ORBITOR entre l'absurde et l'absolu, un articol de Ghilimescu

 
 Lider al generației de poeți optezeciști, fabricați aproape toți care contează în undergroundul bucureștean al Cenaclului de luni, sub îndrumarea încurajator-inspirată și tot atât de „discretă” a criticului Nicolae Manolescu, afirmat temeinic, între timp, deopotrivă, atât ca teoretician al modernității și postmodernismului cât și, mai ales, ca romancier insolit înzestrat cu o nebănuită și înnoitoare forță discursivă, Mircea Cărtărescu este, dacă vom ști să depășim ezitările curente de evaluare care fac atât de mult rău valorilor ce se cer recunoscute fară inutile fasoane, da, o spun răspicat, cel mai important și poate cel mai plin de talent scriitor pe care l-a dat România după ultimul război mondial.




La o atare situare ar trebui să mă grăbesc să adaug un amănunt la fel de important ba poate chiar cardinal pentru definirea personalității lui și anume să subliniez rectitudinea morală a scriitorului exemplar care este și o mare conștiință civică. („Eu sunt un om cinstit, care nu poate fi cumpărat pentru nici un preț, real sau simbolic. Dacă mă înșel, dacă scriu prostii – mi le asum ca pe limitele minții mele. De multe ori am cerut și scuze. Dar nu voi face vreodată albul negru și negrul alb, nici în politica literară, nici în cea, cu mult mai murdară, din «agora» noastră națională, pentru avantaje de orice fel”.)

Evident, se vor ridica voci care vor afirma că sigur, de ce nu?, dar să vedem, să mai așteptăm, ar mai fi și alții: Vișniec, Manea, M.H.S., Aldulescu, Goma, mai știu eu cine... Personal, nu am nimic cu asemenea poziții și cu atât mai puțin cu foarte stimabilii scriitori înșirați aici într-o ordine absolut aleatorie din toate punctele de vedere, atrag însă atenția doar că e foarte posibil să deplasăm discuția în afara unicului spațiu circumscris ordinii valorice a creației văzute ca faptă mistic-demiurgică instauratoare de lumi ale Totului ce poate fi spus în această lume, așa cum o înțelege și o concepe scriitorul ajuns la o deplină și rodnică maturitate, însă rămas, în sinea sa, în ciuda faptului că își scrie zilnic cartea, cum spune, cu măduva spinării, un veșnic adolescent și un beatnik
„…Am scris ultimile pagini (din Orbitor, aripa dreaptă, Editura Humanitas, 2007, n.n.) cu ochii scăldați în lacrimi, îi mărturisea, fără nici o gardă, prozatorul lui Cristian Teodorescu într-un interviu. Ca într-un katharsis din amfiteatrele grecești, continua el, am avut brusc revelația că Shahasrara, lumina mistică pe care toți o căutăm, străpungerea iluziei realității, a fost în cazul meu reamintirea «acelor zile, acelor fermecate zile» din zorii copilăriei mele, în care eu și fratele meu Victor, dispărut apoi atât de tragic, ne zâmbeam unul altuia în odaia mea de la Silistra, vegheați de cei doi zei care erau părinții noștri”.

