Monthly archive

Călin Sămărghițan - «Fardad»

Creation Category: 





Photobucket

Călin Sămărghițan - «Fardad»
Editura PRINT ATU Sibiu
ISBN 978-973-8827-3-7


În 2009, Editura PRINT ATU din Sibiu a editat o carte intitulată «Fardad» sub semnătura lui Călin Sămărghițan, cunoscut organizator al «Serilor artgotice» literare unde sunt invitați scriitori din toată lumea.
Călin Sămărghițan a debutat anterior în 2002 publicând volumul de versuri «Așa cum este, nu este».

«Fardad» este structurat în două tablouri: «Fata din livadă» (unde sunt selectate scrieri din perioada 2008-2009) și «Turnul de fluturi» (în care sunt prezentate creațiile sale din perioada 2005-2009).

Deși autorul dorește să propună cititorilor o ordine a lecturii, trebuie să luăm în considerare și posibilitatea de a evada dintr-un peisaj-simbol pentru a păși dincolo, spre celălalt cadru liric, într-o comunicare biunivocă a sensului poetic acordat într-o singură și generoasă partitură. Structural, volumul este atipic, poemele în proză alternând cu versuri albe, concentrate la maximum stilistic.

Liniștea însăși se materializează dintr-o altă dimensiune spirituală și peste ea se imprimă sonor marginea unei lumi interioare numite exotic ca rezonanță, Fardad, cu tot arsenalul mistic în favoarea unei intrepretări voit literale. «Voi aștepta în prag/ziua când deșertul va inventa pentru mine/fântâni./Mări cu delfini» (Voi înota cu delfini. Fardad).

Dar ce lume nouă se ridică, experimentând trecutul aici, acum, unde «în ochii mei/ marea nu s-a odihnit» (Scrisoare către un prieten)?

«Fata din livadă» alunecă dintre lumini dincolo pe celălalt tărâm atât cât să se știe «incredibil de frumoasă. Dar nu avea chip» (Fata din livadă IV) pentru a deschide spațiul cronofag acolo unde «Diminețile sunt mai reci și nici soarele nu-ți mai ajunge la tâmplă»(Fata din livadă –veriga lipsă).

Poemele primului tablou se decupează eludând geometria rațiunii, devin proiecția intrinsecă dintre cosmic și imaginariumul său populat de o singură făptură, ce pare să se multiplice în cele mai mici detalii, compoziția lui amintind de «Sărutul» lui Gustav Klimt de la începutul secolului trecut. Fata din livadă niciodată cunoscută celorlalți, tinde să se devoaleze din acest puzzle strălucitor, purtând o notă discretă de lirism și profunzime.

Într-un alt registru filosofic, «Turnul de fluturi» poartă enigma propriului său Babel imanent din care se aud reverberațiile trecutului «când amintiri trec în departe/ridici pe țărmul uitării/un turn de fluturi./Zidești în el/un ochi întors spre înapoi» (Când nimic nu rămâne). Este o lume ezoterică prin care profanul nu găsește decât corabia deșertăciunilor, acolo unde își «trăiește o clipă de lut/agățată de oase/ca formă a lumii» (Despre om). Galaxiile întredeschise din jocul de întuneric-lumină au o «Grădină a Ochiului,/cu sori în loc de petale,/și garduri de stele despărțind/veșnicii de veșnicii nepătrunse» (Despre Univers).

«Turnul de fluturi» este un edificiu, un compozit organic al marilor întrebări și răspunsuri lăuntrice, oglindire însingurată a propriului Eu, unde până și «Singurătatea ta se va preface/în coloană de templu» (Nu mă voi mai întoarce).

Chiar dacă umbrele tinereții îmbracă haina elegiacă a idealului în contemplarea vie «Doar tu mă mai cauți, doar tu mă mai lepezi/sunt ție pădure cu zilele repezi/singurătățile tale/doar de mine sunt pline/tinde-ți mâna, mâna dreaptă/inima ta dreaptă peste mine» (Cântecul pădurii către cel ce moare în frunzele ei), nu trebuie uitat niciodată că «Moartea este a ta a celui dinlăuntru» (Antielegie), inexorabil destin, pentru că «Nu fierul fiarei vă va ucide,/ci fiara din voi.» (Nolite timere – Nu vă temeți).

