o anumită întâmplare deschide sezonul la fluturi sau numai silueta acelui bărbat printre mobile stil, haine vechi, pendule, încercănat de-atâtea clepsidre ca-ntr-un archimboldo abia descoperit reinventat pentru uzul casnic
unicul după care începi să răsfoiești anotimpurile în vârful picioarelor
să nu trezești cu impertinența ta indecentă de a gândi altceva indivizi monotoni, ce-și târăsc diminețile papucii exasperant printre tabieturi învechite cu iz de naftalină aparențelor inutile ce decorează până la refuz viața
în depărtări palpită siluete estompate carnavalul de la Veneția gondole de ceață croaziere decupate lasciv din pliante străvezii top secret
...o anumită întâmplare deschide senzual sezonul la fluturi...
Cîteodată mă dor cuvintele la capătul dinspre nord al iernii, alteori sîngerez sub frînghii de ape și-mi pare că nu mai aud nici măcar întrebările, pe care de obicei mi le pun singură, amețită de soare și regretul de a nu-mi fi de ajuns poteca șerpuită la care duce Karuma.
de mîine mă voi privi din nou în oglindă mai tulbure, mai gri, cu un suflet bîntuit de îndoieli de parcă asta mi-ar fi singura datorie irepetabilă, a failure of feeling, altfel, nimic care să mă deruteze din ceea ce se cheamă un peisaj obișnuit într-o altă ordine, după colț, pe furiș crengile unor arțari bătrini amestecîndu-se cu lumina într-o formă de fugă la două voci, noi înșine străini în propria-ne viață.
dincolo de formele cu care ne-a obișnuit neoclasicismul,simt gustul palmelor tale și știu că ne aparținem cu ochii închiși pînă la sfîrșit...
Am ridicat un zid acolo unde cuvintele tind să devină contrarii și zăpada nu cade niciodată înainte sau mai tîrziu decit visul unei depărtări în care poți dispărea ca și cum ai fi propria ta fantomă la polul opus al lui Don Quijote, dintr-o după amiază înaltă și plină de soare...
așa cum sînt lucrurile de cînd lumea și te afli lîngă cineva care este pe moarte, nu negi ceea ce se întîmplă și ceea ce simți din rațiuni de pură complexitate cu nimic mai prejos de florile cireșului umed de rouă, doar că de această dată singuri, fiecare între coperțile sale, înțelegem din ce în ce mai bine că orice răspuns hrănește o iluzie, dacă nu cumva un fel de luciditate amară ce se scufundă în sine, pentru sine, și neîndoielnic, nu poate fi spus decît prin culori după cum nici nu există traducere pentru hîrtia fină, de un roșu palid si o corabie înfiptă în nisip cînd se retrage marea pe urmele pașilor la ceasul asfințitului...
cîtă melancolie, acum știu că-i e dor cu adevărat, la ce mi-ar folosi să mă întorc ?
Dumnezeu i-a facut pe oameni verticali, pentru ca ei să poată vedea Cerul. Pe mine viața mă face să simt uneori că stau cu capul plecat în pămînt, deși Cerul este deasupra mea un fel de astrogramă, în fața căreia cuvintele se chircesc de neputință în cumpănă cu drumurile atît de parfumate ale poeziei parnasiene și iată că lucrul de care mă temeam se întîmplă clipa se sparge, se preface în ceea ce pierd neîncetat, o tăcere pe care-o simt dincolo de auz în cele mai îndepărtate unghere cum ar fi fost, cum trebuia, cum s-ar fi cuvenit să fie deși e drept că nu mai știu ce caut dar știu foarte bine ce vreau, n-am altă izbăvire, trebuie să înțeleg totul, cu inima arsă de soare deasupra dealurilor...
Dacă poți avea acces direct la realitate, ce rost mai are să emiți supoziții asupra tuturor nedumeririlor?
Plutesc, prin diminețile inimii tale din perspectiva statuilor care-și dorm încă, singurătatea atinsă de cer în mod esențial acolo unde totul rămîne veșnic, în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ numai la gîndul că ești rodul unei stări, de la celălalt capăt al vernisurilor încît uiți cu desăvîrșire că dragostea mă face o femeie frumoasă cu piele de levantin, după Praxitele piese care mă emoționează profund, în sfîrșit împăcată cu toate cu durerile, cu zeii și cu mîinile mele, ca o dovadă, neaditivată de căință, în lucrurile cele mai dragi...
Am învățat din civilizația trecerii în dimineți de iarnă, oglinda apei înghețate apoi să citesc de pe buze crucificarea și bătăile inimii acest ceva compus din cuvinte nepotrivite și că uneori, desi nu recunoaștem, avem nevoie de reazem în fața prăbușirii exact atunci cînd ți se întîmplă ceva și niciodată nu știi, ce anume ți se întimplă, să te naști din nou să te muți în altă lume fără automatisme dobîndite de-a valma și la întîmplare, te speli pe mîini îmbraci haine curate și reciți, cucernic părți din Sutra Lotusului, cartea a șasea mai departe decît moartea cum ar lumina luna muntele Cyllene, prin darul cerului la un pas de enthousiasmos...
Am toate motivele să-ți răspund pentru că momentul prezent este așa cum este întotdeauna același, precaritatea destinului, la unii vine tocmai din conflictul cu nevăzutul în locul în care îngerul devine înger și cosmosul, om, în rest tot ce urmează sînt detalii, dezvoltări cazuri și cuvintele celor care au trăit cu mintea sortită recunostinței, altfel îmi spun că norocul are forma minții și cel mai bine vezi cu ochii altuia cum se-ntoarce gîndul meu spre tine, de data asta chiar port podoabe și mirodenii întocmai ca un personaj din Kobo Abe o porțiune de palmă, de încheietură, un nor subțire peste fața lunii la ceasul cînd se crapă de ziuă aș putea oare să nu mă simt fermecată? un suspin, ai zis, nu eram sigură... precum tînguirea muezinului în dimineți care ard cu atîta sfială încheietura de taină a gîndurilor
dezleg ierburi si desi pare neverosimil le redau foșnetul tău...
Culorile țipătoare se poartă mult dar mie-mi plac totuși cămășile albe și tăcerea ta caldă lipită de mine în cele nouă părți ale Sutrei Toiegelor cum curge apa pe marmura fîntînilor vechi fără să lase nici o urmă, iată o sacralitate care nu poate fi înțeleasă cu ajutorul gîndurilor pentru că dragostea oferă încă rațiunii soluția ieșirii din impas iar timpul nu e nimic înainte de-a deveni memorie, cel puțin aceste adevăruri le știu sigur din toate ungherele, pot să jur că-mi amintesc totul înainte de-a pleca înclusiv gustul merelor din care mușcam tălmăcirea fidelă a unei iubiri asemănătoare ferestrelor ce se deschid într-o dimineață cu soare...