroare cînd și-a imaginat ce fel de scriitor ar fi devenit dacă nu exista gulagul.
Au fost destui cei care au susținut activ dictatura sovietică, din interiorul sistemului, dar și de mulți gânditori și scriitori occidentali. Soljenițîn face o sumbră profeție, revenit după 1990 în Rusia, e profund nemulțumit și de prezent :
„ Suportul larg pe care l-a avut dictatura comunista înca de la începuturile sale, din anii ‘30 ai secolului trecut, este dovada și consecința decăderii umanismului secular. Din cauza acestei decăderi, suferim și astazi și vom suferi și în viitor. »
Salman Rushdie, după ani de zile în care a fost vînat de musulmani pentru scrierea „Versetelor satanice, nu regretă că a scris acest roman și nici nu renunță la discursurile sale militante. Susține în continuare cauza unui Islam secularizat, istoricizat, rațional și argumentativ. „Cred că într-o zi musulmanilor le va fi rușine de lucrurile pe care le fac astăzi musulmanii, iar «afacerea Rushdie» li se va parea la fel de neverosimilă pe cît li se pare azi occidentalilor arderea pe rug“.(S. Rusdie, în eseul„O mie de zile intr-un balon“)
La noi, într-o altă perspectivă, se așteaptă încă implicarea etică artistului, el trebuie să fie salvatorul nației. După Revoluție, mulți și-au lăsat în plan secund arta și au intrat în ziaristică sau în politică, să schimbe lumea. Ca Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, CristianTudor Popescu, Ștefan Agopian, etc. O istorie a literaturii române de după 89 trebuie să țină cont de aceste abandonuri, sau migrări.
O structură cameleonică o are Mircea Cărtărescu, și vreau să mă refer strict literar la camuflarea poeziei în cărțoaie de proză, cu scop nobil desigur, pentru salvarea primeia, care era în declin după 89.
Ce înseamnă să fii etic astăzi? Să ai un comportament exemplar? Să ai în paralel și o carieră politică, să fii activ la propriu ?
Azi, artistul este etic prin opinii, prin semnarea unor din ce în ce mai multe apeluri, sau proteste, sau petiții, sau prin implicarea directă în manifestări publice, mediatizate. Sigur, pesimiștii ar zice că nu contează aceste voci, că nu mai ascultă nimeni.
Atîta timp cît există poziții pentru apărarea drepturilor democratice, cuvintele vor acționa din interior ca niște mici angrenaje.
Să fim optimiști, avem un mare capital de idei, însă nu și oameni activi care să le și aplice. Dar există atitudine civică!
Eseul poate fi citit si in "Revista nouă"
