România s-a afirmat în domeniul muzicii clasice începând cu secolul XIX, dar a dăruit culturii Europene mari maeştri abia de la începutul secolului XX. Cu toţii ştim despre George Enescu şi Dinu Lipatti – cunoscuţi peste hotare mai mult în Franţa, sau despre dirijorii Celibidache şi Ionel Perlea, care s-au afirmat atât în Europa cât şi în America. Dar aceştia sunt din generaţia “clasicilor”. Există astăzi compozitori şi interpreţi români cunoscuţi pe toate meridianele lumii, mulţi dintre ei aparţinând unei generaţii de excepţie, despărţită de ţară imediat după revoluţie. Printre ei se numără Liviu şi Ovidiu Marinescu.

Aceşti doi fraţi au caracteristici commune: ambii au studiat la Academia de Muzică din Bucureşti, ambii au emigrat în Statele Unite unde au devenit profesori universitari şi ambii au deschidere spre muzica modernă. Ovidiu este violoncelist şi dirijor, conferenţiar la West Chester University, Pennsylvania, iar Liviu este profesor universitar şi directorul catedrei de compoziţie şi teoria muzicii la California State University, Northridge.

Pe Liviu îl cunosc mai bine, căci este profesor la aceeaşi universitate unde predau şi eu. Este mai “tânăr” decât mine sub două aspecte: s-a născut cu mulţi ani după mine, şi apoi, a emigrat în Statele Unite în 1994, deci cu 21 ani mai târziu decât mine. Am avut ocazia să ascult muzică compusă de Liviu de mai multe ori, la spectacole organizate la CSU Northridge, şi mai recent în concerte susţinute de ansamblul cameral Nimbus, dirijat de Young Riddle. În Los Angeles bisericile au săli mari cu acustică bună, motiv pentru care dirijorul Young Riddle le foloseşte adesea. Liviu recunoaşte într-un recent interviu găsit pe YouTube că are o singură religie: muzica.

Iată-mă deci participând la trei concerte deosebite în care muzica lui Liviu a fost excelent prezentată, la biserica Whilshire United Methodist în 2008, apoi în Westwood în aprilie 2011 şi mai recent în februarie 2013 la “doi paşi” măsuraţi în şapte minute cu maşina de unde locuiesc, în cartierul Encino. Acest recent concert a avut loc într-o clădire spectaculoasă a bisericii presbiteriene, aşezată pe coasta unui deal cu vedere panoramică spre uriaşul “cartier dormitor” al Los Angeles-ului, Valea San Fernado. Primul lucru care m-a surprins intrând în această biserica a fost “bateria” de difuzoare mari instalate pe plafonul sălii, în dreptul scenei. Primul meu gând a fost cât de important trebuie să fie pentru enoriaşi atât predica preotului, cât şi concertele prezentate ocazional după slujbă. Nu mi-am imaginat că de fapt aceste difuzoare îi vor servi compoziţiei exotice a lui Liviu: “Echoes” (“Ecouri”) – o piesă pentru flaut solist şi sunete pre-înregistrate. În acelaşi recent interviu, Liviu descrie contextul acestei lucrări: “Trăim un moment foarte incitant dar şi foarte dificil pentru compozitori; noi compunem de câteva sute de ani pentru aceleaşi instrumente, precum pianul, vioara, sau flautul. Dacă aceste instrumente au funcţionat bine pentru compozitori clasici că Mozart şi Beethoven, sunetele prezentului s-au schimbat. Technologia trebuie să joace un rol important în viaţă unui compozitor contemporan, motiv pentru care am dorit să explorez noi teritorii, compunând o piesă pentru flaut solist, acompaniat de multe alte flaute înregistrate şi prelucrate cu ajutorul calculatorului. Am inclus astfel aproape toată gama de instrumente a familiei: flautul piccolo, flautul normal, flautul alto, şi flautul bas, care ar fi greu de adus pe scenă în acelaşi timp.”

Pe mine, ascultător neavizat, sunetele neaşteptate ale piesei “Echoes” m-au implicat (aşa cum spune compozitorul, că orice muzică bună trebuie să-l stimuleze pe ascultător) ele potrivindu-se cu sutele de lumini care se vedeau flicarind în uriaşa vale San Fernando. Lumini mişcătoare, în lumea maşinilor, unde sunetele naturii prin numeroasele “păsări flaut” mi-au amintit de tradiţiile îndepărtatei Românii din care mă trag.

Compoziţia lui Liviu interpretată în 2011 la biserica Westwood United Methodist se numeşte “Harmonic Fields” (“Câmpuri Armonice”) şi este bazată pe seria armonicelor superioare ale sunetului “Do”. Majoritatea structurii prezintă aceste armonice într-o ierarhie distorsionată, nepotrivită, până în momentul final, unde ele se ordonează după principiile acustice ale rezonanţei naturale a sunetului. Această lucrare se aproprie de curentul muzicii spectrale. Spectralismul este o direcţie muzicală dezvoltată de francezi în anii 70, dar care are şi reprezentanţi români, precum Horaţiu Rădulescu şi Octavian Nemescu.

