Creation Category:
Anica pornise dimineața devreme cu primul microbuz. Trenul personal avea un traseu ocolit și prea multe stații unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în așteptări. Așteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îți usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo, care-i transformase trupul într-un ciorchine de emoții și făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile nu ar fi vrut să alerge după inimă; dar se lipiseră, din nou, de speranță. Speranța ce o purta spre locul, unde urma să-l întâlnească pe bărbatul necunoscut. Necunoscutul ce dăduse anunțul de la rubrica matrimoniale.
O ceață matinală se așezase peste oraș, ca o găină pe cuibar. Oamenii păreau că ies dintre pene; un cap, un picior, o mână încărcată cu sacoșe, bulucindu-se să urce în microbuz. Toți aveau bagaje, semn distinctiv al continuității vieții lor de zi cu zi. Anica avea doar începutul, adică nimic. Mai avea totuși ceva: încrederea pe care ți-o dă speranța. Încrederea poate fi înșelată uneori de speranțe, dar speranțelor nu le pasă; ele sunt de bună credință.
Mergea departe, la celălalt capăt al țării. Întreaga durată a drumului a visat, fără să doarmă. Dacă ar fi dormit, nu ar mai fi putut visa; ori ea voia să viseze. Te simți bine când visezi; vizualizând mental, totul îți pare posibil. Anica visa o căsuță învelită în iederă verde, verde, fără anotimp. Și multă lumină în casă. Avusese parte mai mult de întuneric, în locuințele umede și pipernicite în care locuise; întuneric și mucegai. Mucegaiul strănuta printre haine, amprentându-și mirosul de sărăcie pe tot ce era în jur, bineînțeles și pe pielea ei. Era cenușiu, jilav, sufocant. De duhoarea lui nu scăpai cu toată colonia pe care ți-ai fi permis, financiar, să o torni pe tine. Obțineai doar un miros hibrid.
Anicăi i-ar fi plăcut să-și fi terminat liceul; ar mai fi avut doi ani. Dar, după moartea părinților, nu mai era loc pentru toți. Frații deveniseră ca dulăii zgândăriți ce-și apără bucata de mămăligă. Cumnatele se uitau urât și-i ziceau:
- De ce nu te duci tu, fată, la oraș să înveți o meserie; nu să stai pe capul fraților, să te țină în liceu. Te pomenești că o să vrei și la facultate!
- Zău așa! Auzi fă, vrei să faci pe doamna?! Pune fată mâna și muncește. Dacă nu, valea de aici! Și așa suntem prea înghesuiți.
Ar fi dorit să-și fi terminat liceul și de ce nu, să meargă la facultate. I-ar fi plăcut să ajungă și ea o doamnă, profesoară sau măcar învățătoare. Să fie respectată și să primească flori... Învățase ceva croitorie. Lucrase și-n fabrică; așa îl cunoscuse pe răposatul ei soț. Dar tot o sărăcie rămăsese. Nu avusese noroc, asta e!
Anica visa. Anica visa o grădină plină de flori; flori de toate culorile și de toate felurile și mulți copaci. Mulți copaci cu flori, cu frunze, cu fructe,..și brazi. Mai ales brazi. Să aibă ce împodobi iarna, la ea în curte, pentru copii. Puteau fi și copiii altora, nu conta. Nu avusese parte de copii. Neputând să aibă copii, deși ar fi dorit, considerase că primise de la soartă o lovitură. Mai primise și alte lovituri, din alea ce se făceau vinete și rotunde, în diferite părți corporale, când venea acasă bărbat-su, beat. Și venea des, foarte des, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Da de ce să se odihnească, să se răsucească în mormânt, cum se răsucise și ea sub pumnii lui.
Și-ar mai fi dorit Anica o alee printre trandafiri, semănată cu pietriș. Pietrișul cântă sub tălpi, când este mângâiat, scârțâie dacă îl strivești cu piciorul; suferă, dar nu va fi niciodată noroi. De noroi se săturase; el murdărește, tot ce poate.