Desenat ca o catedrală, cu un corp central și două aripi alveolare sau, după o misterioasă simbolistică ontică, acreditată peste tot în carte de autor, precum un fluture fantastic, semn al sufletului și nemuririi, Orbitor-ul are în spate 14 ani de travaliu îndârjit, cu clipe de înălțare dar și de chinuri și prăbușiri ale extazei creatoare, un enorm depozit de lecturi și influențe oculte, spasmul creator mistic al unei hiperrealități ivite din devoalarea când fericită, când trudnică a continuumului amintirii, visului și halucinației minții. Orbitor-ul sublimează artefactul lumii creierului care reflectă în adâncimi nebănuite cartea lumii; lumea deslușită și ilizibilă ca o carte... „Scriu furios (...), sfâșii adesea cu pixul foaia fragilă, spijinită pe alte foi, așa-ncât prin fantele triunghiulare pot zări câteodată literele de pe fila precedentă, cum prin ruptura zilei de azi aș putea zări, și zăresc, în izbucniri bruște de memorie incandescentă, faptele zilei de ieri, căci în creierul nostru zilele nu se depun strat peste strat, ca un manuscris buretos, ca un jurnal cu lacune și pete ale vieților noastre, ci trăiesc simultan, orbitor, în toate timpurile deodată, așa cum ar trebui să trăiască și paginile cărții mele ilizibile și monstruoase. Dar numai creierul se percepe simultan pe sine însuși, acest ghemotoc de hârtie de sub țeastă, de hârtie scrisă nu doar de la stânga la dreapta, ci și invers, și în diagonală, și-n profunzime, în care fiecare literă se leagă prin mii de dentrite de toate celelalte, în așa fel încât timpul fiecărei direcții de lectură se-nsumează cu toate celelalte într-o explozie atemporală. Când stelele se vor stinge și timpul nu va mai fi, pe firmament vor străluci mai departe creierele, în constelații nemuritoare, de la creierul muștei la al peștelui și al vulpii, de la creierul uman la cel îngeresc, și până la supernova totalizantă a minții Dumnezeirii”, p. 441.

Ceea ce a obținut Mircea Cărtărescu în Orbitor, împingând în mod fericit mult mai departe ca Proust psihismul valorilor spațiale ale timpului și recesivității unei memorii evident asumată platonician este figura nivelurilor holografice ale vieții trăite pur și simplu într-un orbitor fenomenal, ca vis, halucinație, imaginar și viziune... „Nu are sens să vrei nesfârșirea în timpul nostru real, cum n-are sens să-ți dorești mere nesfârșit de mari, femei nesfârșit de înalte și cărți cu un număr de pagini fără sfârșit. În fiecare clipă a vieții noastre suntem secțiuni finite, de tomograf, ale adevăratului nostru trup, care, simultan și mirific, cuprind cele trei dimensiuni plus timpul. Acest obiect care trăiește în hipertimp e cel ce cu adevărat există pe lume. Ochiul căprui și blând al Dumnezeirii ne vede doar așa, simultani, înmărmuriți într-o zare de diamant, neschimbători deși cuprindem în trupul nostru schimbarea, și privindu-ne pe noi se privește pe sine însuși, căci noi, împletirea destinelor noastre de lumină de aur, formăm câmpul său vizual, unificat în fine cu câmpul logic. Căci ochiul lui Dumnezeu este însuși văzul și urechea sa e auzul și creierul său este hiperlumea înfășurată în foița străvezie a lumii noastre, coborâtă peste ea ca o pleoapă.    
Zâmbesc și zâmbetul meu luminează o fâșie de lume. Ating petala de trandafir și vibrația se propagă până la galaxia vecină. Țin în palma albastră un nor, aud, cu cohleea mea sidefie, murmurul grav al infradimineții, acutele ultraserii. Soarele se rotește amețitor în jurul țestei mele, înfășurând-o în firele lui de aur. Voyeur al ființei, privesc coapsele ei prelungi prin orificiile pielii mele. Mi s-a dat să exist, să fiu etern, să fiu Totul“.
Subîntins mai curând unei ideologii scientiste capabile a strecura la limită misticul prin urechile acului, Orbitor-ul datorează enorm înălțimii acestui status stilistic al grupurilor și perioadelor de imagini care se compun și recompun după legi ale fizicii cuantice sau fiziologiei cerebrale (uzul și abuzul de termeni specifici nu poate scapa nimănui) într-un întreg niciodată saturat. Concentrică și rezumativă în mod superior, însă poate tocmai de aceea capabilă a suporta incize cât de intinse ori diverse, fără a deveni prolixă (aici rostul „recapitulațiilor epice” e de a aduna mereu materia esențială în creuzetul epic), cartea farmecă și subjugă cititorul cu un magnetism caracteristic marilor și, într-adevăr, „ilizibilelor” la infinit texte literar autogenerative. Ea exhibă fără prejudecăți o poeticitate majoră, dar atent controlată, cum grano salis, (în toți cei trei membri ai întregului!), căutând a scoate la suprafață, pe de altă parte, nu fără oarecare obstinație, și virtuțile noroiului epic „aurifer” (Aripa dreaptă, mai cu seamă) pe care îl extrage din limbajul de basetage al poncifelor, bancurilor și mediilor gregare pe care cu o ușurință de invidiat le face să intre și să se însumeze mărcii fondului general de psihologism.

