Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naște”. Universală și singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca și pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi” moartea. Șocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea acces la o experiență obiectivă în ceea ce o privește. Trebuie să ne-o asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca și moartea, limba maternă e „intravitală” și „experiență de gradul doi”. Despre aceste lucruri publică un splendid eseu Doamna Irina Petraș în Despre feminitate, moarte și alte eternități.¹ Este o carte extrasă din alte vreo cinci, dedicate feminității limbii române și „științei morții”.