Scurta conversație cu necunoscutul, la telefon, fusese banală: ia acolo câteva cuvinte pe care ea le spusese cu vocea pițigăiată de emoție:
Ea: - Mă numesc Anica și sunt din București. Știți, am citit anunțul...
El: - Da.
Ea: - M-ar interesa...
El: - Da.
Ea: - Unde locuiți dumneavoastră? Îmi puteți da adresa?
El: - Da. Localitatatea X. Poți veni cu trenul sau cu autobuzul. Vezi că sunt două, autobuze. Ia-l pe al doilea.
Ea: - Vă mulțumesc! Am să vin mâine.
El: - Da.
Repetase convorbirea în minte până la obsesie. Obsesia nu se lasă mult așteptată când dorești prea mult ceva; obsesia pune repede stăpânire pe tine. Anica își dorea să aibă o casă și un soț. O dorință cu două capete bine înnodate între ele. Nu considera important fizicul omului pe care urma să îl întâlnească. Înalt, scund, slab sau gras, dacă sufletul lui era capabil de iubire... Aici era problema, Anica își mai dorea și iubire, pe deasupra. O casă, fie ea și la soare și un bărbat în pat, nu îi erau suficiente. Nu prea avea multe cunoștiințe despre iubire; ceva de genul telenovelor, și o strângere de inimă, când era noapte, bărbatul la crâșmă și ea în pat, singură. Acum credea că venise și rândul ei, să viseze, pentru că nu mai avea nimic, nici măcar de muncă. Tocmai de aceea, de ce n-ar fi visat și ea, cum visează unii să câștige la loto! Încerca să-și imagineze care vor fi primele cuvinte pe care și le vor spune unul altuia, ea și necunoscutul, când vor fi față în față. Se frământa născocind o mulțime de fraze. Cuvintele erau lunecoase și le plăcea să se joace. Anicăi îi plăcea jocul cuvintelor. Cuvintele construiau vise. Ea nu dormea, dar surâdea în vis.
A ajuns într-o localitate în plin câmp. Era singura persoană care a coborât acolo. Localitatea era mică, imensitatea câmpiei în mijlocul căreia se găsea, o făcea să pară și mai mică. Un câmp pârjolit, pământ ars; pământ. Casele.. erau pitite în praful înecăcios al drumului, fără flori, fără arbori înalți. Doar câțiva copaci stârciți de soare și vânt, cu puține frunze și crengi. Acoperișurile erau strivite sub căldura grea, de metal topit în furnale, a cerului în asfințit. Nu se vedea nici un locuitor. Poate că nici nu locuia nimeni pe acolo. Poate satul fusese părăsit sau poate că arșița îi închisese pe oameni în locuințele lor. Mergând pe strada principală, aruncă o privire în geamul unei vitrine. Geamul a reflectat pe cenușiul sticlei imaginea unei femeie corpolente, nici frumoasă, nici prea tânără. Nu-i plăcu ce a văzut. Geamului însă îi era indiferent; el oglindea doar imaginea, nu iluzia din minte. Iluzia care te face să rabzi și să speri că totuși e ceva de capul tău și o să izbutești până la urmă. Ce?
O ușă se deschise, un bărbat înalt, puternic bronzat, pe cap cu o pălărie de pai, probabil de aceeași vârstă cu Anica, ieșii. Văzând-o în fața casei, ce era de fapt un fel de cârciumă, avea și o firmă pe care scria „Birt”, o întrebă:
- Doriți ceva? Căutați pe cineva?
- Nu... – se bâlbâi ea. – Sunt în trecere. Am adormit în autobuz și nu am coborât unde trebuia. La ce oră mai trece altul?