Poeziile lui Călin Sămărghițan au atmosfera din portretele lui Gustav Klimt și reprezintă ceea ce secesiunea vieneză a fost la vremea ei –un « art nouveau » de factură poetică, despre care sigur, vom mai auzi prin tomurile «foamei de înger». Textele lui au o calitate rar întâlnită: se cântă nu numai prin ritm ci și prin emoție. A-i deschide volumul de versuri este ca și cum ai intra într-o catedrală gotică, în sensul arhitectural al expresiei și sunetele de orgă se propagă prin ogivele înalte, în valuri, precum mareele din alte arhipeleaguri.

Călin Sămărghițan deschide cartea sufletului său spre miracolul Poeziei și «ne spune Cuvântul/din dreapta Celui Ce Este» (Despre arborele cosmic) și ne îndeamnă, însetat de setea aceasta: «Apa pe care o beau/e doar lacrima lunii/și nu e sângele/crucii/vreunui sfânt»(Poesis) pentru că Poezia este însăși dumnezeirea din noi.




Paul Barba-Negra și Félix F. Schwarz - «Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique»

Creation Category: 




Paul Barba-Negra & Félix F. Schwarz – «Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique»
Data apariției: 17/06/2004
ISBN: 9782914119313
Editor: Huitième Jour
Dimensiuni: 18X24 cm
158 Pagini
Preț: 20 euro


Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat în 2004 «Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique» de Paul Barba-Negra și Félix F. Schwarz. O carte epuizată din care, totuși, am obținut un exemplar.

Specializat în antropologie și simbolism și atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor cărți precum: «Symbolique des cathédrales - Miroirs de l'univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l'Egypte - Naissance de la spiritualité» (în colaborare cu David Bordes) ș.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alături de Paul Barba-Negra.

Paul Barba-Negra sau Paul Barbăneagră, s-a născut în 11 februarie la Isaccea, România, fiind absolvent de medicină și cinematografie (IATC) la București în 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut cineast, autor și realizator de filme documentare de scurt și lung-metraj cu tematică legată de tradiție și modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Este deosebit de cunoscut documentarul său dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar în 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectură și geografie sacră. Mircea Eliade și redescoperirea sacrului» în traducerea lui Mihaela Cristea si Marcel Tolcea.

A obținut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul Internațional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).

În primăvara acestui an, Institutul cultural român din Paris a omagiat personalitatea lui Paul Barbăneagră și cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viață a organizat Festivalul “Arhitectură și geografie sacră” la Halle Saint Pierre din Paris.

Așa cum s-a menționat în pliantul festivalului unde am fost și eu invitată, au fost prezentate „șase documentare din cele 13 ale serialului omonim realizat pentru televiziunea publică franceză în anii ‘70 și ‘80 ai secolului trecut. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a și consacrat pelicula „Mircea Eliade și redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiției, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creații umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecțiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepție despre rostul și piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.”

«Symbolique de Paris - Paris Sacre, Paris Mythique» prezintă o interpretare a geografiei sacrului, în care «actul simbolic este fondatorul identității» unei națiuni.
De la individual la colectiv, conștiința apartenenței la o cultură este tipic civilizației umane, gradul de emancipare o dă însăși evoluția acelui popor.
Există o reală aspirație spre divin în fiecare piatră din Paris, în sensul constructiv al cuvântului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundație până la devenirea sa.
«Cheia simbolică a unui oraș se decriptează și se aprofundează de-a lungul geografiei lui sacre», pentru că, așa cum menționa și Platon, orașul este permanent în strictă relație cu universul, acordat în cele mai mici detalii.

Ce este geografia sacră? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversantă a civilizației romane până la Parisul luminilor, totul este construit în raport cu omul și sensul divin al originii sale.
Ce semnificație poartă Champs-Élisées în raport cu istoria profețiilor Apocalipsei?
Ce importanță simbolică are catedrala Notre-Dame al cărui plan în cruce se regăsește încadrat perfect în intersecția axelor Cardo și Decumanus ale orașului înșuși, ce valoare mistică pentru întreaga creștinătate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iată întrebări care își găsesc răspunsul în paginile acestei cărți.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, orașul construit pe cele șapte coline amintește de o altă forță mistică menită să deschidă porțile universului.
Rotirea vizibilă și invizibilă a cetății se datorează unor factori de natură divină, ceea ce face ca ea, cetatea să devină inexpugnabilă.