Liviu Marinescu a fost invitat în 2011 să ţină o conferinţă despre muzica lui Horaţiu Rădulescu la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, în cadrul unui grup de muzicologi specializaţi în studiul muzicii spectrale. În contextul muzicii lui Horaţiu Rădulescu, Liviu a prezentat ritualurile şi tradiţiile ancestrale din Munţii Carpaţi, unde muzicienii şi artiştii încă păstrează o relaţie mistică cu natura. Pentru muzicienii satului românesc că şi pentru Rădulescu, spune Liviu, “energia sunetului acesta de tip primordial, necizelat, trăieşte şi ‘curge’ veşnic, indiferent de mode sau influenţe exterioare”. Mie muzica lui Liviu mi se pare că preia această relaţie mistică cu natura, atât în piesa “Harmonic Fields” cât şi în cea numită “Echoes”. În acelaşi timp, la tradiţia carpatica se adaugă modernismul impregnat de sunetele oraşului îngerilor şi technologia secolului XXI. Cele două compoziţii crează senzaţii sonore surprinzătoare, la care ascultătorul nu se aşteaptă. Liviu mi-a mărturisit că a învăţat acest lucru ascultăndu-l pe Beethoven: “Trebuie să-l satisfacem pe ascultător, dar să-l şi surprindem.”

Recent, Daniel Kessner, fost profesor de muzică la CSU Northridge spunea despre Liviu: “muzica lui este imaginativă, bine organizată, şi plină de culoare; ea te implică adesea incluzând un subtil simţ al umorului. Rar ştii la ceea ce să te aştepţi.” Într-adevăr, Liviu are un umor pe care l-am gustat adesea din poveşti la un pahar de vorbe, şi care se simte şi în muzica lui atât serioasă cât şi jucăuşă. Şi dacă nu mi-a fost dat să cunosc direct umorul fratelui lui Liviu, din sclipirea ochilor căprui în timp ce “ciupea” cu iscutime corzile violoncelui, simt că i-am ghicit şi lui Ovidiu aceeaşi notă de umor.

Pe Ovidiu am avut ocazia să îl ascult la un recital de muzică la CSU Northridge în martie 2013, într-un spectacol în care a cântat Bach şi muzică de compozitori ruşi. Naturaleţea cu care şi-a stăpânit instrumentul, tehnică impecabilă, şi capacitatea de a comunica prin intermediul muzicii au fost impresionante. Voluptatea sonoră a instrumentului a tăiat adesea respiraţia publicului, în majoritate profund cunoscător al muzicii, evenimentul fiind organizat de departamenul de muzică. Ceea ce Ron Emery exprimă despre concertele fratelui lui Liviu în ziarul Times Union din Albany, New York se aplică perfect la ce am simţit eu în acea seară la Northridge: “Ovidiu Marinescu a cântat poetic şi cu perfecţiune, combinând mişcări lente cu mişcări rapide, transmiţând când un sentiment de tristeţe, când o vioiciune deosebită.”

Ovidiu adesea extinde repertoriul de violoncel trascriind opere cum ar fi concertul pentru vioara şi orchestra de Mozart dar şi prezentând în prima audiţie lucrări noi, printre care în 2006 s-a aflat şi piesă “Ostinato” scrisă de Liviu pentru “Orchestra 2001” în Philadelphia. În Centrul Annenberg din Philadelphia, un program multi-media l-a prezentat pe Ovidiu interpretând piese solo pentru violoncel, alături de muzică de film sau lucrări electro-acustice create de compozitori şi cineaşti locali.

Ambii fraţi Marinescu sunt apreciaţi în SUA şi în Europa, dar s-au bucurat de-a lungul anilor şi de succes în România. Piesa “A-Gain” a lui Liviu a fost interpretată la Festivalul Enescu de la Bucureşti în 2007, pe lângă multe alte concerte susţinute de ansambluri şi orchestre din România în ultimii 20 de ani care i-au interpretat compoziţiile. Ovidiu a fost invitat să prezinte concerte în diverse oraşe, cum ar fi Bucureşti, Iaşi, Braşov, Craiova iar în 2012 a fost invitat atât ca dirijor cât şi ca solist pentru un concert cu Orchestra Naţională de Camera Radio din Bucureşti.

M-am întrebat adesea care a fost povestea de început a acestor fraţi. Cum au devenit amândoi muzicieni? Am primit răspunsul într-un recent dialog cu Liviu: “Muzica a devenit o tradiţie a familiei începând cu anii 70. Atât eu cât şi Ovidiu, apoi doi veri, Camil şi Ciprian, unul dirijor şi celelalt violonist am început studiile la şcoală de muzică, continuate apoi la Academia de Muzică din Bucureşti. Fratele meu a fost primul, atunci când la şcoala generală unde studia a venit un profesor de muzică pentru a cauta elevi. El s-a înscris la violoncel, după care am continuat toţi. Părinţii noştri au fost pasionaţi de muzică clasică, însă nici unul nu a fost muzician profesionist. În cazul meu, noi am avut pian în casă de când eu eram la grădiniţă, aşa că a fost uşor de ales. Continui să cant la pian astăzi, însă preocupările mele prioritare sunt în domeniul compoziţiei.”

Doi fraţi, doi muzicieni talentaţi şi dascăli apreciaţi, a căror piese compuse sau cântate la violoncel au fost publicate de case de editură alături de muzicieni contemporani celebri. Departe de Carpaţi, Liviu şi Ovidiu Marinescu s-au afirmat prin talentul lor pe numeroase scene europene şi americane, devenind astfel amabasadori de excepţie ai culturii şi muzicii româneşti.

http://www.csun.edu/~liviu7 Site-ul lui Liviu Marinescu la CSU, Northridge

http://www.marinescu.com Site-ul lui Ovidiu Marinescu la West Chester University

http://www.youtube.com/watch?v=G-UKInz9mvE Liviu Marinescu - Echoes

htp://www.youtube.com/watch?v=ko0btmInEc0  Liviu Marinescu - Harmonic Fields

http://www.youtube.com/watch?v=G-UKInz9mvE Quodlibet Sonata compozitie de Liviu Marinescu, interpretata la violoncel de Ovidiu Marinescu

Ileana Costea

California State University Northridge

17 Iulie 2013, Los

Angeles