- Păi.., mai aveți ceva de așteptat. Îi spuse bărbatul dându-și cu un deget pălăria mai spre ceafă, ca să o poată vedea pe femeie mai bine. O cântări din ochi: orășeancă, cam grăsună, dar merge. Apoi cu voce tare continuă: - Nu este nimic de văzut în această localitate și încă-i foarte cald; așa că puteți intra aici. Nu-i un restaurant de oraș, dar e acceptabil,.. îi spuse ca să se arate cunoscător și umblat pe la oraș. - Măcar e cât de cât mai răcoare; puteți să și beți ceva,.. continuă el, făcându-i complice cu ochiul, - tot ca să vă răcoriți. Mâncare nu-i la ora asta. Mă rog, măcar stați jos.
A intrat în sala scundă, mobilată cu câteva mese acoperite cu mușama în carouri, roșu cu galben pai. Și fețele clienților erau roșii, pălăriile de pe cap, de stofă. O bodegă de țară, se gândi, - pentru bețivani. Un bar, mai bine zis o tejghea, în fundul odăii. Un barman cu mustața ivită dintre obrajii rotunjiți, ca o coadă de pește dintre valuri, sta de vorbă cu cei câțiva clienți. Anica avea impresia că toți seamănau între ei, poate din cauza pălăriilor ce le purtau. Câte unii își ștergeau fruntea și gâtul cu vre-o batistă mototolită, ținută strâns în pumn. Mâinile aveau pielea ca o coajă de pâine neagră, degetele păreau crengi noduroase, retezate ca să dea rod. Și le rodeau mâinile până-și lăsau bășicile lipite de sapă și plug și coasă și lopata pentru bălegar. Erau mâini puternice prinse de spinări tari. Aveau fețe înroșite de soare pe câmp, dar și de băutura din sticlele golite. Cu toții aveau pălăriile înțepenite pe cap. Probabil că nu și le scoteau decât duminica la biserică, dacă, se duceau. Și pe fața barmanului curgea sudoarea. Pălăria lui părea că-i curge și ea pe ceafă, dar se proptise în gulerul cămășii. Gulerul era aspru și înalt, cămașa, din pânză groasă, lucrată în casă. Nici nu au observat femeia care se strecurase înăuntru. Anica rămăsese la o masă lângă ușă, ascunsă de un stâlp. De fapt, nici nu dorea să comande ceva, vroia doar să gândească. Vocile puternice ale bărbaților se auzeau foarte clar, ca și scrâșnirea sticlelor cu băutură, ciocnite repetat. Li se auzea râsul; râs de oameni care nu aveau prea des motive de distracție. La capătul lor de lume, imaginile de la televizor se stingeau deseori; radioul emitea doar știri regionale, iar noaptea era lungă, tăcută și neagră, chiar și vara. Câte un scandal la crâșmă, uneori terminat în cuțit, mai înviora fonic spațiul, deobicei presărat doar cu lătratul câinilor, cântecele cocoșilor sau sbieretele jivinelor ce-și cereau porția de mâncare sau protestau la tăiere. Dar cuțitul nu se scotea pentru vreo femeie; muieri erau destule, așa că n-aveai de ce să te cerți pentru ele. Pentru o palmă dată mai la dreapta sau mai la stânga, în vreun gard, pe pământul vecinului, da. Își propteau cuțitele în spate și frații între ei, pentru vreun hectar de pământ cu ciulini sau un loc de casă. Deși satul se tot golea, oamenii visau să muncească pământul, altora, prin alte țări, unde ar fi câștigat mai bine.
- Ion a găsit o nouă pretendentă la măritiș! Zise unul, mângâindu-și burdihanul rotund, peste care se lipise cămașa transpirată.
- Încă una? Au mai fost vreo trei. Cu anunțul ăla, parcă e concurs de miss.
- Concurs de mâțe, ce miss! Miss cocean poate.
Și toți izbucniră în hohote de râs. Râsetele erau grele, se rostogoleau ca și cum s-ar fi vărsat un sac cu pietre pe drum. Pe un drum pustiu cu pământul uscat și tare. Mințile dublau imagini excitante în ochii tulburați de alcool, în timp ce mirosul de băutură se pulveriza prin gurile deschise a vorbă, ca un sprai de insecticid.