Și totuși, «între Notre-Dame și Défense traversând Louvre, Concorde și Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».
Ce este Apocalipsa în conceptul unui oraș, ne vor explica în detaliu cei doi autori.

Viziune sacră și viziune profană dincolo de frontierele cunoașterii umane, iată invitația pe care ne-o propune Paul Barba-Negra și Félix F. Schwarz în strădania lor de a dezvălui tuturor geografia sacră a Parisului, unic în lume, «Orașul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» așa cum spunea Henry Montaigu.

«Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique» reprezintă o revelație din punct de vedere simbolistic, al interpretării Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizației umane.

Entretien avec Ronny Someck (Propos recueillis par Roselyne Déry, attachée pour le livre à  l'Institut français de Tel Aviv

Creation Category: 

Un petit garçon de 4 ans en veste et cravate, amoureux d’Oum Kalsoum et jaloux du portrait de son mari, David Ben Gurion qui croit dur comme fer que les gazelles boivent de l’arak en tétant leurs mères…c’est Ronny Someck, « le vétéran de la jeune génération des poètes israéliens ».

Ronny, vous émigrez d’Irak âgé seulement d’1 an et demi et vous avez attendu l’adolescence pour vous considérer israélien à l’instar de vos camarades de classe..

C’est vrai, j’étais ce petit garçon habillé comme un gentlemen, et ma découverte du jardin d’enfant a pris subitement fin le jour où ma grand-mère me découvre en veste et cravate en train de jouer dans un bac à sable !! Ainsi jusqu’à l’école primaire, je passais mes journées dans les cafés, mascotte aimée des hommes de la famille et
circulait de table en table au milieu des fumeurs de narguilé et des buveurs d’Arak.
A l’époque les cafés s’ornaient de deux immenses tableaux posés côte à côte de Ben Gurion et d’Oum Kalsoum comme trônaient à la maison les portraits de mes parents et de mes grands parents. C’est ainsi que j’ai mis très longtemps avant de comprendre qu’aucun lien marital n’unissait ces deux figures !
La gazelle est le premier animal que mon regard d’enfant a su reconnaître…celui dessiné sur toutes les étiquètes d’Arak.
Il y a encore autre chose : j’ai grandi au milieu d’une multitude de langues. Tout autour de moi, chacun parlait une langue différente, le français, l’anglais, le ladino,
l’arabe, le yiddish, et un peu l’hébreu. Mais ce qui me frappait c’est que cela ne gênait personne et tout ce monde là s’entendait à merveille..

Le français faisait donc partie de votre environnement mais vous ne le parlez pas, je crois ?

En fait l’intelligentsia juive en Irak se partageait en deux camps, les pro-anglais et les pro-français. Evidemment avec une véritable aversion d’un camp sur l’autre ! Ma
propre famille était ainsi divisée mais il y a autre chose : nous connaissons l’influence de la France en Israël jusqu’en 67 et si je n’ai pas pratiqué la langue elle-même j’ai toujours été empreint d’une profonde francophilie. Ma participation au salon du livre de Paris a été pour moi un événement considérable, c’était plus qu’une joie c’était
relier le présent à mon enfance et aux inclinations de ma propre mère.
Je suis traduit dans près d’une vingtaine de langues et la France a souvent été le lieu de rencontres fondatrices, en particulier avec Abdul Kader El Janabi, poète irakien
exilé en France.

Le livre que vous avez publié ensemble, Nés à Bagdad a reçu une ovation lors de sa sortie en 1998.

En fait, cela tient d’un miracle télévisuel : Bernard Pivot a présenté le livre lors d’une de ses émissions en le citant comme l’un de ses coups de foudre et le lendemain,
l’éditeur était en rupture de stock !!!

C’est une erreur d’orthographe qui vous consacre poète ?