Aripa dreaptă a Orbitor-ului, s-a observat corect, este cel mai epic volum dintre toate cele trei volume ale cărții. Cărtărescu știe la fel de bine ca noi toți că literatura română a fost și este apreciată mai cu seamă pentru tăria demonstrată în genul liric. Poet convertit la roman, după Levantul, creatorul a resimțit din plin probabil, în noua ipostază din atelier, că felul său de a „scrie” și a înțelege scriptural lumea ca totalitate a unui imaginar ranforast în egală măsură de nivelurile imbricării realului cu halucinația și visul, dincoace de celula viitorului care ne rămâne deocamdată închisă („viitorul este nimic”) se dovedește și în continuare un purtător al invarianței unui poeien infraspecific. De altminteri, la acest nivel, Orbitor-ul, ca și Nostalgia, reiau procedee de gramatică interioară a textului experimentate de Mircea Cărtărescu în cărțile sale de poezie… Și în Aripa stângă și în Corpul se poate observa cu ușurintă cum energia unui interesant intext poetic umanist și difuz romantic scoate izogen aproape încă peste tot capul de sub o textură care urmărește deliberat provocarea acestei demisii. Iar fenomenul nu e deloc întâmplător, atâta vreme cât, în gena creator-autogenerativă a textului lumii – un coagulat diegetic, filosofic și conceptual al simbolisticii existenției nostre în stadiul de „fluture” – numai „nostalgia” umple trăirea sentimentului spațiului și timpului, făcând posibili feromonii luminii și umbrei apropierii de Dumnezeu.
Resimțit pe alocuri, poate, ca o subțiere a epicului, fenomenul de retenție l-a determinat în cele din urmă pe scriitor să schimbe deliberat foaia și să îngroașe apăsat factologia narativă, ajutat, ce-i drept, de canavaua groasă în care înglobează ca martor povestea anilor comunismului și, asemeni, alegoreza sau pamfletul hiperbolic al Revoluției române din decembrie 1989, două teme noi pe care unii le consideră, în realitate, un fel de concesie făcută de autor așteptărilor mediilor literare din afară, subit înfometate de subiectul comunismului ceaușist, subiect – nu contest – livrat prompt și cu mare succes de casă de, să zicem, mai tânărul Dan Lungu în Sunt o babă comunistă.