- Una mai nasoală ca alta. Pe două le-a călărit bine ca să nu le pară rău că au făcut drumul degeaba. Și apoi, valea!... zise unul ce-și încovoiase spinarea și cu palmele se ținea de masă, ca să se poată scutura mai demonstrativ.
- Iar a treia era o bețivă, o cerșetoare. Pe aia a luat-o la goană de la început. „Ce, la el e azil pentru săraci?!” i-a zis baborniței. - completă altul făcând un semn obscen.
- Asta care vine azi și pe care s-a dus să o aștepte, crede că e o gâsculiță tinerică. Avea la telefon o voce subțire și emoționată,.. foarte. Mamă, ce o să-i mai facă... Dacă o fi bună, o ține. Iar râd toți.
- Și ce a zis, bă, că-i face?
- Ce a zis... că nu-i face!
Râsetele nu mai conteneau. Fiecare debita pornografii, care mai de care mai dezgustătoare, despre ce ar trebui să-i facă Ion prostovanei ăleia și ce ar trebui să o pună pe ea să-i facă lui, ca să corespundă. Simți că i se face rău. Îi veni să vomite... Se ridică și ieși pe nesimțite afară. Era îngrozită de tot ce a auzit. Era descumpănită, nu știa încotro să se îndrepte. Într-un final, după ce se răsuci de câteva ori privind în jur, văzu gara, puțin mai departe. Se îndreptă spre ea. Voia să fugă cât mai repede din acest loc. Să ia trenul și să se ducă departe, la capătul lumii, dacă se poate și de acolo, o mai vedea.
Era o gară mică. Niște flori firave, pe trei sferturi uscate, se chinuiau să supraviețuiască în două ronduri situate între trei bănci. Pe una din bănci dormea o femeie zgribulită. Avea o rochie subțire de pânză ieftină, decolorată, sub care își ghemuise picioarele. Lângă bancă, la nivelul capului femeii, o sticlă de votcă de un litru, pe jumătate goală. Femeia dormea profund, sforăind încetișor. Se apropie de ea și o privi. De unde o veni și unde s-o duce? Părea o cerșetoare. Parcă îi era figura cunoscută; o mai văzuse poate pe undeva sau poate că semăna cu cineva... Ah, da, semăna cu o cerșetoare pripășită cândva, pe stradă la doamna Ana. O vedea pe geam, când ștergea praful în bibliotecă. Doamna Ana... De la doamna Ana avea mândrețea ei de șal vișiniu. Săraca doamna Ana, cumsecade femeie; dacă nu ar fi lăsat-o bărbat-su, nu ar mai fi umblat nici ea, Anica, pe coclauri pe aici. Ar fi ținut-o doamna Ana; ar fi avut și ea un loc de muncă, bunicel. Privi în jur și-și size: urât loc. Piei drace! Trebuia să plece cât mai repede de aci. Anica o mai privi, totuși, încă o dată pe cerșetoare, întrebându-se dacă o fi sau nu, cea pe care o știa și ea; o chema Eva. O privi cu milă: îi e frig, sărmana, indiferent cine o fi. Își scoase șalul ei vișiniu de cașmir din geantă și vru să o acopere cu el. Ei, ce-i mai trebuia?! Măcar ar face și ea o pomană pentru soțul ei mort. Dar gestul îi rămase nehotărât; parcă încă nu se îndura. Prea își dorise șalul și nu vedea de ce ar face pomană pentru cel pe care îl slugărise, iar el o bătuse, toată viața. Ce aia a fost viață ce a dus-o ea lângă el? După ce murise, o lăsase și pe drumuri. Un bețiv; ca și nepricopsiții ăștia, de aici.
