Viețile noastre și viețile altora
Niculina Oprea
Editura Brumar, Timișoara, 2008.
Prefață
Când poemul celebrează Viața.
Iată o culegere construită în mod riguros care se articulează în trei părți, tratând, într-o progresie stăpânită cu precizie, teme ca:memoria, raportarea la timpul prezent și ființa umană în căutarea împlinirii ei.
De la primul poem, autoarea ne invită să examinăm lumea în "apropiere definitivă", fiind vorba aici despre viața cotidiană, legată de ființă dar supusă trecerii timpului și a evenimentelor. Autoarea vrea să transgreseze limitele pentru a percepe lumea și, pentru a izbuti, ea trebuie să se întoarcă la origini, la sursă, la viața minerală, prin continue întrebări asupra devenirii.
« doar eu știu că numai sunt eu, / ci sîmburele care a închis în el / parte albă a lumii. »
(« La apropierea definitivă »)
Vorbim despre o poezie a plinului și a subtilului, puternic contrastantă, care pune în relief jocurile de umbre și lumini cu unele pete de culoare presărate ici și colo și care provin din spațiul familiar în care se observă un simbolism puternic al obiectelor și al animalelor ce susțin firul discursului poetic:simbolistica plantelor:iedera, trandafirul japonez din cameră care îl invită pe cititorul-spectator la întrebări despre sensul poeziei care îi taie respirația; simbolistica animală: privighetoarea, simbol al iubirii, al pulsiunilor sexuale și al creației poetice, marmota, care la ieșirea din adormire, își reia curajoasă munca (« marmota iese din apă » Desprinderea de rană), apoi bufnița, animal care în Antichitate simboliza înțelepciunea, devenind în Evul Mediu simbolul șireteniei malefice. Bufnița este o pasăre de noapte ce exploatează în interesul ei orbirea celorlalți...În mediul ei când lucrurile sunt neclare...bufnița este o pasăre nocturnă și îngrijorătoare, aducătoare de nenoroc și mesager al morții. Este prezent însă și porumbelul voiajor, purtător de speranță și de mesaje, trecător peste timp; forța și puterea sunt simbolizate de leoaica.
Scriitura se înscrie într-un ritm alert în care versurile, asemenea unor mici segmente libere, se înlănțuie în propoziții accentuat imagistice, construite cu un vocabular concis și precis, cu referire la domeniul cotidian pentru a sublinia existențialismul universului unde subiectul se caută și în care are loc această căutare. O căutare al cărei autor este de o fragilitate extremă dar având ca aliat o hotărîre fără cusur. Simțim cum scriitura poetică întărește această voință și acest curaj de a înfrunta trecutul, de "a arde memoria", de a exorciza prezentul și suferințele care se nasc în el.
« Neputincioasă / mă aplec / spre margini necunoscute. » (« Răsfrîngeri de ape »)
Autoarea creează o geometrie a formelor în care orice suprafață este plană și netedă precum o oglindă, provocând raportarea la timp, unde subiectul explorează și descoperă "celălalt eu", dar imaginea nu este niciodată completă ci mereu imperfectă, diseminată, nesatisfăcătoare. Viața se fragmentează în amintiri, elementul dominant fiind apa.
« Te-au acaparat răsfrîngeri de ape /în care memoria/a deversat aduceri aminte. » (« Răsfrîngeri de ape »)
Apa, clepsidră a memoriei din care timpul evadează în picături pulverizate, amintiri de ordonat și de triat pentru a elibera de angoasă, de neputință, de neînțelegere și de eșecuri.
« Arcul de cerc / nu acoperă toate regretele. » (« În armura de gală »)
« Segmentarea acestei iluzii / e singurul lucru care mă preocupă » (« Dincolo de cerc » )
Privirea pe care autoarea o fixează pe "propria viață și pe viața celorlalți » este cea a unei femei în căutarea amintirilor sale, prin trecerea în revistă a vîrstelor existenței : copilărie; căsătorie, viață de cuplu, maternitate, maturiate, construind astfel coloanele timpului trăit. Sunt scene ale cotidianului descrise cu un simbolism accentuat, unde autoarea exploatează cu minuțiozitate toate elementele perceptibile în acest univers opac și tulbure examinat sub lentila lupei sau disecat cu precizie medicală. Aceste elemente participă la efortul de eliberare și de realizare a operei.
„Timpul mineral / acoperă viața aproximativă ...” („Ecranul memoriei”)
Corpul este templul viu și rezonant al timpului și al ciclurilor vieții care i se înscriu. Sângele este unul din elementele privilegiate care ne ghidează de-a lungul poemelor : substrat primordial înscriind nașterea ființei în crearea lumii..
« nici aglomerarea dintre creștet și tîmple / nu poate îndepărta bucuria clipei / de a împărți, la naștere, sîngele cu fiicele mele. » («Viețile altora și viețile noastre»)
Acest sânge, simbol al vieții, se opune morții latente.
„Sîngele meu / dădea tîrcoale cercurilor magice.” („Soarele în scorpion”)
Autoarea își caută împlinirea la marginea lumii disonante, unde contururile se deformează, lume în care regulile sunt ignorate, în care domină frica, o lume de tenebre față-n față cu lumina. Opoziția importantă dintre lumină și întuneric corespunde dualității universului. Dar în această lume reală, lumina nu conduce la transfigurare; dragostea este moarte, în timp ce întunericul alungește timpul pregătind bătrânețea și apropiind moartea.Datând o lună de noiembrie în semn de iarnă simbolică care începe, poeta pătrunde într-o nouă dimensiune spațiu-timp corespunzând ultimei părți a culegerii. : Repetiție finală
« Lumina se rostogolește de-a valma./..../
Nici tranfigurări nu există. » („În umbrele care concertează cotinuu”)
Începe un timp de reflecție și de singurătate, un proces de introspecție, o liniște simbolizată de zăpada care acoperă uniform și sufocă orice zgomot, ridicându-se peste rănile singurătății, autoarea se întoarce deci către singura ieșire posibilă din acest parcurs inițiatic, această căutare de identitate: poezia, arta, singurele care pot salva de la disperare.
„Doar flexibilitatea gîndurilor / a dus lucrurile într-un alt sens / decît arăta axa lumii.”
(„Alt sens”)
La capătul unei perioade de doliu și de acceptare a sinelui, a realităților înconjurătoare, salvarea vine din amintirile copilăriei și din forțele de acțiune naturale.
„Apa lucitoare / in lumina lui februar / nu era altceva decît / drumul copilăriei tale.”
(„Apa lucitoare”)
Metaforele asociază ființa naturii, revelând legătura esențială între cele două. Natura este dinamică, ea revelează ființa sieși, ea permite renașterea, purificarea, catharsis - ul.
« Aripile lor / se deschid salvator / pentru minusculele arătări / care ne lăfăim / în pîntecul vidului. » (« La cîntatul cocoșilor »)
La finele căutării scriitura poetică îndeplinește o epifanie (apariție aducătoare a reveleației)
„Curînd / umbra nu va însoți trupul.”
„Curînd / și eu voi rămîne fără umbră.”
(„După atîtea căderi”)
Nicole Pottier.
(Traducere : Clava Nour)
Poeme :
