Numai falsele elite sunt stimate de români
Ștefan Iordache a plecat dintre noi după o suferință grea, iar astăzi va fi înmormântat lângă ferma sa din Gruiu. O parte însemnată din tinerețea noastră se duce o dată cu el, după ce o alta s-a stins o dată cu Leopoldina Bălănuță sau Iosif Sava. Teatrul românesc modern nu mai poate fi conceput fără Ștefan Iordache.
Mă întreb dacă mai este posibil în România ca un artist genial să moară și de moarte bună, la adânci bătrâneți ,respectat, înțeles și prețuit. Artiștii noștri, scriitorii și gânditorii adevărați, atunci când sunt reprezentanți autentici ai unei formații cărturărești, ca și ai unui spirit est-etic de calitate, o sfârșesc în general prematur și nu tocmai bine. Ei sunt primii care cad victime ale spiritului dominant de angajament politicianist prost înțeles, tipic țărilor mici, care sunt măcinate de obicei de culturi publice de curte, ultra-naționaliste, și de complexe de marginalitate.
Numai falsele elite sunt stimate la români, și nu de azi de ieri, dacă ne-am aminti numai faptul că o lehamite față de ratarea generală a șanselor de progres i-a gonit din țară, în diferite etape, pe Caragiale, pe Cioran, pe Eugen Ionescu, pe Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, pe George Enescu, Norman Manea sau Mircea Eliade, pe Basarab Nicolescu, Paul Celan sau Leonard Oprea, pe Vladimir Tismăneanu, Matei Vișniec sau Constantin Brâncuși, ca și pe mai tinerii Aurelian Crăiuțu, Bogdan Suceavă, Luiza Palanciuc ori Cristian Bădiliță sau atâția, atâția alții, ce reprezintă, cu sutele, brava noastră intelighenția de calitate, vânată și alungată de peste tot de mediocritatea românească vizibilă, cea foșgăitoare și stupidă, nesimțită și incultă, politicianistă și fripturistă, care fixează și răstignește acest popor pe crucea ratării, cea plantată de spiritele dominante, mici și bolnave, în chiar interiorul granițelor țării. Ar merita să scriem un veritabil tratat despre asasinatul politic și sinuciderea poporului român prin persecutarea personalităților sale reale de-a lungul timpului, începând, să spunem, cu anul 44 î.H. când era asasinat de către aristocrația vremii Burebista, întâiul unificator creator de mare stat dac (în același an în care și Cezar fusese asasinat), continuând, să zicem, cu asasinarea lui Mihai Viteazul, pentru că acel brav principe acum uitat înfăptuise iluzoria Unire a românilor din vetrele istorice din cele patru zări și pentru că devenea primul lider conștient de realitatea românității, ca și de necesitatea unificării prin liantul creștinătății și al latinității poporului nostru (anul acesta s-au împlinit 450 de ani de la nașterea lui Mihai, dar evocarea acestui eveniment nu a făcut încă obiectul interesului nimănui, cum nici al media).
Aici nu există civilizație, ci vorbim de sisteme barbare
În fine, coborând pe scara timpului, vedem că uitarea e omenească, fiind legată mai ales de nevoia de uitare a durerii, pentru a putea supraviețui, iar agresivitatea omenească vine din adevăratul spirit de concurență intraspecifică. Așadar, peste tot unde există oameni, există uitare și trădare, există spălare a creierului și asasinate. Toate popoarele cunosc aceste adevăruri. Problema care se pune, însă, este alta: acolo unde uitarea, lipsa de respect față de reperele axiologice și cele etice, ca și sinuciderea populațiilor prin deformația rupturală a evoluției sistemice, nu mai sunt accidente, ci devin înseși legile organice, acolo nu există civilizație, ci vorbim de sisteme barbare, adică sisteme expuse destructurării, războaielor civile și gherilelor de tot felul, ca și regimurilor totalitare. Or, poporul român asta face cu destinul lui, de sute de ani: obnubilare istorică, înlăturarea memoriei și a adevărului din evoluția sa, lipsa de autenticitate a vieții, asimilarea cultului în locul culturii, anihilarea spiritului critic modernizator, axat pe dezvoltarea individuală, în favoarea instaurării politrucianismelor, adică a fidelizării și servituții de hoardă.
Evident, în aparență, se pare că ne-am îndepărtat de subiect. Iar acesta era durerea resimțită la despărțirea de marele actor, om și artist care a fost Ștefan Iordache. Problema rămâne, însă: Ștefan Iordache a cerut expres să fie dus departe de țară, să găsească o liniște și o demnitate în jurul său, pentru a-și încheia în pace socotelile, pentru a-și găsi liniștea și a-și putea aduna forțele să lupte cu boala, să acumuleze puterea de a face față bolii și morții. E grav, dacă spiritul public din România a ajuns să asurzească până și marile conștiințe, precum o tobă stricată.
„Nu mai suport”
În ultima vreme, Ștefan Iordache era întristat de tot ce se întâmpla în România: haosul manelizator ce a invadat până la vârf societatea, restaurarea neobolșevică de tip mafiot, mascată de aparenta europenizare în toiul acumulării capitalului din proximitatea zonei de influență sovietică, lipsa totală de morală din viața publică, epuizarea, asasinarea și abdicarea elitelor de la reperele axiologice, orgiile ideologice sau mediatice, politice și politicianiste interminabile, crime morale deghizate în epurări indiscernabile făcute de agenți de influență neo-bolșevică deghizați în lupi moraliști sau de influență extremist teroristă , acestea sub masca redistribuirii reperelor noii culturi consumeriste.
Ștefan Iordache s-a simțit din ce în ce mai agresat în țara lui. Și nu a mai suportat o atare atmosferă toxică - un afront permanent la adresa progresului real și a culturii decente, pe care el le-a slujit cu demnitate, o viață de om; în ultimele sale zile, dezgustat până și de agresivitatea inumană a media de joasă speță ce domină spațiul românesc, a cerut să fie dus în străinătate. Să moara în pace. În liniște. Pentru că în țara lui, după ce i s-au adus atâtea afronturi, nu i s-a acordat nici demnitatea unei morți decente, nici confidențialitate medicală.
Ștefan Iordache a murit, poate că împăcat, la Viena. Dar morala îndepărtării lui este următoarea: ar trebui ca cei ce construiesc astăzi viața publică românească să ia aminte la starea de lehamite și de haos în care și-au adus poporul, dacă până și titanii cer să fie duși departe de casă. Cine sunt cei ce fac viața noastă publică? Cine retează mereu speranța publică de bine? Evident, sunt cei care fac parte din clasa politică – o clasă de oameni care până acum ne-au arătat lipsa de scrupule, demonstrându-ne că sunt grav bolnavi de boli ale parvenirii rapide către top, călcând pe cadavre. Maladiile de care suferă politicienii români sunt periculoase prin contagiune, căci mimetismul social le propagă apoi pe orizontală în boli de comportament pe care Constantin Noica și apoi Mihail Șora le-au descris ca maladii ale spiritului contemporan. Acestea creează ulterior atmosfera care îi gonește pe români departe de țara lor, iar pe titani ca Ștefan Iordache îi alungă din propria viață.
Nu există precedent istoric în România, când atâția declasați și pigmei au confiscat viața publică și au instituit o nouă dictatură pe care o numesc cu nerușinare libertate. Este cea mai mare manipulare din toate timpurile. Ștefan Iordache ne-a avertizat: „Nu mai suport”.
Angela Furtună