Personal, consider că, alături de cele două portrete, absolut fascinatorii, ale mamei și tatălui, zeii tutelari ai întregului univers existențial și ființial, zugrăviți când în tonuri realiste, când magic-expresioniste, portretul anilor comunismului (în care regăsim multe din tușele caracterului deloc de invidiat al românilor și lumii românești) constituie trefla cheii de boltă a unui eșafodaj în care se îmbină fericit, în toate registrele scripturale posibile, sublimul și mizerabilul, iubirea și crima, metafizicul și zoaile, visul, trăirea recesivă, halucinația, iluzia și bunăvoința dumnezeiască cu apocalipsa și sordidul mai rău ca moartea unei teribile kakanii cotidiene...
Sunt pagini în Aripa dreaptă a Orbitor-ului de o violență și o forță pamfletărească puțin obișnuite, vase nu mai puțin prețioase în care Cărtărescu toarnă toată disperarea insului care a fost condamnat să trăiască acele vremuri inumane. Iată una din multele descrieri veriste, mai mult decât grăitoare, făcute, la persona întâi (!), Bucureștiului macerat de ciuma comunismului multilateral-dezvoltat: „Ies, în ninsoare pe șosea. Nici măcar lumina pură a zăpazii nu salvează orașul de aerul lui sinistru. Oamenii mor de frig în apartamente. Caloriferele sunt înghețate bocnă și țevile se sparg mereu. Fațadele niciodată vopsite s-au mâncat de la ploi și de la arșița verilor. Mii de blocuri identice, cu fierul balcoanlor ruginit, cu crăpături verticale, de-a lungul a zece etaje, prin care poți să intri cu totul, cu șiruri de chiloți puși la uscat pe frânghii improvizate. Oamenii, în haine grele, jerpelite de atâta purtat, umblă de colo-colo, încercând să mai respire o dată, să mai mănânce o dată... Crăpelnița lor cea de toate zilele. Merg cu mâinile-n buzunare, cu capu-n jos, fulgii sclipitori mi se încâlcesc în gene, îmi înțeapă ochii, îmi intră după ceafă, prefăcându-se acolo în pârâiașe de apă-nghețată. Ajung în stație, la Tunari, unde aștept troleul mai bine de jumătate de oră. În timpu-ăsta văd trei patrule ale armatei, miliției și gărzilor patriotice. Tevile AKM-urilor abia așteaptă să se-ncingă. In încărcătoarele curbe sunt strălucitoare, unsuroase cartușe de război cu vârfuri arămii. Ciudat, cei care mărșăluiesc, în șir indian, cu arma la umăr, par mai speriați decăt trecătorii. «În ce gaură de șarpe o să vă ascundeți?» Troleul sosește mișcându-se ca după mort în valurile de zăpadă. Ne-nghesuim, piept în piept, în vehiculul supraîncărcat, cu fețele la un centimetru una de alta, în duhoarea de oaie udă ce se ridică din cojoacele și șubele și căciulile rusești ale oamenilor. Ne respirăm respirațiile grele, ne simțim forma trupurilor strivite unu-ntr-altul. Mașina pornește, ne cară greoaie prin tunelele străzilor. Oraș al cenușii, oraș al ruinelor! Rămășiță a unui bombardamernt nuclear, desfășurat cu-ncetinitorul în patru decenii... Și oamenii sunt contaminați, le cade părul, pe piele le cresc ciuperci, ochii li se acoperă de albeață...”, pag. 101.

În a doua temă complet nouă a Orbitor-ului din Aripa dreaptă, viziunea acid-pantagruelică și alegorică a Revoluției române din decembrie 1989, „o fată de zece metri înălțime, cu sânii goi vădindu-se prin ia cusută cu arnici peste care atârnă o salbă de ducați austrieci și cu șoldurile cuprinse într-o catrință de borangic cu fotă în față și în spate”, pășind în norul de acizi pe Bulevardul 1848 din capitala patriei, strecoară în subtext ideea că în acel decembrie sosise, în urma altora, dar venise și ceasul deșteptării românești în care „mămăliga explodase în cele din urmă”. Mordante, șarja alegorică și imaginarul insolit au darul de a pune distanța necesară de percepție și trăire a aceluiași eveniment între texistența auctorială – singura autentică – și îngălata istorie trucată de televiziune... Diferența, de altminteri, dintre ceea ce au visat oamenii, și am vrut „noi” de la Revoluție și ceea ce a ieșit până la urmă e rezolvată literar de prozator în scena violului profanator al uriașei femei de către aleșii istoriei, o ceată de masculi pitici, zavragii și circari incontinenți depuși direct din stradă ori din arena circului în balconul Comitetului Central al Partidului („Cum i-ai putea lua drept altcineva pe iluzionistul Farfarelli, pe maestrul prezentator Cărbuneanu, chiar dacă fără fracul și papionul din arenă, pe clovnul Bombonel, pe omul-orchestră și pe dresorul de tigri, pe scuipătorul de foc și pe circarul de purici, pe bărbatul cu barbă (singurul din lumea circului mondial, unde femeile cu barbă se călcau pe picioare și nu mai atrăgeau publicul) pe faimosul Om-cu-două-mame, pe celebrul Lupoi, pricoliciul mirobolant, pe Omul-fără-gât, pe Zburătorii de la trapez”).