Era de acum întuneric și se răcorise; aruncă neglijent șalul pe un umăr, se uită apoi la mersul trenurilor afișat pe panoul de pe zidul gării și văzu că ar mai fi avut de așteptat; nu mult. Deodată, își aminti că se apropia ora când ar fi sosit microbuzul al doilea, cel cu care ar fi trebuit să vină ea, dacă nu s-ar fi grăbit atât. Foarte bine, se gândi. Îl va lua pe acela, mai departe. Nu se mai putea întoarce înapoi, ar fi fost de tot râsul lumii. Nu ar mai fi primit-o nimeni și nu ar fi avut nici din ce să trăiască. De fapt, nici nu vedea ce rost ar mai fi avut să trăiască. Atunci? Se putea duce oriunde, era același lucru. Așa că va lua autobuzul, fără să aibă importanță unde merge. Dacă se grăbește, îl va prinde.
A pornit-o în mers rapid spre stație. Aproape alerga pe lângă calea ferată pe care trebuia la un moment dat să o traverseze pentru a ajunge la șosea. Autobuzul putea sosi în orice clipă și cu siguranță, dacă nu era nimeni să se urce sau să coboare, va pleca imediat. Trebuia să se grăbească. Trenul, de undeva din noapte, se năpustea cu viteză, și de-abia lângă ea a șuierat asurzitor...
Anica îl văzu așteptând.în stația de autobuz pe individul întâlnit la intrarea în cârciumă. Care va să zică, ăsta-i Ion, gândi ea. Cel pentru care bătuse atâta drum. Avea în mână un buchețel de flori de grădină, doar își aștepta femeia visurilor lui. Una tânără, subțire, frumoasă… mai ales tânără. Îl privi mai atent. Un bărbat oarecare. Un necunoscut. Nu ar putea avea nimic în comun. El înalt, ea scundă. El slab, ea grasă...Ce vise de viitor? Nu! Nu îl putea vedea pentru nimic în lume alături de ea. I se făcu lehamite de prostia ei. Un străin. Și se simți cuprinsă de o disperare adâncă. Ce îi mai rămăsese? Doar moartea. Atât! Doar moartea mai era pentru ea...
Autobuzul opri în stație. În zadar bărbatul se strădui să zărească printre pasageri fătuca frumoasă pe care o aștepta. Din autobuz nu a mai coborât nimeni. Era întuneric beznă de acum, așa că Anica se putu urca repede, fără ca el să o recunoască. Și mașina plecă în viteză. Se făcuse târziu și drumul era lung... până la capăt. În autobuz constată că și-a pierdut șalul. Nu mai avea ce face, doar nu avea să se întoarcă pentru un amărât de șal. Găsi un loc liber lângă un domn cu o figură jovială. Amabil, acesta îi oferi locul său de lângă fereastră. Un bărbat cam gras, cu o chelie mai mult sau mai puțin ascunsă sub câteva fire lungi, bine pieptănate și lipite de cap, cu fixativ. Era îmbrăcat într-un costum de seară, de parcă s-ar fi dus, sau poate se întorcea de la vreo nuntă. Omul avea chef de vorbă. Întâi, obișnuitul început al conversațiilor banale, când neavând ce să spui, comentezi starea vremii de afară; ca să nu taci. Apoi făcu legătura cu niște întâmplări hazlii petrecute pe o vreme asemănătoare. Omul avea haz și așa, din una în alta, starea de spirit a femeii se mai detensionă. Prezența lui era ca un anestezic ce o făcea să uite, pentru moment, decepțiile. Disperarea și gândul morții se ascunseră într-un colț, așteptând…Și se părea că vor mai avea de așteptat multă vreme… Omul îi relată apoi cum are el un atelier pentru confecționat haine de nuntă.
