Stadii ale autodevorării. Şi dacă Urmuz ar fi scris SF? de Liana Vrăjitoru-Andreasen

Premium Category: 

Stadii ale autodevorării. Şi dacă Urmuz ar fi scris SF?

                              Liana Vrăjitoru-Andreasen, McAllen, Texas

 

 

Oricine ar fi tentat să se plângă de prea mult balcanism şi apatie în ritmul culturii române actuale, ar face bine să citească Vincent & Karlenstein, de Lucian Merişca. Acest vulcanic roman-mozaic pare construit din cioburi de realitate, ori de postrealitate (termen creat chiar de Merişca) şi este greu să găseşti o traiectorie certă în salturile prin viaţă şi moarte ale personajelor. Este greu, chiar, să îţi dai seama cine anume sunt personajele, de vreme ce autorul, naratorul, personajul principal şi alter-egourile personajului apar, dispar şi comunică între ele, metanarativ.

Vincenţiu, scriitoriul, negociază cu Editorul în vederea publicării propriului său roman despre Vincent Popescu, până când, oarecum enervat, Editorul îi dă peste nas cum că Vincent şi Vincenţiu sunt unul şi acelaşi. La dispariţia totală în ceaţă se adaugă şi apariţia lui Lucian Merişca însuşi, autorul “real”, într-un capitol scris în limbaj de Letopiseţ, semnalând, poate, sedimentarea în straturi temporale şi lingvistice a identităţii creatorului-personaj în jungla de trăiri din care nici el nu mai poate ieşi. Ideea de identitate este miza jocului postmodern al cărţii şi în acelaşi timp este o capcană, dat fiind că jocul se transformă continuu, fără a da satisfacţia descifrării. Kafka şi Urmuz îşi dau mâna. Toate personajele (sau unul şi acelaşi?...) trec prin stadii, lumi şi identităţi variate: Vincent Popescu este confundat (chiar de către Moarte!) cu un vecin cu acelaşi nume de familie şi eroul abia-abia reuşeşte să-şi prefacă musafirul osos din baie în spumă inofensivă înainte să-l certe nevasta…; personajul-anagramă Karlenstein este uneori Marxy, alteori Carlenstein, uneori cu barbă, alteori cu jumătate de barbă, hidos mutant ce îl urmăreşte pe Vincent ca un spectru real-ireal al trecutului comunist; Mihăiţă (copilul) este, când vrea naratorul, Behăiţă, apoi iar Mihăiţă; Cristina, soţia cea pornită pe gândacocid, e chiar înlocuită într-un episod nocturn de o necunoscută pe care Vincent o găseşte în propriul lui pat, atunci când apartamentul lui devine, printr-o greşeală, altceva, alt apartament, dintr-o altă lume. Până şi Moş Crăciun (sau Moş Gerilă cel nostalgic…) nu mai are identitate clară, ba chiar e câteodată şi Moş Krăciun, semn că romanul reflectă o lume carnavalescă în continuă căutare de sine (şi de ceilalţi), în trecut şi în prezent.

Postmodernismul narativ, unde naraţiunea este dezgolită de masca unor convenţii ficţionale pentru ca noi să putem privi pe sub piele, cum ar veni, la oasele agregatului, este împins până la un nivel paroxistic, până la post-postmodernism. Combinând anxietatea unei Românii pre-  şi post- comunistă cu elemente de SF delirant, romanul nu e facil de clasificat. Merişca e un fel de Thomas Pynchon românesc, prin aluziile la teorii conspiraţionale şi la sentimentul individual (uneori insinuat, alteori fondat!) că eşti mereu urmărit de ceva străin, exterr - dar cu mai mult umor, şi mai negru (şi roşu, şi verde) decât Pynchon; un Donald Barthelme post-Ceausist: Barthelme mărturisea odată că pentru el episoadele unei cărţi sunt aranjate ca tablourile pe un perete, ceea ce aş spune şi despre Vincent & Karlenstein, unde actul narativ e deconstruit şi capitolele sunt aranjate în aşa fel încât ba se complementează, ba se bat cap în cap; un ieşenizat Alasdair Gray, scriitor postmodern scoţian care îşi transformă propriul oraş într-o distopie halucinantă.

Dar comparaţiile nu sunt de ajuns pentru a întelege modul cum Merişca îşi manipulează personajele pentru a confuziona, într-un mod aparent natural,  şi cititorul, şi Editorul-personaj, şi personajele înseşi. Galopul întortocheat şi palpitant prin zone diferite ale istoriei nu oferă pe gratis nici un ghid de orientare – ba suntem în anii ’80, cu securişti de-ai noştri deghizaţi în exterri, sau invers, ba într-un timp mai mult sau mai puţin contemporan, cu obligatoria neologizare americanistă a vieţii din generaţiile post-ceaşcă. Cititorul devine astfel participant la desfăşurarea acţiunii, prins într-o mişcare ameţitoare şi ţinut constant în priză fiindcă altfel ar pierde cu totul firul. În modul acesta, experienţa însăşi a lecturii este o trăire, vie şi energică, nu o activitate pasivă. Mintea cititorului este mereu electrocutată de ironia amestecată cu lirism, de substituţiile şi apariţiile misterioase, de derularea acţiunii când înainte, când înapoi, pe dos, de pulsul vieţii în ritmul mass-mediei (şi cu dependenţă totală de ea). Fără a te uita la televizor, meditează naratorul, “ce merita, ce se putea face, ce puteai trăi, altceva?”… Nimic nu este ce te astepţi – chiar şi contactul mult-anticipat dintre pământeni şi exterri se petrece în cele mai bizare moduri şi momente: un gândac strivit, o femeie violată de victima accidentului de maşină produs… Întâmplările care par să ducă la un deznodamânt se adâncesc în mlaştini de coşmar pline cu piranaşi, ori chiar în tastele computerului care scrie naraţiunea.
                Finalul cărţii nu este mai liniştitor: Editorul se roagă mult până să afle cum se termină cartea în care este şi el inclus, dar nu reuşeşte să scoată decât resturi, bucăţi, insulte şi întrebări de la “autor.” La care nici el nu rămâne dator. Dar este cert că substanţa, carnea realităţii disipate, disimulate şi dispersate a romanului se va întoarce pe oase la sfârşitul lecturii, iar cititorul va fi multă vreme urmărit de sensul, sau lipsa de sens genială, a întâlnirilor de gradul Vincent & Karlenstein, din cartea lui Lucian Merişca.