Focarul Ochiului atoatevăzător al Poveștii e peste tot în Orbitor, înregistrând fractalic atât sinuozitățile și caraghioslâcurile istoriei (despre care autorul nu contenește să declare că nu are nici o apetență, dar nu și antene: „încerc din răsputeri să nu permit manuscrisului meu să devină jurnal, cum nu i-am permis de la început, să fie literatură”, motiv pentru care unii s-au cam grăbit să decreteze eșecul exemplar al acestei dimenisiuni a cărții, ceea ce e fals, dacă anlizăm vectorul conceptului mistico-filosofic a „fluturelui” care ne spune că suntem ființe cu metamorfoză, deja construite pentru mântuirea din smârcurile paradisiac-infernale tocmai ale acestei istorii a cărei apocalipsă nu înseamnă și sfârșitul!) cât și voia și mesajul Știutorilor transmis mai departe pe căi genetice („engramată în carnea, în mintea, în memoria și-n visele lor”), anume că „tot ce-a apucat să existe va exista întotdeauna în Minunea vieții și-a respirației și-a conștiinței. (…) Fără imaginea fluturelui, spune Herman – unul dintre personajele cele mai fascinante ale cărții –, n-am fi știut niciodată că mormântul nostru e-o crisalidă. N-am fi bănuit că amorful și haosul vieților noastre au în ele imaginea unei magice simetrii. Cavouri, sarcofage, mausolee! Mereu profilate pe amurg, mereu socotite lăcașe ale putreziciunii, dar mereu construite de noi, cu obstinație de insecte, în loc să ne aruncăm trupurile pe maidane. Marile crisalide de la Gaza, marile armate de lut din crisalidele Chinei, câmpurile de crisalide de la marginea orașelor. Crisalida gigantică, gelatinoasă a oceanului, cu morții săi prefăcuți în sirenă…
În starea de Bardo a crisalidei, omida devine nimfă. Enigmatică și tăcută, sumbră și oraculară ca nimic altceva pe lume. Căci nu mai e o ființă, ci o axă de simetrie, o muchie de sticlă amorfă a oglinzii. Aici burta se preface-n aripă, carnea în spirit, orizontalul în vertical, realul simțurilor în realul de dincolo de simțuri, viața în ultra-viață. Dacă privim spre mormânt, în lungul vieții noastre și dincolo de ea, zărim numai o noapte eternă, e ca și când am privi într-o oglindă acoperită, la un priveghi, și-am lua muselina funebră drept propriul nostru chip. Fluturele ne spune că abia dincolo de mormânt e gloria și strălucirea adevăratei noastre ființe”, p. 210.

Exhibând o mordanță a scrierii de un un vizionarism magic, Orbitor-ul este o carte ambițioasă și puțin obișnuită care reunește mirobolant nivelurile de realitate ale visului, amintirii și halucinației într-un text a cărei natură holografică și holofrastică (vezi semnificația totalizantă a unui cuvânt ca „orbitor”) desface și recompune permanent desenul interferenței undelor unui laser care se dovedește peste tot a fi un ochi al sufletului – din altă ordine a lumii. El resoarbe, descifrează ocult și recrează totul peste tot deodată și-n fiecare clipă în marea literă a cărții lumii – în texistență – minunea unui lucru creat la concurență cu Dumnezeu și menit să dăinuiască în hipertimp, înecat de lumina singurei mântuiri posibile.

Ficțiune îndrăgostită de propria natură precum lumina fulgerului de rădăcinile cerului, Orbitor-ul este o carte narcisistă atât de neobișnuită, încât nu poți avea față de ea decât două atitudini posibile: să îți rămână în suflet Dieu, comme entre tes levres; să o urăști „entre l’absurde et l’absolu”.
Articolul poate fi citit și-n "Argeș", nr 2 , 2008