- Ar fi profitabil, - îi spuse, - sunt destule nunți fără mari pretenții de vestimentație, pe la țară. Dar am rămas fără croitoreasă. Poftim poveste! Toate au plecat, domnule, la cules de căpșuni în Spania! Fir-ar să fie! Am plecat și eu să caut. Poate voi găsi vreo amărâtă pe undeva. Am și unde să o cazez. Se află o cămăruță chiar la atelier, unde au dormit și celelalte. Am avut trei lucrătoare și nu mai pridideau cu lucrul. Dar vezi, țăcăneală, cu moda asta cu căpșunile... Zice-se că se câștigă bine. Așa o fi. Dar le plăteam și eu destul de bine, pentru România…
O nouă speranță încolți pentru ea, neașteptată: să-și găsească de lucru! Era mai simplu decât să fie la mâna și la cheremul unui nepricopsit de bărbat. Aproape uitase că știe să coase și că lucrase într-o fabrică de confecții. Bucuroasă, i-ar fi mărturisit că fusese croitoreasă și nu avea nici un chef să se ducă să culeagă căpșuni sau altceva prin străinătate. Nu era rău dacă și-ar fi găsit de lucru. Autobuzul rula pe șosea. Ar fi fost bine să existe un loc unde să dorească să ajungă… Nu îndrăzni să zică nimic. De fapt nici nu vroia să se mai pripească cu hotărârile. O să se mai gândească, o să vadă,.. oricum până la capătul drumului mai era. Omul adormise și sforăia zdravăn. Părul de pe chelie se dezlipise și stătea ridicat ca o pană de la o pălărie imaginară. Anica îl privea; mașina o legăna ușor, monoton... I se făcu somn... și totuși, chiar așa aproape adormită, se gândea la zicala aia populară, cu ce-i în mână nu-i minciună.
Ion rămăsese furios în stația goală. Din autobuz nu coborâse nimeni. Nici urmă de tinerica pe care o aștepta. Și-a bătut joc de el! Asta e! În fond, la ce putea să se aștepte de la o tinerică?! Toate-s pe același calapod: vor bani și situație. De ce ar fi venit o fătucă aici, în pustietatea asta, ca să mai și muncească, când putea la oraș să trăiască mai ușor! Bărbații sunt peste tot amatori de distracție. O bucățică bună place oricui. Da de ce să-și bată joc de el, care chiar își căuta o nevastă… În momentul acela era convins că își căuta serios o nevastă, deși fusese mai mult o dorință de a face ceva care să îl scoată în față, printre tovarășii lui de băutură. Îl priveau cu admirație. Muncise ani buni la oraș, înainte de a se întoarce aici. Îi intrase și lui în sânge șmecheria orășenilor. Păi, și femeile din sat îl priveau altfel, cu ciudă, putea zice. Le scăpase printre degete. Ce dracu să facă cu ele? Toate erau proaste și toate gata să te înșele, dacă li se ivea ocazia. Și se iveau destule ocazii... Căpițe pe câmp, câte vrei, în care puteai trânti o muiere care nu-și avea bărbatul prin preajmă. Câte una se mai lupta cu tine. Dar asta, mai mult ca să te încingă și, la o adică, să iasă basma curată. Că ea n-a vrut, că tu ai forțat-o.. basme muierești. Muierea asta de la oraș putea să îi spună că este prea departe pentru ea. Că nu vrea să stea la țară. Nu ar fi fost nicio supărare, ar fi înțeles. Așa era și civilizat. Și el se plictisise la țară, dar nu avea ce face. Aici avea casa și pământul de la ăi bătrâni, pentru asta se întorsese și el aici. Nu putuse să-și facă nici un rost la oraș. Și să vândă, iar ar fi fost o prostie. Mai bine om de vază în satul tău, decât un nimeni la oraș. Aici urma să candideze și la Primărie; așa că nu-i strica o nevastă mai reprezentativă, mai orășancă. Dar