Oui. A 16 ans je faisais partie du club de Maccabi Tel-Aviv et je m’imaginais comme un grand footballeur. Un jour, j’ai écrit un billet à une jeune fille de la classe dont
j’étais amoureux et en me relisant, je me suis rendue compte que je venais d’écrire un poème.
Totalement surpris par cette rédaction, je me surpris encore en écrivant un deuxième, puis un troisième jusqu’à faire déborder une boite à chaussure. J’ai compris que je devais faire quelque chose. J’ai adressé quelques poèmes au
responsable littéraire du Ma’ariv. Deux semaines sans réponses quand en ouvrant le journal je découvre en première page l’un d’entre eux, sauf qu’il n’était pas de moi.
L’auteur s’appelait Someck et mon nom alors était Someh.

Ronny, nous avons eu envie de vous inviter à l’Institut français pour cette édition spéciale du Printemps des poètes autour du rire en poésie car vous êtes par excellence celui qui, du particulier à l’universel nous donne à voir, avec humour, tendre ou caustique les faces cachées d’une réalité qui sans cela nous étranglerait.

J’ai deux inspirateurs, Bertold Brecht et Jacques Prévert. Longtemps, Prévert a été considéré par ses contemporains comme une sorte de trublion amusant et léger.
Aujourd’hui seulement on lui reconnaît combien il était finalement sérieux et inscrit dans une réalité dont seule la poésie pouvait l’alléger. Voilà c’est un peu ainsi que je
pense ma poésie. On peut parler des conflits qui agitent notre région en faisant des articles, moi je préfère parler de la douleur et de l’angoisse en faisant sourire mes lecteurs. Une manière de ne pas oublier, d’être plus fort peut-être. Vous savez, j’aime me penser à la manière de Marcel Duchamp, il disait : « La poésie, ce n’est pas un
Institut de beauté »

Vous avez publié plus d’une vingtaine de recueils, enregistré une dizaine de disque, reçu de nombreux prix. La nouvelle génération nous laisse voir des poètes talentueux, et il n’est pas surprenant de rencontrer des audiences de
centaines de personnes lors de soirées poésie ici en Israël. Comment vous l’expliquez ?

C’est vrai. Pour moi, l’origine est l’hébreu. Cette langue qui a si longtemps dormi n’en finit pas de se renouveler, nous en cernons à peine les contours. Mais le poète, c’est
comme dans les films de western, vous voyez le pianiste, celui dont on ne connaît pas le visage et qui n’aura d’autre fonction que d’être là, passé les portes à tambour
du saloon. Sans lui, ce n’est pas un western et bien le poète, dans la cité, c’est le pianiste du saloon !

Ronny Someck, merci beaucoup, nous vous retrouverons le 23 avril, à 20 heures à l’Institut français aux côtés de la poétesse Marléna Braester dont vous êtes le traducteur en hébreu et qui vient de traduire les poèmes de votre
récent recueil en français, Constat de Beauté, éditions PHI, collection Graphiti.
Ce sera aussi l’occasion de redécouvrir Jacques Prévert et Jean Tardieu, qui n’auraient pas boudé vins et fromage qui agrémenteront cette édition spéciale
du Printemps des poètes à l’Institut français !

RONNY SOMECK est né à Bagdad en 1951 et, jeune enfant, a immigré en Israël. Il a publié 10 recueils de poèmes, ainsi qu'un livre pour enfants avec sa fille Shirly (Le bouton du rire).
Ses poèmes ont été traduits en 39 langues. Des recueils ont été traduits en français, arabe, catalan, albanais, italien, macédonien, yiddish, Croate, Napali, anglais. Il a
reçu le Prix du Premier Ministre, le Prix Yéhouda Amichaï pour la poésie hébraïque, le "Prix des poèmes du vin" accordé en 2005 dans le cadre des Soirées Poétiques
de Struga, Macédoine et le Prix de poésie Hans Berghhuis 2006 dans le cadre du Festival international "Les Nuits de la Poésie" de Maastricht, Hollande.

Livres publiés en français:

Nés à Bagdad (avec Abdul Kader El Janabi), Paris, Editions Stavit, 1998.
Traduction: Michel Opatowski.

Constat de beauté, Luxembourg/Québec, Editions PHI, Collection Graphiti, 2008.
Traduction: Marlena Braester.

Pages