ea, nu! Asta a vrut să-și râdă de el, ce mai calea valea! O fi fost și vreun haidamac lângă ea, care se amuza. Mamă, ce o mai fi râs ăla de prostia lui! Parcă-l auzea cum se prăpădește de râs, ținându-se cu mâinile de burtă: " hă, hă, prostul! Tâmpitul de țăran. Credea că o orășeancă tânără și frumoasă o să vină la capătul țării, în amărâtul lui de sat, ca să se mărite cu un prăpădit de boșorog?". Așa o fi zis derbedeul, mai mult ca sigur. A crezut că e bătrân și sărăntoc. Poate o fi fost si vreunul care îl cunoaștea. Cine știe... Unul plecat din sat, care a vrut să-și bată joc de el. Sau poate dintre foștii lui colegi de muncă; o fi vrut careva să-i facă o glumă proastă, din invidie că-i mai bogat. Probabil tot ăla i-a trimis și bețiva aia... Cerșetoarea care i-a venit la ușă. Poate că i-a trimis cerșetoarea special, știind că fătuca o să vină să îl caute. O să dea peste cerșetoare, o să se simtă jignită și o să plece. Asta era! O fi venit cu trenul…Ia să fugă la gară… O luă la goană spre gară. Pe peron i se împiedică piciorul de ceva moale. Se aplecă și îl ridică. Iete, un șal!- zise. Mamă, ce frumos e! Ăsta trebuie să fie sigur al cuiva de la oraș și nu fieștecine, una înțolită, nu glumă. Te pomenești că o fi fost al ei! Dar nu e nimeni pe peron. Unde s-o fi dus, că doar nu s-a urcat înapoi în tren. Aleargă de acolo, colo strigând:
- Fatoo, domnișoară, sunt aici! Am venit! Prea târziu, își zise. Era trist și totodată furios de-a binelea. Deodată, văzu cerșetoarea care se ridicase de pe banca pe care dormise și venea spre el. Asta-i vinovata, își spuse. Ea a gonit-o. Sigur i-a spus că sunt un mitocan, un neam prost, un meschin interesat, un bețivan și cine mai știe ce! Îi arăt eu ei, de pațachină! Trebuia să se care de aici. De ce n-a plecat? Desigur, pentru că știa că vine domnișoara! Haidamacul a trimis-o special, deoarece era gelos. Domnișoara vroia să se mărite cu mine și el nu vroia să o piardă! Asta era! A plătit pușlamaua asta, ca să mă saboteze!
Cerșetoarea se clătina pe picioare. Nu vedea limpede. Nu știa spre cine se îndreaptă. Era amețită și se simțea rău. Capul îi vâjâia și îi țiuiau strident urechile. Omul ăsta țipa la ea și o scutura zdravăn:
- Unde e, nenorocito?! De ce ai gonit-o? Ce i-ai spus? De ce, fă, de ce? – urlă el cu ochii ieșiți din orbite.
Eva nu pricepea și încercă să scape din strânsoare. În zbaterea ei se agață cu mâinile de ceva moale și vișiniu pe care reuși să îl smulgă și o luă la goană peste șine, în timp ce ăla urla în spatele ei:
- Stai, stai!
De ce o țipa ăla așa după ea, că doar n-a furat nimic. Dar brusc văzu că are în mână un șal. Se opri buimacă să îl privească. Un șal moale și delicat, aproape transparent deși era de lână. În lumina lunii prindea sclipiri de nisip și de cer fără nori și de apusuri peste o pădure de sălcâmi... Simțea și mirosul de salcâm în floare... Bărbatul ăla continua să zbiere la ea; rămăsese pe loc și continua să țipe, gesticulând. Nu auzea ce zice. Dar își aduse aminte de sticla cu votcă ce rămăsese sub bancă. Ăsta vroia să-i fure băutura. De aia zbiară… Și, dintr-un salt, se repezi spre peron, în timp ce un șuierat puternic, violent, trecea ca o săgeată...
Gara era goală. Trecuse rapidul de București, ce nu oprea în satul acela insignifiant. Peste câmp alerga o femeie cu o sticlă de votcă la subsuoară.